Tag Archives: spațiu

izvoare istorice

Spațiul istoric – izvoarele istorice, lecție la clasa a IVa

Azi am primit, aș putea zice, „botezul” pentru istorie, clasa a IVa. Am ținut prima mea lecție… pentru care n-am dormit toată vara, și pe care n-aș fi reușit s-o organizez fără ajutorul prietenilor, care, ori mi-au cumpărat materialele de la târgul de vechituri, scotocind ore în șir după indicațiile mele, ori mi le-au împrumutat. Am mai completat cu ce-am avut pe-acasă, am printat și am xeroxat pentru a avea cât mai multe exemple, sau am investit în cărți poștale la muzeu.

Obiectivul lecției a fost simplu: să identifice, în momentul în care li se indică un material, ce tip de izvor este, cum anume ne poate el „vorbi” despre trecut și mai ales cum îl conservăm (am eu piticii mei, să nu ne urcăm pe zidurile cetăților…). Căci, dacă ne rezumăm să spunem „izvoare nescrise-unelte, arme, podoabe etc”, și trecem mai departe, n-am rezolvat nimic, mai ales la vârsta de 10 ani, când trebuie să vezi, să atingi, ca să înțelegi. Am preferat ca ora aceasta să ne transformăm în istorici amatori, și să vedem ce informații putem afla…

Nici nu știu cu ce să încep. Partea de spațiu istoric am rezolvat-o folosind o hartă a prezentului (România), urmată de o hartă a trecutului, Dacia în vremea lui Burebista, pe care am trasat și conturul granițelor actuale. Toate hărțile/fotografiile au fost proiectate pe perete, nici nu aș putea concepe lecția fără suport pps. Dar apoi a urmat partea grea… cum aflăm noi ce s-a petrecut în trecut?

Le-a plăcut „povestea spusă de un om preistoric”, pe care am citit-o împreună. Am folosit o imagine din peșterile de la Lascaux, reprezentând o siluetă umană rănită. Fac o paranteză, mi s-a părut extraordinar site-ul, care avea capitol special pentru „resurse didactice”, ceea ce la noi nu am găsit pe site-ul niciunui muzeu: să-ți ofere fotografia obiectului și scurt istoric. Apoi am avut o sumedenie de fotografii de la expoziția privind cultura Gumelnița, și le-au atras atenția cele două morminte… Știau cum ar trebui să arate un creștin, în niciun caz înmormântat ghemuit, și mai să-i scap din mână când au început să-și dea cu părerea ce religie aveau (de unde până unde ar fi fost catolici…?).

Printre izvoarele pe care le-am comentat împreună am strecurat și câteva secvențe de film din primul război mondial. Mi s-a părut relevant, când vorbim despre epoca modernă, să vedem și ce tipuri de izvoare ne poate oferi aceasta spre cercetare – înregistrări audio și video, cu sau fără sonor, pe film, bandă sau digital.

După discuții, i-am împărțit în 4 grupuri de câte 5 (și da, contează enorm câți copii ai în clasă, eu am căutat special o clasă mică pentru a susține lecțiile), și fiecare a primit un set de materiale, originale și copii. Am avut copii după „Gânditorul de la Hamangia”, însoțit de o carte poștală reprezentând statuetele (care, numai Ăl de sus știe când le vom putea vedea iar în original la MNIR), monede din 1881,1914, 1944, și o copie după un sesterț roman din vremea lui Nero, documente originale – certificate de naștere (1925, 1978, 2005), diplome de studii (1943, 1962, 1998), o foto-copie pe film a uneia dintre diplome (au fost foarte interesați de cum făceai „xerox” atunci când nu se inventase încă), un abecedar din 1932, Almanah „Șoimii patriei” din 1988, și, în rest, fotografii diverse, ziare de la începutul secolului XX, copii după documente. Am ales și documentul meu preferat, aflat la Muzeul Bucureștilor, în care un cetățean era avertizat că i se închide apa pentru că face risipă în gospodărie… Aviz amatorilor de azi, care nu se mai gândesc la nimic…

N-aș putea să măsor la ce cote a ajuns curiozitatea lor. Toată pauză au stat roi în jurul catedrei, să „studieze”. Și m-au rugat ca data viitoare să le aduc iar materialele, să se mai uite la ele în pauză… Au fost mici detalii, pentru care mereu se sună prea repede. Însă faptul că erau numai zâmbet, și cu întrebări de pus, m-a făcut să mă simt minunat. Copiii sunt copii, și sunt la fel oriunde ar fi. Curioși de la natură.

izvoare istorice

Metrorex și educarea instinctului de turmă

Recent am rămas uimită să aud la tv că cineva a reclamat metrorex la Protecția Consumatorului: a rămas cu piciorul blocat în spațiul dintre peron și vagon. S-au derulat rapid prin minte imagini de acum 30 de ani, când metroul abia începuse să circule prin capitală, și veneam cu mama din provincie. Ani, dar ani la rând, de câte ori urcam amândouă de mână în tren, îmi spunea să am grijă unde pun piciorul. Și acum cred că ar face-o, din obișnuință.

