Am pornit voinicește de 1 mai să sărbătorim prin muncă de documentare  plăcută. Aveam demult pe listă zimbrăria Neagra de la Bucșani, așa că acum, în momentul în care drumurile spre mare și spre munte erau full, am decis să mergem la zimbrărie. Nu le-am povestit foarte mult copiilor, de zimbri știau doar din povești și de la zoo. Dar voiam să-i vedem live.

La zimbrărie se ajunge relativ ușor. Drumul îl nimerești cu gps-ul, și dacă n-ai gps, ceva aplicații pe telefon te scot din belea. E bine să ai totuși o idee, căci cei 4km prin pădure nu prea au semnal. E indicat să ai și o mașină zdravănă, căci drumul comunal de la Bucșani e cred păstrat din al doilea război mondial, și exclus să poți „ocoli” ceva. Dar la zimbrărie ajungi după ce dai în gropi.

Drumul din pădure e relativ pietruit. Nu are șleauri, și dacă mergi înceeet, nu ți se rupe (și) sufletul, pe lângă mașină. Dar fie, un lucru devine cu atât mai prețios cu cât a-l obține presupune sacrificii mai mari. Am ajuns la zimbrărie…

Nu ne așteptam, dar chiar era lume. Și cum în capătul aleii chiar se stătea pe gard, abia așteptam și noi să vedem zimbri. Am plătit taxa – 3 lei/copil, 6 lei/adult – și am pornit să-i vedem. Dar…

Ce nu am „socotit” noi de-acasă e că cei 33 de zimbri trăiesc la Neagra ca în propriul paradis pe cele 162ha de pădure. Și nu vezi decât o mică-mică parte din ele… Noi ne-am închipuit că e ca la zoo, oricând te duci, îi vezi. Greșit. Zimbri se văd de la foișorul amenajat numai de la ora 10.30, dimineața, cam o oră, când li se dă oficial de mâncare. În timpul iernii, se întâmplă cu siguranță să apară, căci n-au ce mânca. Acum, că a dat iarba, zimbri se descurcă bine-merci și singuri.

La ce oră am ajuns noi… ? Tocmai când grupul vesel din capătul aleii ne spunea că „au mâncat și au plecat”! Eu ca eu cu dezamăgirea, dar copiii mai că nu mă acuzau că iar i-am plimbat după cai verzi pe pereți… ne-am mulțumit cu poveștile domnului de-acolo, care ne-a confirmat că n-o să-i mai vedem decât a doua zi, la ora stabilită. Iarna mai veneau până la gard, ne arăta o zonă unde preferă să apară doi masculi, și ne arăta ca „probă” pământul frământat. La începutul verii, în perioada de împerechere, îi putem vedea și plini de sânge, căci se luptă până la epuizare, rămân cu coarnele încleștate și așteaptă să-și tragă sufletul ca să o ia de la capăt.

Mai povestea și de un zimbru care și-a rupt piciorul, și care a murit în chinuri groaznice, pentru că nu l-au putut ajuta. Medicii au confirmat că e irecuperabil, dar, fiind animal protejat, nimeni nu a riscat să fie arătat cu degetul că a semnat eutanasierea unui zimbru. Poveste care mie mi s-a părut desprinsă din evul mediu… cuibul de barză l-au mutat prin ordin de ministru, dar animalul ăsta s-a chinuit singur în pădure pentru că suntem lași, și incapabili să ne asumăm răspunderea 🙁 .

Cum deja dezamăgirea noastră era maximă, ne-am amintit că bourul de prin vremea lui Ștefan era poate cel mult rudă cu zimbrul, dar clar nu același animal. Că zimbri de pe la noi au dispărut demult, și cei din rezervații sunt aduși de prin Polonia. La Bucșani sunt doi și din Bulgaria, de pe vremea când mai aveau și bulgarii, că acum se pare că nu mai au nici ei. Mai multe detalii puteți citi și pe site-ul oficial al zimbrăriei Neagra, unde găsiți și programul de vizitare – deocamdată de luni până vineri, între 9:00 și 17:00, sâmbăta și duminica până la 14:00. Nu am înțeles exact de ce spunea la intrare că în weekend „e cineva să deschidă”, căci altfel nu au program…

La final, am tot bocit că n-am văzut nici măcar o umbră de zimbru… și am primit un pont că pe la 14:00 apar pe câmpul vizibil de pe drum, împrejmuit cu sârmă… că mai ies acolo câțiva la păscut.

Era ora 13.00 când am tras pe dreapta, și, chiar dacă nu i-am văzut deloc de-aproape, măcar n-am plecat acasă fără să vedem nimic. Poate cu un obiectiv mai bun aș fi reușit și ceva imagini mai detaliate… Primul pe care l-am văzut a fost un mascul, care dupa 2-3 poze parcă ne-a simțit de la vreo 500m, și a intrat agale în pădure.

Ne-am mutat mai încolo pe drum și am zărit o familie, care făcea probabil picnic de 1 mai… iar doi puiuți alergau de colo-colo printre ei.

Din păcate pentru noi, cam atât am putut vedea la zimbrăria Neagra. Ne vom încerca norocul cu celelalte, când ne vor fi în drum, la Buzău și la Piatra Neamț, poate acolo zimbri sunt mai înțelegători, și pricep și ei că mâncarea nu e gratis, vizitatorii dau un ban ca măcar un vârf de coadă să vadă, să plece fericiți acasă.

În încheiere, noi am avut ghinion. Cei care erau acolo mai de dimineață erau perfect satisfăcuți de cele văzute. Morala… cine se scoală de dimineață… zimbri vede!