Bazele stiintei: Dintii – Noriel

dintii-noriel

Suntem în plin proces de schimbare de dinţi, Zâna Măseluţă ar putea foarte bine să-şi scoată abonament către noi, căci are ceva drumuri de făcut. Negocieri la greu, oare cât lasă pentru dinte, cât ar da pe o măsea… Săptămâna aceasta i-am scos lui Andrei prima măsea, din fericire şi singura lui măsea cariată. Circul a fost la înălţime, că sigur o să-l taxeze zâna, cum de altfel i-am zis şi eu. N-a avut grijă de măseluţă… jumătate e lipsă… zâna nu plăteşte preţ întreg, că doar n-o fi fraieră.

Mai cu jumătate de inimă, Andrei a scris o notă explicativă, în care a pus măseluţa şi a făcut un cocoloş de hârtie, aruncat pe noptieră. Biata zână, nici n-aveţi idee cât a căutat, căci numai după ambalaje de genul acesta nu s-a uitat! Ca o paranteză, trebuie să-i explic bărbăţelului din el că pentru femei ambalajul contează, indiferent ce pui înăuntru…

Draga Zână,
Acest dinte e cariat pentru că la 4 ani mi-era frică de aparatele acelea.
Bine, cred că ştii asta.
PS. Dă-mi vreo 50 lei sau un smartphone.

Eu, ca lupul moralist, i-am zis s-o impresioneze, să promită măcar că de dinţii cei noi va avea grijă, îi va spăla după fiecare masă (sic!)… când colo, el e cu pretenţii… I-am lăsat şi eu un mesaj zânei, să îi treacă pe lista lui Moş Crăciun la „unelte utile”, periuţe electrice… căci o cam merită. Off topic, mai orice copil îşi doreşte să surprindă în acţiune unul din personajele acestea extraordinare care le marchează copilăria… dimineaţă copilul meu priveşte îngrijorat ventilatorul, care mersese toată noaptea. Mami, bine că nu era dat mai tare! O izbea pe biata zâna de perete… Dar mai bine era mai tare! O găseam noi dimineaţă şi vedeam cum arată!

dintii-noriel

Din categoria problemelor existenţiale gen „ce se întâmplă cu corpul meu” a făcut parte şi inventarierea dinţilor pierduţi, a celor rămaşi, şi proiectul a fost completat cu jocul de la Noriel, Dintii, din seria Bazele ştiinţei. Pentru o perioadă scurtă de timp, copiii au avut o ocupaţie, să aşeze pe maxilar şi mandibulă dinţii din cauciuc, conform codurilor imprimate. Dar… cam atât. Pliantul ce însoţeşte jocul este extrem de zgârcit în a da detalii. Sunt câteva cuvinte despre structura dintelui, cu clasica schemă alături, câteva sfaturi pentru îngrijirea dinţilor, instrucţiuni de asamblare a mulajului, un paragraf despre tipurile de dinţi şi caracteristicile generale ale acestora şi câteva cuvinte despre funcţiile dinţilor. Mulajul se apropie cât de cât de realitate, deşi rădăcinile nu sunt aşa spectaculoase. Însă după ce ai montat, nu prea mai ai ce să faci cu jocul. Impresia mea e că este mult mai potrivit pentru şcoli şi grădiniţe, decât pentru utilizare în particular. Dar pentru curiozitatea copiilor, eventual pentru ceva analiză şi îndepărtarea fricii de dentist, nu ar strica să-l lăsaţi să se joace un pic cu astfel de materiale.

Jocul îl găsiţi aici: BestKids, Dinoland, eMag, Noriel

,

Peter Pan, cosmarul meu zilnic

Da, Peter Pan e coşmarul meu, nu Hook sau alţi piraţi răi. Şi durează de ceva vreme, că începusem să cred că ne apropiem de finalul fanteziei… Iris e topită după Peter. În "episoadele" anterioare, ba ne ruga s-o lăsăm singură noaptea, ba a primit felicitare de Dragobete… dar acum lucrurile au evoluat.

Am încercat să le explic copiilor că nu mergem în vizită neanunţaţi, şi nici la joacă la prieteni dacă nu suntem invitaţi. Până aici toate bune şi frumoase. Am aplicat şi cu Peter Pan regula. Nu poţi pleca aşa, de capul tău, în Ţara de Nicăieri, trebuie să te invite Peter. Şi… să vină să vorbească şi cu mine, nu aşa, izmene pe călător prin imaginaţia debordantă a fie-mii. Dar – îţi poţi invita prietenii la tine, nu? Şi… pentru că bietul de el nu are telefon, Iris i-a scris o scrisoare.

Scrisoarea a fost "trimisă" pe adresa Peter Pan, Ţara de Nicăieri, Scorbura din Copacul Spânzuratului. Agrafele acelea sunt textul scrisorii, prin care Peter este invitat politicos la noi acasă. Iris s-a desenat pe ea, în caz că Peter nu şi-o aminteşte, a făcut şi o hartă, să stie pe unde trebuie să zboare.

Problema e că acum verificăm zilnic cutia poştală, să vedem dacă Peter răspunde la scrisoare. Şi… doamne, cum soarbe cu nesaţ fiecare mişcare de răsucire a cheii în lacăt! Apoi dezamăgire… şi în câteva secunde Nu-i nimic, poate scrie mâine!

