De la inventarea telefoanelor și până astăzi se presupune că oamenii au învățat cum să le folosească. Însă… adevărul adevărat este că devenim din ce în ce mai nepoliticoși în utilizarea acestor minunate dispozitive de comunicare.

Să luăm, spre exemplu, clasica conversație. Aparatele mai vechi, doar „audio”, nu îți permiteau să știi cine te sună. Așa că răspundeau frumos:

• Alo?
• Da!
• Bună ziua. Sunt Ionel Popescu. Aș putea, vă rog, să vorbesc cu Gigel?
• Sigur. Îl chem imediat. Gigel, la telefon, te caută Ionel!

 

 

Când s-au inventat aparatele cu display, care îți arătau cine sună, puteai să alegi dacă răspunzi sau nu, în caz că recunoșteai numărul. Dar celălalt oricum nu avea idee cine îi răspunde, și conversația era la fel de politicoasă. Cu mobilele de acum se petrec lucrurile cam la fel. Știi cine sună, măcar teoretic. Când sună „număr necunoscut” se aplică, la fel de politicos, rețeta de mai sus.

Dar (cel puțin eu așa am învățat) există ore la care poți suna și ore la care nu poți suna pe cineva. Depinde de problemă, de relația pe care o ai cu cel pe care îl suni, de urgența apelului… Copiii mi-i sun la orice oră din zi și din noapte, dar nu când sunt la școală. Atunci le dau sms dacă e ceva urgent, mă sună ei când văd mesajul. Dacă chiar ar fi chestie de viață și de moarte, sun la secretariat și îi scoate de la oră. N-a fost cazul, sper nici să nu fie. Pe mama și pe tata îi sun când am nevoie. Dar sunt oameni în vârstă, știu că mai și dorm devreme, așa că îmi impun totuși niște limite, dacă nu arde nimic. Pe frate-miu, cam la fel. Dacă arde, atunci sun și în miez de noapte.

Să fim serioși, telefon care sună în miez de noapte nu înseamnă nimic bun. Până să vezi cine e, să răspunzi și să afli despre ce e vorba, ți-a sărit deja inima din piept, dacă ești și mai slab din fire, devii tu cazul urgent.

Reguli de bun simț

Când suni o persoană în interes de serviciu, respecți programul ei de lucru. Am o problemă cu redactorul de la editură, el își începe programul la 9 în editură, nu-l sun la 8. Că nu avem o relație personală. Și nici după 17, că nu face ore suplimentare pentru nimeni.

Vreau să-mi sun doctorul? Exceptând varianta când e din familie sau suntem prieteni, îl suni numai atunci când are și program la cabinet. Și întrebi, normal, dacă poate vorbi, că poate consultă pe cineva…

Vreau să sun o persoană a cărei carte de vizită o am? Aflu, la fel, care îi e programul… și mă încadrez în el.

Vreau să sun o persoană cu care n-am vorbit în viața mea? I-am luat numărul de pe net? Atunci aleg să-i dau un sms, să-i spun cine sunt, ce vreau, și să cer permisiunea de a o deranja cu un telefon, la o oră stabilită de comun acord. Omul știe că-l suni, are idee despre subiect, conversația nu poate fi decât o reușită.

Pentru conversații în afara zonei de „cunoscuți cu care te tragi de șireturi”, sunt recomandate orele 10:00-12:00 sau 16:00-18:00. Dar și acestea se supun celor de mai sus.

Am primit și de pe blog o sumedenie de telefoane. Am constatat că oamenii habar nu au să vorbească.

• Alo? Am luat numărul dumneavoastră de pe net…
• Da? De unde? (De când Registrul Comerțului l-a pus public… apoi și pe site…)
• Ăăăă… de pe un site!
• Ce site?
• [Pauză] Cu niște desene!
• [Mă prind că e de la mine de pe site.] Ok. Și care e problema?
• Păi le vreau și eu! Cât costă?
• Eu nu vând nimic. Ați înțeles greșit.
• Nuuu, că era și numărul de telefon!

Unde s-au dus vremurile în care începeai cu „Mă scuzați că v-am deranjat, vă sun cu problema X, aveți două minute să putem discuta?” Dar dacă aș scrie toate ciudățeniile pe care le-am auzit în acești ani…

Și dacă vă gândiți că mai bine scot numărul de telefon, nu, nu este o soluție. Dacă din 5 telefoane unul e deraiat, ceilalți 4 sunt chiar oameni cu care îmi este ok să stau de vorbă. Fie sunt potențiali colaboratori, fie cititori serioși care chiar au întâmpinat o problemă. Doar că… asta e.

 

Mare e grădina lui Dumnezeu, dar și câți sar gardul…

Peste toate, cam cum funcționează semnalele polițistului peste toate celelalte semne de circulație, vin regulile pe care persoana apelată le-a stabilit deja pentru comunicare. Când ți-a dat numărul, este foarte posibil să-ți fi spus intervalele orare în care poate fi contactată, sau alte detalii necesare. Anul acesta am stabilit ca regulă de comunicare cu clasa mea sms-ul. Ai o problemă, indiferent care este ea, îmi dai un sms. Dacă consider că trebuie să știu mai mult, cer eu detalii. S-a dus vremea când „nu erau minute” și se încărca factura văzând cu ochii dacă sunai în altă rețea.

Altfel, am luat la cunoștință, merg mai departe. Ce fac eu în timpul meu liber este problema mea. În general, regula a fost acceptată și respectată de părinți și din punctul meu de vedere funcționează minunat. Dimineața aflu în metrou cine este bolnav și nu ajunge și nu e nevoie să știe tot vagonul că eu mă duc la școală și am un absent. Alte probleme le aflu după-amiaza, în timpul cursurilor de la facultate, când iar nu e nevoie să ies din sală pentru o conversație. Răspund tot în scris și lucrurile merg ca unse.

Însă, ca orice regulă, se mai trezește uneori cineva să o și încalce… uite că mă sună copilul celălalt, că nu a ajuns prâslea acasă. Dar prâslea e în parc și nu-și aude telefonul… Te pomenești acum că numărul meu e lipit pe frigider și mă sună toată familia ca la 112!

Însă peste toate, să îți sune telefonul la 11 noaptea, mi se pare dincolo de orice mi-aș fi putut imagina. Buimacă de somn, închid. Sună iar. Iar închid. Sună și a treia oară, moment în care am dat „block”. Nu, nici măcar nu sunt curioasă pentru ce Dumnezeu m-ai scula din somn, aproape de miezul nopții! Mi se pare că limitele bunului simț nu mai există, că avem impresia că butonul verde e așa, disponibil oricând. Nu, dacă omul are telefon, nu înseamnă că vrea să și vorbească oricând, oriunde și cu oricine!

Și ca să închei, este nepoliticos să dai mai departe un număr pe care l-ai primit direct, fără să ceri permisiunea persoanei respective. Mi s-a întâmplat deseori să am numere ale profesorilor, să le ceară colegii… poate oamenii nu vor, pur și simplu, să fie deranjați. Am dat întotdeauna sms, am spus problema, am cerut permisiunea. Și regula se aplică și cu adresele de mail personale.

Ahhh, cât mai avem din drumul ăsta numit „educație civică”!!