Şcoala a început cam de multicel, ne apropiem deja cu paşi mari de prima vacanţă intersemestrială – pentru preşcolari şi ciclul primar, aşa că poate articolul meu e uşor depăşit… ei bine, mă gândesc că omul gospodar îşi face vara sanie, aşa că niciodată nu e prea târziu.

Nu îmi fac vise să cred că vom ajunge, cel puţin în următorii 50 de ani, la un sistem de învăţământ decent, pe una dintre cele două variante. Prima, poate cea mai de dorit, funcţională din câte ştiu în ţările nordice, este aceea în care statul chiar se implică în educaţie, iar toate materialele necesare în procesul de învăţare sunt asigurate de la buget.

A doua este cea a taxei percepute de instituţiile şcolare, printr-un sistem transparent, gândit în favoarea elevului, în care plăteşti taxa X, şi în rest nu te mai doare capul. Ar fi poate varianta cea mai frumoasă, mai ales că s-ar rezolva, oficial, problema fondului clasei/şcolii, sau ce se mai percepe acum.

Vreau să mă opresc la rechizite, şi problema este la fel de spinoasă şi la grădiniţă, şi la şcoală.

Aş vrea o listă, şi aceasta ţinând cont de strictul necesar, şi nu de ceea ce consider „mofturi”. De exemplu, dotarea sălilor cu mobilier, calculator, proiector etc. este sarcina primăriei, nu a părinţilor. Dar plastilina, creioanele, au rămas în zona de umbră… iar tradiţia românească plasează în sarcina părinţilor achiziţiile de toamnă. În schimb, din experienţele pe care le-am până acum, colectivele de părinţi nu sunt capabile să discute, să delege şi să aibă încredere, pentru a lua, economic vorbind, cea mai bună decizie.

Nici cadrele didactice nu sunt – o bună parte dintre ele cel puţin – suficient de informate, autoritare, sau buni manageri pentru a da sfaturile potrivite organizării. Să fim serioşi, părinţii se cunosc la prima şedinţă, nu deţin abilitatea copiilor de a-şi face prieteni noi în 2 minute, fiecare priveşte cu neîncredere şi habar n-ai cine e individul acela care se oferă voluntar. Plus că suntem obişnuiţi să gândim că toată lumea urmăreşte ceva, are un interes, să te oferi doar pentru copii nu e o variantă acceptată.

Pentru a evita cheltuielile inutile, cel mai rentabile decizii mi se par achiziţiile de grup, lăsând la o parte mentalitatea cum că celălalt foloseşte mai mult. Voi da mai jos exemple… poate experienţele vă sunt folositoare.

Acuarelele

Dacă mergeţi pe tempera/guaşe, un set cu 6 culori, borcănele, un set ajunge la 10-20 lei. Să spunem 15. La 20 de copii în clasă, numai acuarelele vor costa 300 lei. Unele culori se vor termina mai repede – cum e alb, albastru, şi veţi mai cumpăra cel puţin un set până la finalul anului. Am învăţat la grădiniţă, de la educatoarea Irisucăi, am propus apoi la şcoală la ambele clase: culori la 1000ml, pe care le-am achiziţionat după cum ne-a fost la îndemână (varianta 1)

Chiar şi pentru mai multe culori, tot nu ajungeam la suma ce se aduna cheltuită individual. În plus, prima serie cumpărată în clasa I ne-a ajuns până la sfârşitul clasei a II-a, când am mai cumpărat doar alb, galben, roşu şi albastru. Vom mai vedea dacă anul viitor, într-a patra, mai e nevoie să cumpărăm, probabil vom folosi variantele de 500ml.

Care au fost punctele bune, pe lângă cel economic? Copiii au învăţat să lucreze în grup, folosind o planşetă principală. Puneau culori atât cât le era necesar, nu făceau risipă. Combinau culori pe altă planşetă, nu amestecau culorile în borcanul mare. Pe lângă aceasta, nu le mai cărau la şcoală/nu le mai uitau acasă, căci erau tot timpul în dulapul din clasă.

Creioanele colorate

Au fost cumpărate (de data aceasta doar la grădiniţă am experimentat) cutii cu 6, 12 şi mai multe culori, în aşa fel încât cele mai folosite să fie mai multe, cel puţin una pentru fiecare copil, iar nuanţele secundare, folosite mai rar, să fie mai puţine. Se foloseau cu un singur pahar la măsuţă. Pe lângă creioane, o ascuţitoare electrică de calitate este mană cerească. Dacă nu ştiţi ce vorbesc, încercaţi să ascuţiţi de azi pe mâine 300 de creioane cu o ascuţitoare normală. 🙁

Personal eu prefer creioanele compacte, fără lemn (dar nu cerate) care nu se ascut. Dar mi se pare normal ca doamna – învăţătoare sau educatoare – să dea frumuşel creioanele acasă la ascuţit fiecărui părinte, şi nu să ascută până nu se mai poate spăla pe mâini din cauza bătăturilor. Referitor la calitate, povestea creioanelor e lungă. Cele ieftine nu sunt o soluţie. Lemnul este prost, mina este spartă bucăţele, le arunci aproape la fel de repede cum te-ai hotărât să le cumperi…

Hârtie creponată

Aici mi se pare cea mai mare greşeală să-şi cumpere fiecare câte un pachet. Este decizia cadrului didactic pentru câte proiecte va folosi materialul, de ce culori are nevoie. Există pe piaţă pachete cu mai multe sau mai puţine culori, ba chiar se pot cumpăra monocrome. 3-4 seturi pentru toată clasa s-ar putea să fie mai mult decât suficiente. Am încercat să mă gândesc la ce-am folosit-o eu de-a lungul timpului… cred că am făcut pomişori de toamnă, şi ceva flori, mi se pare chiar şi struguri. Le-am folosit din plin la realizarea panourilor din clasă, îmbrăcam plăcile de polistiren şi le decoram.