Încerc să-i explic că, uneori, nu poţi obliga pe cineva să-ţi fie prieten. Şi poate Peter nu vrea să fie prietenul ei, dacă nu vine, şi nici nu răspunde. Alteori parcă aş intra în jocul ei, şi i-aş răspunde la scrisoare…

Dar încep ca Andrei… NU există zâne. Decât zâna măseluţă, că-mi aduce bani pe dinţisor…

Nu mi-e frica, nu mi-e frica de Bau-Bau…

Am considerat dintotdeauna că a speria un copil cu "Bau-Bau" este o tâmpenie. Şi am fost convinsă că se pot explica pericolele altfel decât creând frici artificiale.

Până pe la 6 ani încercam să-l conving pe frăţiorul meu mai mic că nu e nici un monstru ascuns în debaraua de lângă toaletă, la capatul unui hol lung şi întunecat. Cum nu am reuşit să-l conving, în cele din urmă tata l-a antrenat să se lupte cu Bau-Bau, care nu ştie box… aşa că, după ce a exersat câteva croşee, a plecat voiniceşte spre toaletă. Monstrul se pare că a aflat de noile lui calităţi, şi s-a mutat în debaraua altui copil.

Morala: montează întrerupătoarele electrice la aprox. 120cm. de podea. Dacă îşi poate aprinde singur lumina, orice monstru va fi învins.

Când am început să ascultăm celebrul "şlagăr" despre Bau-Bau, mi-a fost teamă pentru moment ca explicaţiile privind lumea imaginară să nu creeze alte legături în mintea lor, şi să apară întrebări referitoare la existenţa altor personaje, cum ar fi Moş Crăciun sau Zâna Măseluţă. Din fericire n-au apărut, dar încă avem ceva probleme în a stabili graniţa dintre lumea poveştilor şi cea reală. Dar, ne-am lovit şi noi de Bau-Bau. Pentru că, aşa cum spun şi versurile, "cei mari altă treabă n-au". De ce să te chinui să explici unui copil, pe înţelesul lui, că nu are voie un anumit lucru. E mai simplu să-l aduci în scenă pe Bau-Bau. Aşa că, după o lună la bunici, am avut nevoie de două săptămâni de dezintoxicare, şi de scos bau-baul din baie.

Morala: asigură-te că Bau-Bau nu se află în vizită la cunoscuţi şi că nu are un caiet de notiţe, să scrijelească adresa ta…

Dar… cum se spune, ce-şi face omul cu mâna lui, nici dracul nu desface… am comis-o. Întâmplător am trâns câteva filmuleţe haioase de la Pixar. Printre ele, şi câteva scurte parodii după "Compania Monştrilor". Adevărul e că Sullivan şi Mike Wazowski sunt delicioşi. Aşa că am împrumutat repede versiunea în română. Filmul a fost la înălţime, numai că la sfârşit… a apărut întrebarea… "vor veni şi la noi?" Ups. Of. NU. Şi încearcă iar să explici cum e cu lumea poveştilor… A fost mai simplu să le spun că nu cred că au şi uşa noastră. Dacă o aveau, veneau şi când eram eu mică… şi cum n-au venit până acum, clar, n-o au.

Dar Monştrii a fost o nimica toată pe lângă Scooby Doo. Am încercat cu disperare să nu-i las să vadă serialul. Pentru că nu l-am considerat adecvat copiilor mici, cu imaginaţie bogată. Sunt suficiente desene animate potrivite vârstei. Dar… minunile grădiniţei sunt uimitoare, şi, fiind în vizită la nişte prieteni, auzim la etaj scârţăit de podele…

Fantomeeee!! Care? Ce? Unde? Ce-s alea?! Fantome, mami, ca la Scooby!

Să înnebunesc, nu alta! Mai ales că pentru fantome nu aveam nici o versiune stabilită, şi, dacă pentru Bau-Bau poţi aprinde lumina, la fantome este mult mai greu să găseşti un antidot. Aşa că am decretat ca Scooby este invenţia unor oameni care vor să sperie copiii, şi că fantomele nu există. A mers, în schimb am replici de genul… "dar daca nu exista, pot totuşi să mă uit la desene?" sau "uite toate personaleje, din plastic… li se miscă şi mâinile… mi le cumperi şi mie?". Iar eu nu vreau Scooby. De nici un fel. 🙁

Am preferat să le explic întotdeauna, aşa cum m-am priceput mai bine, ce înseamnă pericolul. Şi, atunci când a fost mai puţin riscant, i-am lăsat să încerce. Aşa au văzut că am dreptate. Şi mai ales, am învăţat să nu-i mint şi să nu exagerez. A dat roade.

Până astăzi.

Când, contrar principiilor, am exagerat şi mi-am băgat în sperieţi piticul cel mic. Nu vreau să mă gândesc ce coşmaruri ar putea avea, dar pe moment m-am panicat. Ce-a făcut? A plecat din casă, împreună cu prietena ei, fără să spună. Câteva minute nici n-am băgat de seamă, toţi am fost convinşi că fetele iar se ascund şi vor să le căutăm. Numai că le-am căutat şi nu le-am găsit. Ieşiseră tiptil la plimbare pe scara blocului… Am înlemnit. Şi, pe lângă pedeapsa cu statul la colţ, morala a ajuns la…

"dacă te fura cineva?" şi ce să facă cu mine? "să te taie bucăţele şi să te facă tocăniţă!"

Abia când am văzut cum i se albeşte faţa mi-am cam dat seama ce-am făcut. Dar n-am reparat povestea. Are totuşi 4 ani, trebuie să se teamă de ceva. Şi nu de Bau Bau, ci de oamenii răi care din pacate sunt atâţia pe lumea asta. Nu ştii niciodată când, sau dacă îi vei întâlni. Dar e bine să nu ajungi niciodată în locul lui Harap Alb, în fântâna Spânului.


Nu mi-e frica de bau-bau