Șofer la 18 ani

Șofer la 18 ani

Dacă acum mai bine de 12 ani îmi spunea cineva că va urma un articol pe această temă, cu siguranță aș fi zâmbit larg. Șofer la 18 ani mi s-ar fi părut o temă cu totul abstractă și departe de talentele pe care năzdrăvanii mei ar fi putut să le aibă, oricât de ascunse ar fi fost acestea. Și totuși, de mai bine de o lună încerc să mă obișnuiesc cu ideea. Nu cu ideea celor 18 ani, cu aceea deja trăiesc de ceva vreme și parcă-parcă începe să intre în normal…

Șofer la 18 ani

L-am întrebat ce își dorește la majorat și răspunsul a fost simplu: să-i plătesc școala de șoferi. E bine că n-a cerut mașină, pe-aia nu i-aș fi dat-o, deși comentează că vechiul logan al familiei face pe piață tot cam cât școala și încă un pic…

Mno, am plătit-o. Nu știu de ce, neuronul meu era oarecum liniștit, mi se părea natural ca, după o „viață“ petrecută numai între mașini (virtuale), cu o cultură despre acestea ceva de speriat (eu nu le deosebesc pe stradă dacă nu le văd siglele, el îmi spune de la depărtare marca și modelul după forma farurilor, noaptea…), să urmeze și carnetul de șofer.

Școala a venit, a trecut, examenul la fel și el. A urmat apoi așteptarea permisului prin poștă.
Și, normal, primul drum cu mașina.

Momentul acela în care îi pui pe bune cheia copilului în mână cred că a fost asemănător ca intensitate cu cel în care l-am văzut prima dată și i-au tăiat cordonul ombilical. Parcă ceva s-a rupt. Sau poate sunt eu prea emotivă și exagerez, cum fac femeile sau mamele mai ales (comentariul lui). Însă atunci nu doar că i-am dat cheia mașinii, mi-am pus și viața în mâinile lui. Se întâmpla acum, viceversa, ceea ce eu făceam de ani de zile, când le fixam centura de siguranță în spate. Viața lor era în mâinile mele. Acum, așezată pe scaunul „mortului“, îmi priveam copilul în cu totul alt mod decât l-am privit vreodată.

N-am idee dacă el e conștient de schimbare (ori dacă mai aruncă un ochi să vadă ce mai scriu pe blog), însă încă un șofer în familie e o responsabilitate greu de dus.

Primul drum

Șofer la 18 ani

Ei bine, primul drum adevărat, după dorința lui, trebuia să includă musai autostradă și un număr satisfăcător de kilometri. Surprinzător, am fost mult mai relaxată pe autostradă decât prin oraș, unde mi se pare că face totul mult prea repede, mult prea aproape de limite.

Ce nu înțeleg eu (și nici el, deci e motiv de ceartă) e unde, doamne-iartă-mă, se grăbește așa?! De ce e smucit și repezit?! Nu suntem la raliu, nu trebuie să ajungem din punctul A în punctul B cu record de timp. De ce se enervează așa tare când nu îi iese ceva?! Așa, nu ți-a ieșit parcarea din prima. Și? O iei de la capăt. Îl claxona unul nervos din spate că nu a zbughit-o la semafor și apoi a încetinit pe o străduță aglomerată. Și? Dacă celălalt stă prost cu nervii și nu vede un semn de începător… să se trateze.

Eu simt în continuare că o oră cu el în trafic e mai ceva ca adrenalina injectată pe venă. Exersez intens rugăciunile în gând, pe-alea pe care le mai știu, strâng bine scaunul și îmi spun că răbdarea mea, aia infinită pe care trebuie să o aibă toți profesorii, ar trebui să funcționeze din plin. Dar, așa cum știu pe pielea lor toți copiii de profesori, cu ai tăi de-acasă… nu merge.

Anul acesta e „anul de răbdare”. Știu din proprie experiență ce tragedii se pot întâmpla cu șoferi de 18 ani, așa că mi-am propus să rabd cât va fi nevoie până îl văd stăpân pe el și pe mașină. Mă întreabă când va primi cheia să meargă singur… Replica ce plutea pe buze era „La Sfântul-Așteaptă, când o să-ți cumperi singur mașină!“ Apoi i-am zis că și-a luat permisul, a dovedit că e capabil. Mai are de trecut examenul responsabilității, iar la ce văd deocamdată…

De ce mi-e teamă?

Să vedem: de escapade pe te-miri-unde, cu te-miri-cine. Cum ar fi chiulitul de la ore, dar nu în barul din spatele liceului, ci cu mașina la Mall în Băneasa. Am crezut că nu văd bine notificările de trafic pe ziua aia. Nu contează ce oră nu făceau, ori care dintre zmei era cu mașina la școală, cert e că au umplut-o și-au plecat „să dea o tură“. Să bravezi, să nu pari laș… cum adică, să stai tu să te depășească toți…

Știu că părinții de azi au o sumedenie de spaime, altele decât pe vremea când noi ne băgam părinții în sperieți. Alcoolul și tutunul sunt nimic. Dar șofatul urcă în topul meu amețitor…