Hârtie glasată, colorată, cartoane colorate

Se aplică, ca mai sus, folosirea raţiunii. Sunt pachete pe culori, sau asortate, variante atât de diverse, mult mai ieftine la top decât cumpăratul la 1.5 lei-2 lei bucata de la librărie. În plus, nu mai trăim înainte de ’90, când, dacă nu cumpărai la începutul anului tot ce e nevoie, rămâneai fără… acum se găsesc pe toate drumurile, ba chiar o mulţime de oferte. Poţi oricând, discutând cu comitetul de părinţi, să mai cumperi dacă este nevoie.

De exemplu, facem felicitări de Crăciun cu brăduţi şi Moş-Crăciun. Avem nevoie de verde, două coli de copil, roşu, alb etc. Se termină culorile din top, rămân altele. Dar primăvara ne trebuie iar verde… şi mult. Se ia un top separat, doar pe această culoare. Personal prefer colile colorate pe ambele feţe şi nu hârtia glasată, cel puţin până copiii învaţă să decupeze şi să folosească raţional materialul.

E drept că, pentru ca acest sistem să funcţioneze, trebuie ori tu, cadrul didactic, să-ţi sacrifici timpul, ori să ai parte de două-trei mămici pe care voluntariatul la clasă nu le deranjează şi să te ajute la nevoie. La fel se poate lucra şi cu plastilina, disponibilă şi în pachete monocrome.

În contextul ultimelor acuzaţii şi a suspiciunilor ce planează asupra cadrelor didactice, ajungi, mai repede sau mai încet, să nu-ţi mai pese. Să se descurce fiecare cum poate. Elevul să aibă materialele la el pentru îndeplinirea sarcinilor… Aşa ajungi ca proiecte frumoase, simple, să nu poată fi realizate… pentru că nimeni nu găseşte doar 3 bile de polistiren, o pălărioară, ba chiar şi săniuţă de lemn ca să poţi avea o activitate deosebită la şcoală…

N-am înşirat mai mult.

Mai sunt o sumedenie de lucruri necesare, de bun simţ, care pot transforma atmosfera de învăţare într-una plăcută pentru copii. Toţi vrem să ne vedem copilul venind fericit acasă şi povestind plin de entuziasm ce lucru minunat a făcut azi cu mânuțele lui şi cum a învăţat despre vulcani făcând un experiment, ori să scoată dintr-un plic cea mai minunată felicitare de 8 martie pe care ai văzut-o vreodată.

Dar… căci e şi un „dar” aici, dacă tot interesul pe care tu, ca părinte, îl ai, este să scoţi o bancnotă la început de an, cârcotind pe la colţuri că e prea mult, şi să se ocupe alţii, tu ţi-ai făcut datoria, nu-ţi mai pasă… Nu vom ajunge prea departe. Vom cotiza în continuare, oficial sau neoficial, pentru că vrem – unii dintre noi – să învăţăm altfel, dar nu doar de bani este nevoie.

Poate e o idee ce pare „nebună”, dar într-un an şcolar sunt 40 de săptămâni, sau pe-acolo. Cred că îi poate veni rândul fiecărui părinte să aibă „săptămâna” lui în care e părintele de serviciu. Cel care se ocupă de cele necesare la clasă. De ce unii pot merge să cumpere X şi Y şi tu nu? Copilul tău e tot în acea clasă.

Mă gândesc în principal la orele de abilităţi/lucru manual, când voluntariatul la curs ar fi mai mult decât bine-venit. Câte două mămici, cu rândul, la o clasă de 25 de elevi, pot transforma radical activitatea… Sau tăticul lui X, care în drum spre casă, poate ridica o comandă deosebită de materiale… E mult? Prea mult efort? Poate, dacă ne aşteptăm ca şcoala să se descurce singură, lucrurile să se întâmple şi fără noi.

Nu se întâmplă. Depinde de fiecare dintre noi să schimbăm lucrurile care nu ne convin. Trebuie doar să vrem şi să gândim, să căutăm soluţiile, căci ele există.

Să vă întreb cu cât aţi contribuit la fondul clasei? Sau câţi părinţi se implică? Câţi critică, dar nu mişcă un deget? Ori… când aţi fost ultima dată să cumpăraţi ceva necesar la şcoală, fie ea şi o bucată de panglică?

Sau, dacă sunteţi cadru didactic, cât aţi cheltuit din ultimul salariu pentru că vă era jenă să mai sunaţi casierul clasei pentru 5 lei cât costau 3 şireturi de pus pe colajul de joi? Ori 2 lei pentru paiete la mercerie…? Sau cum v-aţi rupt mâinile cu coletul de la poştă, cu caiete pentru copii, pentru că nimeni nu se întreabă cum ajung ele pe bănci? Se descurcă doamna, nu?

Întrebările nu sunt retorice şi le puteţi completa. Aşa poate vom vedea mai bine lumea în care trăim.