Se sfârșește vacanța… gata temele?

Retorică întrebarea mea, deși știu că e momentul în care se panichează toată suflarea școlărească, că nu au terminat temele. Ferice de cei ce nu au teme! Am și eu câteva „dileme”. Vi s-a întâmplat să se ia la corectat temele de vacanță, pe bune? Adică să iei paginile la rând și să vezi că greșelile sunt marcate, explicate. La Iris doamna ia portofoliile de lectură, le restituie apoi, dar nu-mi amintesc să fi văzut ceva subliniat, deși îi mai scapă și copilului câte ceva. Fizic vorbind, nu ai când, în septembrie, să corectezi 30 de caiete pline, când oricum te omoară încet toată hârțogăraia care trebuie făcută la școală, cu termen rapid de prezentare. Vin și recapitulări, evaluările inițiale…

Așa, și dacă n-ai făcut tema de vacanță, e cineva care chiar a fost pedepsit pentru asta? Nu m-ar mira totuși, am auzit de note puse pe temele de vacanță în catalog, așa că pe lângă drum or fi și mulți care nu știu direcția. Totuși, ce atâta panică??

Făcând o paranteză, dacă aș alege un motiv pentru care îmi place „să fiu” pe facebook e acel moment în care îți afișează ce ai postat în aceeași zi, cu ani în urmă. Zilele acestea mi-a amintit de septembrie 2014, când corectam caietul de teme din vacanță al lui Iris. Am notat atunci următoarele, descoperite în caiet:

„Compune o problema dupa exercitiul: 85+(85+67)+(85-13)=

Rezolvare:
Maria are ca temă de vacanță un exercițiu foarte greu: 85+(85+67)+(85-13)= . Poți s-o ajuți pe Maria?

Răspuns: Da. 85+(85+67)+(85-13)=309”

Cred că experiența verilor cu copiii mei, când caietele ne însoțeau peste tot și ne cam distrugeau veselia la sfârșit de vacanță, m-a marcat.

Atunci am hotărât că eu nu le voi cere elevilor mei caiete. V-am povestit ce temă de vacanță am dat eu. De corectat am corectat toată vara, pe măsură ce-mi trimiteau copiii paginile fotografiate. Am conversat puțin, erau foarte telegrafici, chiar și de pe telefoanele lor, dar m-am delectat cu jurnalele. Mi-ar fi plăcut, ce-i drept, să se implice mai mulți, dar și o treime e un procent bun. Pe ei i-am provocat să își folosească cum trebuie telefoanele, să facă poze luminoase, nemișcate, să încadreze pagina. Au preferat majoritatea să îmi trimită pozele pe whatsapp, dar surpriza vacanței a fost o corespondență pe email, cu atașament, mesaj scris frumos, așa cum am învățat la școală.

Mai mult sau mai puțin, fiecare a lucrat ceva. Am avut și grafic pentru a marca „progresul”. Am simțit o mică competiție, cine trimite mai multe la corectat. Erau și foarte atenți, cum uitam să adaug punctul pe grafic, cum mi se atrăgea atenția câte trebuie să aibă. M-am bucurat ca un copil când am primit mesaj că a terminat cărțile împrumutate de la biblioteca clasei și vrea să le restituie. Am și cărți despre care nu știu nimic… în ce stadiu sunt…

Corectatul pe telefon a fost o provocare și pentru mine. Mă gândisem că, dacă copiii intră în joc, pe calculator editez ușor ce-mi trimit ei. Doar că multe au sosit și când laptopul nu era aproape. A fost momentul când în sfârșit am folosit și eu creionul de la telefon, am editat pozele, am scris pe ele. Ca mâța, ce-i drept, dar au înțeles. Una peste alta, a fost o experiență interesantă. Aștept să ne vedem să stăm de vorbă, să aflu cum li s-a părut.

Am făcut un mic colaj din câteva pagini sau fragmente din ele.

