Toamna apare în cele mai variate culori, iar la școală, în cadrul proiectelor, în cele mai variate forme. Așadar, pentru că tot îmi rezervasem o zi pentru plastilină, mi-am chinuit un pic neuronul să mă gândesc ce am mai putea face cu ea. Fructe și legume modelasem, de litere nu cred că mai au chef, și nu mai știu cum mi-a venit ideea unui tablou… Dacă nu era așa, de ultim moment – era deja duminică, mergeau niște rame mici foto, cu plexiglas, pe care să ne jucăm… însă cine să alerge după ele în mai puțin de 24 de ore? Anunțasem plastilina și uneltele de câteva zile, dacă nu mi-a trecut atunci prin cap să spun, cu o zi înainte nu mai puteam să anunț părinții.

Am început să scotocesc prin casă… trebuie să am eu plexiglas pe undeva, să tai. Nu aveam. Dar nu știu cum m-am împiedicat de ultimele folii de plastifiat rămase de când am securizat toate literele alfabetului să le prind pe perete. Nu știu cât de sus a sărit Arhimede când a strigat evrika, dar eu țopăiam prin casă. Le-am plastifiat repede – doar de-asta mi-am cumpărat aparatul, să-l am în orice moment, apoi le-am tăiat cu ghilotina în patru și le-am rotunjit colțurile cu un dispozitiv special, să nu se zgârie copiii. Mergeau și mai mari, dar nu mai aveam atâtea folii și nici ei atâta plastilină cât să le acopere. Pentru unii u fost o provocare în acest sens (al cantității necesare) și la dimensiunea unei cărți poștale.

Le-am povestit pentru început despre pictura pe sticlă și modul în care începem să adăugăm detaliile. Lucrasem deja un colaj la care a fost nevoie să ținem cont că ce e în „spate“ se lipește primul, ce e „în față“ – ultimul. Acum, cu plastilină, urma să procedăm în sens invers. Ce urma să se vadă în prim-plan, era adăugat primul, apoi celelalte. Copacul, păsările din fața norului au avut rolul principal. Tabloul meu a fost dus terminat la școală, nu am mai avut folii și pentru demonstrație, însă am fotografiat acasă etapele de lucru și le-am pus pe proiector. S-au putut uita la ele toată ora. Primele trei erau fotografiate „din spate“, unde puteam adăuga plastilina, al patrulea – din față, când l-am întors.

Au înțeles destul de repede tehnica. Probleme au fost cu cantitatea de plastilină adăugată și modul în care, apăsată, începea să nu mai respecte dorința autorului.

Ultima condiție de finalizare a tabloului era de acoperire integrală cu plastilină pentru fundal, moment care a stârnit ceva panică, căci nu mai era destul albastru. Oricum le-am spus că nu „reciclăm“ plastilina de la acest proiect, vor trebui să își refacă provizia când mai merg la cumpărături, căci nu se știe când mai avem activități cu plastilină.

Mai jos sunt câteva dintre proiectele care au ajuns până în ultima etapă. Pentru că nu toți copiii apucă să termine în clasă, am cerut și ajutorul părinților, să urce pe Classroom o poză cu creația finală. Însă chiar și așa, cu extra-timp, nu toți au „umplut“ tot cadrul.

Mi-aș fi dorit să pot avea acces la portofoliul elevului – toate temele se presupune că ajung acolo – și să îl pot „răsfoi“ atunci când acord calificativul. Însă noile măsuri de prevenție exclud cu totul această variantă, așa că construiesc, încet, cu părinții, un portofoliu online. În catalogul de pe Classroom am notate temele – multe fără notă, consider doar proiectul „realizat“, altele – cu punctaj. Folosesc o scală de la 1 la 4 pentru cele patru calificative pe care le pot acorda, așa că, după o serie de teme, îmi este de mare ajutor această evidență pentru a lua o decizie în privința evaluării. Bineînțeles, și la clasă îmi notam orientativ cine a lucrat ok, cine nu sau deloc, și reevaluam situația când primeam poza.

Nu știu cum va fi acest an școlar până la urmă, dar evaluarea cred că va fi piatra de încercare între ceea ce este real în puterile copilului și ceea ce învață, bine îndrumat de unii părinți, să trișeze.