Când am plecat, la rândul meu, cu copiii de mână, a fost refrenul călătoriei. „Fă pasul mare!” Nu-i așa? Pentru că fiecare dintre noi avem grijă unde punem piciorul. Fie că pășim ori urcăm în tren, fie că urcăm ori coborâm o scară. Iar dacă ai ajuns să circuli prima dată cu metroul la o vârstă mai înaintată decât cea de grădiniță, din instinct și tot ar trebui să caști bine ochii pe unde calci…

Ce s-a întâmplat oare în ultimii 30 de ani încât avem nevoie să ni se spună la tot pasul ce să facem, la ce să fim atenți? Chiar nu mai suntem capabili să mai gândim singuri? Sau, de fapt, ne ținem mintea și ochii ocupați cu diverse, și nu mai reacționăm la semnalele de mediu? Hai să luăm cazul de la metrou (doamne, ce-aș mai fi făcut niscai poze… dar mi-e nu știu cum să scot camera). Dacă te uiți pe peron ori în vagon, 90% sunt cu ochii în telefoane (și eu… nu mă pot abține uneori). De pe peron abia dacă ridică ochii să se uite pe unde calcă, se îndreaptă uneori ca oile, cu capul în jos, către ușă… Normal că spațiul dintre tren și peron e acoperit de ecran… și normal că fix în secunda în care îți ridici ochii din ecran trebuie să-ți poarte „cineva” de grijă și să-ți amintească pe unde calci. Pe Oaia care nu-și duce blana o mănâncă lupii. Neah, nenicule, nu, acum nu mai merge așa, „poporul” a evoluat. Dacă nu-ți duci singur blana, e datoria ălora de au pășunea să ți-o care…

Revenind la metrorex, am râs în hohote când am auzit recomandarea de închidere a stației Piața Victoriei. Oamenii ăia de-au scris-o n-au călcat mai mult ca sigur la metrou în ultimii 10 ani. Mai lipsește să aud că pasajul de la Unirii nu e ISU-safe și trebuie închis, și ar fi gluma anului. După râs, a urmat și soluția: lipirea unor autocolante pe peron care să le amintească sacilor de cartofi transportați că trebuie să caște ochii la distanța dintre peron și vagon. Și la Victoriei sunt lipite dincolo de banda albă unele mari, dar mari! În restul stațiilor, mai după buget, coane Fănică. Ori deloc, ori sunt înlocuite de niște pătrățele 10×10 cm, lipite undeva sus, pe ușă, unde nu le-am remarcat decât după ce mi-au sărit în ochi cele de pe peron.

Când faci lucrurile de mântuială, doar ca să fie, le pui sus… logic ar fi fost să le lipești lângă buton (nu că funcționează mereu, dar tot te uiți la el, că „poate” se aprinde). Dar când călătorul stă cu ochii pe buton, cum să vadă și reminder-ul de sus? Iar partea cea mai faină e în trenurile mai noi, care la buton au și scriere Braille. Bănuiesc acum că nevăzătorii știu că acolo e spațiu, și ei n-au nevoie să li se reamintească să facă pasul mare la urcare/coborâre… Ups, chiar, noile autocolante nu sunt prevăzute cu semnalizare pentru persoanele cu deficiențe de vedere… Cine sesizează ANPC? Poate de data asta metrorex le și lipește unde trebuie, dacă tot mai tipăresc o tură…

Este atât de trist… căci dincolo de faptul în sine se vede altceva: ne transformăm încet-încet în ființe dependente, care nu mai sunt capabile să gândească, să analizeze, să anticipeze un pericol, să decidă și să reacționeze. Așa ajungem masă de manevră în mâinile cui va ști să ne modeleze mai bine. Dau dintr-una în alta, și ajung la minunata lege împotriva defăimării. Dacă roboțeii de mai sus nu vor mai auzi de nicăieri semnale cum că acel drum nu e bun… încotro va merge turma?

 

PS: nu uitați să vă țineți de bare! Uneori mijloacele de transport sunt prevăzute cu frâne nesemnalizate.