Să vă întreb dacă ați terminat temele…?

Vine vacanța… cu teme!

S-au inventat, bineînțeles, mijloace moderne de tortură a copiilor, se numesc „caiete de vacanță”. Cei care merg la summer school, ca să nu uite că e vacanță, au de lucru în fiecare zi. Eventual o pagină, că atât e „norma”, să termini caietul până la sfârșitul vacanței… După atâtea vacanțe de „părinte”, deja am ajuns la concluzia că nu are sens să numeri paginile și cât mai ai de lucru. Printre altele, m-a anunțat săptămâna trecută Irisuca cum că am de dat 15 lei la școală, că domnu’ de mate le-a comandat deja caiete… Nu doar că nu vrea, dar e furioasă și pentru că i se pare abuziv să nu fim nici măcar întrebați!

Așadar… copiilor mei (de la școală) le-am pregătit altceva. I-am rugat să țină un „jurnal de vacanță” cu câteva mici „chestii” oarecum obligatorii. Se ia pentru început un caiet mic cu foaie velină… (A trebuit să explic ce e foaia „felină”.)

Prima cerință: să încerce să scrie la două-trei zile, dacă zilnic e greu, măcar un enunț despre ce simte în acel moment sau cum a fost ziua. N-am exersat destul textul elevului în acest an și aș vrea să încerce cât mai des să se exprime coerent.

Se continuă cu transcrierea a trei rânduri la alegere de pe pagina la care a ajuns citind… „Doamna!!! Mi se pare mie sau asta înseamnă că citim toată vacanța?!” Na că s-au prins! Oricum se clarifica misterul cu cele două pagini care mai trebuie citite.

Alege un fragment care îți place. Pune-l între ghilimele, scrie apoi în paranteză autorul, titlul, numărul paginii. Continuă să citești cel puțin două pagini.

Ca să nu se plictisească, am continuat cu: Decorează (dacă vrei) pagina cu cel puțin un desen sau cu o carte poștală dacă ești în concediu! Și ca să semene totuși a treabă serioasă, Încheie cu un exercițiu sau o problemă la matematică. Le-am explicat că poate fi ceva simplu, ca înmulțirile cu numere mai mari, dar și probleme… pe care, dacă nu le găsesc, le pot cere. Le-am dat numărul meu de telefon și adresa de mail să trimită fotografia cu rezolvarea dacă au nevoie de ajutor.

Și de aici au început comentariile. Primul pe care l-am auzit era „Mai bine ne luați caiete de vacanță.”  De ce?? Și aici să vă țineți bine… Pentru că se completează repede și e mai simplu! Ahhh… ce păcat că nu pot râde în hohote și că trebuie să mai par și serioasă.

Au urmat solicitări de lămuriri despre cele trei rânduri de transcris. Le-am spus că poate fi ceva ce le place în mod deosebit. Dacă nu e nimic, pot citi următoarea pagină, și următoarea, până găsesc ceva ce merită transcris. Apoi, că prefer să urmărească ortogramele, cum se scriu… cum se despart cuvintele în silabe la capăt de rând, când scriem cu literă mare… nu doar așa, să citim neatenți. Și nu facem fișă de lectură? Nu ne spunem părerea? Nu e nimic obligatoriu în afară de autor, titlu, pagină. Exercițiul acesta are bătaie lungă, ca-n poveste, cum aruncă zmeul buzduganul cale de 3 zile… Oare când vor fi mai mari își vor aminti cum se citează un autor?!

La final le-am readus în atenție codurile de culori pe care le-am stabilit pentru părțile de vorbire: albastru-substantivele, roșu-adjectivele, verde-verbele, galben-pronumele. Pot colora măcar câte unul pe textul transcris, dacă tot pun mâna pe acea culoare. Așa, întâmplător!

Sincer, habar nu am ce va ieși. Am primit deja primele două pagini la corectat și începutul pare promițător. Pentru unii dintre ei, e un exercițiu necesar, dar și ei trebuie să conștientizeze acest lucru și să aleagă, nesiliți de nimeni, să îl facă. Voi vedea câte mesaje voi primi și cum vor arăta caietele la toamnă. Însă… sunt absolut sigură că la acest tip de temă nu s-au așteptat!

Mami, eu nu mai pot…

Avantajul sărbătorilor e că iei la rând agenda telefonului și începi să vorbești cu rudele și prietenii. Și când ai în familie doi pitici la clasa pregătitoare, parcă e mereu ceva de discutat… Înainte de toate, îmi aduc aminte acum 3 ani când trecea pragul școlii alt membru al familiei cu niște lacrimi enorme de crocodil rostogolindu-se pe obraji… „Îți dai seama, mami… încep școala!! Și nu se mai termină, 13 ani de-acum înainte!” Așa că am avut timp să-i pregătesc și pe cei care urmează, să-i încurajez, să le spun că în clasa pregătitoare va fi distractiv, doar o joacă.

Primul meu mini-succes a fost să spună că sunt la „pregătitoare”, și nu clasa zero. Că ei nu sunt „zero”, ei se „pregătesc”. Apoi n-am făcut decât să le povestesc ceea ce la rândul meu am aflat la „școala de oameni mari”, cum un alt pici mi-a spus când i-am explicat unde mă duc.

Așadar, am avut ocazia să discut în anii aceștia cu profesori care au susținut, la momentul reformei, necesitatea acestei clase și trecerea ei la școală, dar și ei, când văd la ce dezastru s-a ajuns, se iau cu mâinile de cap și nu știu cum s-o dreagă. Ne-au repetat, și Doamne!, de câte ori ne-au spus unele lucruri… Degeaba. Deși convinse de adevărurile acelea, ajunse la catedră, colegele mele s-au lăsat răpuse de insistențe și sistem și au început să calce pe lângă drum.

Nu se dau teme la clasa pregătitoare

Ți-ai găsit! Încep părinții: că „se plictisește copilul acasă”, sau că plătesc degeaba after-ul și n-are copilul ocupație acolo, sau că „au fost așa încântați când le-am dat temă”.

Unul dintre profesori ne-a explicat, pentru cine a avut urechi să priceapă, că noi distrugem entuziasmul copiilor față de școală. Îi obosim înainte de vreme și atunci când chiar au nevoie de mobilizare, spre sfârșitul ciclului primar și început de gimnaziu, ei sunt deja terminați, copleșiți de teme, de programul epuizant de cursuri și activități, de responsabilități. Asta la vârsta la care joaca ar trebui să fie îndeletnicirea principală.

Dacă dau semnale? Daaa, dau mititeii, ca declarația la aproape 7 ani a unuia din cei doi „cobai” ai mei de anul acesta:

Mamă, eu nu mai pot. Mă duc la școală – lecții, vin acasă – lecții!

Doar clasa pregătitoare! Am scris mare, pentru toată lumea, pentru că un strigăt mai puternic de ajutor că facem ceva greșit nu cred că am auzit. Ce sfat să-i dau? Să lase copilul în pace? „Rămâne în urmă!” În urmă la ce…? Că programa… e alta…

Scrierea literelor versus desenarea și pictarea lor

Bun, aici e și mai și. Normal că fiecare dintre părinții implicați în acest mini-studiu al meu îmi povestește „performanțele”. Adică suntem în toiul primăverii, mai avem două luni de școală, copiii scriu după dictare cu litere de tipar. Vai, dar scrie încet și tremurat… Normal, că scrierea se învață în clasa I, pe liniatură specială. Ca să nu mai zic… de ce înveți să scrii cu litere de tipar? Formezi o deprindere ca să ai apoi ce să demontezi la clasa I? Și mă mai mir că eu mă lupt la clasa a III-a luată anul acesta cu majusculele, că nu le știu corect pe cele de mână și le scriu pe cele de tipar, sau fac un fel de struțo-cămilă între ele.

Dați „play” și fiți atenți la ceea ce întreabă doamna și ce răspund Andrei și Ioana… (Puteți viziona tot filmul, e „delicios”!)

Unde a ajuns teoria cu „recunoașterea literelor”? Habar n-am, dar e clar că îi facem direct academicieni la CP!

O altă problemă e că „nu citește cursiv” și e mare tragedie că „silabisește”. Întreb și eu, să mă aflu în treabă, dacă cuvintele de două silabe le citește bine. Aaa, daa, cu cele lungi e problema! OMG, păi în clasa I facem concurs de dicție? Nu e normal ca la 6 ani câmpul vizual la citire să fie mai îngust, și durează, e multă muncă până ajungi să „vezi” tot cuvântul… Și fiecare copil o face în ritmul lui… dacă al lui X citește cursiv, nu înseamnă că trebuie să o facă și al tău exact în același moment!

Aveți idee ce muncă grea e să convingi omul că are un copil „normal”, când el vede că nu face față „cerințelor” de la școală??

Îmi aduc aminte ce tragedie a fost pentru Iris când a mers de la grupa pregătitoare la clasa I, pentru că nu știa să citească. Cunoștea toate literele, le desena, le găsea în diferite forme, dar nu putea să le lege. A plâns în prima zi de școală când doamna a întrebat copiii ce scrie pe tablă, niște mânuțe s-au ridicat repede, iar mândra mea cu două codițe m-a săgetat cu niște priviri ucigătoare: vezi, ți-am spus eu că trebuie să știu să citesc! N-a mai auzit nimic din ce-a urmat, că cine nu știe va învăța… era târziu pentru ea, deja făcea scenariul crucificării mele. Și totuși, m-am ținut tare. N-am forțat copilul. Fiecare literă învățată, fiecare cuvânt citit în Abecedar, era pentru ea un succes și o maximă încântare. Sorbea zilele de școală, nu se plictisea și își marca fiecare mică victorie. La sfârșitul clasei I citea cursiv. Adică exact atunci când ar fi trebuit să o facă.

Timpul mi-a arătat că nu am greșit. Dorința ei de a citi, de a intra în lumea aceea care i-a ținut ușa închisă în nas, continuă să uimească. Pe la ședința cu părinții, fără să se știe a cui mamă sunt, se vorbea de „Iris, fetița aia forțată să citească, că e în fiecare pauză mereu cu o carte în brațe”. Am râs… le-am explicat că n-o forțează nimeni, doar că uneori subiectul e atât de captivant că nu doarme noaptea sau citește în pauze, de curiozitate, să vadă cum se termină. Îmi spunea cu mândrie că, în tentativele dirigintei de a potoli copiii prea agitați în pauze, le-a zis că nu le-ar strica să ia și ei o carte, „așa, ca Iris”.

Contradicții

Știți deja că la capitolul „logică” ăștia mici ne pot desființa imediat. Așa că următorul exemplu sper să vă dea un pic de gândit…

Mami, doamna e ca a doua noastră mamă?

Și atunci de ce nu se joacă cu noi? Mergem la școală și facem 4 ore lecții!

Dacă se lipesc de noi ca ventuzele la școală… da… poate mai ceva decât la grădiniță! Am colecție de inimioare și declarații de dragoste, și dimineața trebuie să mă țin bine pe picioare când îmi sar în brațe. Dar când ajung să gândească… poate… ar trebui să ne punem noi niște întrebări!

Mi-am amintit de vineri, ultima zi de școală. Era soare afară. Aveam diverse de pus în ordine pentru ora următoare. Era 10:50. Doamna, mergeți cu noi afară să ne jucăm? Nu au voie singuri în curtea școlii, iar „joaca” lor din pauză e pe culoar. Am lăsat totul baltă, i-am aliniat, am încuiat clasa și am ieșit. Alergau în toate direcțiile, ca iezii scăpați din cușcă. Am improvizat repede un joc învățat împreună, apoi i-am lăsat cu a lor „sticluță cu otravă” încă 5 minute și am intrat în clasă. Pentru ei… acele 10 minute au făcut cât toată ziua la școală. Dar la clasa pregătitoare… sunt atâtea ocazii de joacă! De ce să ajungă un copil să spună că are 4 ore de lecții?

Îmi tot spun că mai urmează să candideze doi pitici din familie la CP… și chiar aș vrea ca unele lucruri să arate un pic mai bine!

wordcloud

Copiii și tema la alegere

Cele mai comode variante de a trece prin viață sunt cele în care ți se spune ce să faci, punct cu punct. Îl iei apoi în brațe pe „n-am avut de ales” și mergi mai departe. Se întâmplă uneori ca drumul pe care ai mers să fie și singura opțiune, sau mai bine zis, cea care estompează aproape total celelalte variante. Însă de cele mai multe ori ai de ales și aceasta implică responsabilitate, decizie și asumarea consecințelor. Bune sau rele, ele întotdeauna există.

Una dintre criticile pe care le-am primit a fost că dau teme „la alegere”, sau „dacă vor”. Normal că, oricât ar fi de mic, copilul trebuie să învețe să decidă. Îmi amintesc unul dintre sfaturile aplicabile cu copii foarte mici, care nu se pot decide ce vor. Multitudinea de stimuli este copleșitoare pentru mințile lor micuțe și atunci opțiunile trebuie limitate. Un copil care face crize în fiecare dimineață căci nu se hotărăște cu ce să se îmbrace la grădi este ușor de liniștit dacă (eventual de seara) are de ales: iei bluza roșie sau cea galbenă? Fără alte negocieri. Pe măsură ce crește și își definește identitatea, poate avea preferințe și decide în funcție de acestea.

Să nu uităm însă de cauzalitate… nu este încă suficient de dezvoltat să înțeleagă relația cauză-efect. Mă amuză copios părinții care insistă, mai ales la preșcolari, să explice stufos că, dacă faci X, se întâmplă Y, Z… Școlarii însă, mai ales spre sfârșitul ciclului primar, sunt suficient de capabili să identifice urmările unui act, ale unei acțiuni. Așadar știi că ceea ce faci – ori nu faci – va avea niște urmări. Dacă tu ți le asumi, ești împăcat cu ele, ai luat o decizie și suporți consecințele. Bineînțeles că cele mai dureroase sunt cele care au implicații pe termen lung și  care  mai greu se pot anticipa.

 

Să luăm și cazul cu „cel puțin x exerciții”. Mai ales înainte de o evaluare, este varianta mea preferată. Se tot vorbește despre dezvoltarea, la elevi, a capacității de autocunoaștere, de a știi ce știi. Urmează să fie evaluate o sumă de cunoștințe și deprinderi. Le ai sau nu? Alegi să rezolvi sarcina minimă? Îți va da acest efort certitudinea că le stăpânești? Sau în loc să alegi unul, pentru a bifa sarcina, alegi să rezolvi mai multe? Indiferent de decizie, rezultatele vor arăta dacă decizia a fost bună sau rea. Ești mulțumit de rezultat? Puteai mai mult? Dacă da, ce trebuia să faci? Cel mai dificil lucru este să-ți asumi responsabilitatea pentru faptele tale. Cel mai ușor e să dai vina pe altul, că nu te-a forțat să lucrezi suficient…

Așadar, alegerea implică responsabilitate, calcularea riscurilor, implicațiilor și asumarea rezultatelor, ceea ce consider mult mai util pentru viitor. Alegeri mai ușoare sau mai dificile va face mereu, de la cei cu care îți petreci timpul până la cum îți organizezi viața. Însă deprinderea de a alege nu e înnăscută, trebuie formată. Cum altfel dacă nu prin sarcini simple, aparent fără implicații majore?

wordcloud