este o carte

La serbare, cu cântec înainte

Nu îmi plac serbările. N-am ce să fac, nu îmi plac și pace. Consider că este un moment ale cărui beneficii (da, recunosc, există) sunt puse în umbră de părțile mai puțin bune… Pe care, de ochii lumii, alegem să le înghițim, cu ceva mai multă apă.

Sunt – știu – o provocare pentru copil, aceea de a vorbi în fața unui public, de a face față emoțiilor, de a le controla. Dar dacă vrei cu adevărat să educi acest lucru, atunci creează momente adevărate, în care copilul să aibă într-adevăr o contribuție personală, și aceasta să nu însemne doar exersarea memoriei și a calităților oratorice. Poate exersa această abilitate și prezentând o temă, un proiect, o carte, o poate face oricând, și cu mult mai multă substanță decât dau cele patru versuri și un cântecel la serbare.

Apoi, dacă tot trebuie să fie un moment festiv, măcar să fie cu acte în regulă. Adică scenă, sală de festivități, cortină, decoruri, culise, organizare în toată regula. Atunci îi pui la încercare spiritul întreprinzător, capacitatea de adaptare, de inovație. Îmi amintesc că la grădiniță puneam în scenă Scufița Roșie, și nu aveam „căsuță” pentru bunicuța. Am luat din fața farmaciei suportul de biciclete – cele ca o prismă triunghiulară, l-a pus doamna pe scenă pe 4 scaune de bucătărie, l-am acoperit cu o pătură roșie, ca acoperiș, și eram încântați!! E drept că lupul și bunicuța erau întinși pe o pătură în fața căsuței, dar am găsit o soluție! Emoția aceea, când se ridică cortina și sala aplaudă, nu se compară nici pe departe cu sălile mici de clasă, înțesate până la refuz de părinți și bunici, de scăunelele copiilor înghesuite într-un colț în jurul bradului.

Nu adaug cheltuielile, enorme după părerea mea, cu costume fel de fel… de parcă se mută ZOO la școală. Sunt de acord cu personajele, dar măștile se pot confecționa chiar de copii în orele de AVAP. Și va fi cel mai frumos costum pe care l-a avut vreodată, pentru că e făcut de el! Să luăm fulgii de nea, spre exemplu, că sunt celebri la serbarea de iarnă: Dragi părinți, / Vă rog să trimiteți pentru ora viitoare de abilități 1m panglică albă lată și 1m tul alb. Vom confecționa un tutu. Ce dacă nu vor fi perfecte fustițele? Și? Nu ne mai oprim din goana asta după perfecțiune?

Serbările țin cu orele. Rar, foarte rar am văzut una scurtă. Stai drept. Nu plânge. Nu te foi. Vai de tine dacă te ridici să bei apă, că doar după ce stai într-o sală cu alte 60 de suflete, nu te-ai încălzit… Matematic, la 30 copii x 2 minute + 5 colinde = 1h 30 min garantat. Și nu, nu-mi plac serbările de genul acesta.

Vorbeam cu o prietenă, că n-a putut „scăpa” de serbare de gura părinților. Cum adică, să nu faci serbare??? Ei uite-așa. Eu n-o să fac. Eu fac atelier, pe echipe de trei. Obligatoriu un părinte în echipa de lucru, poate și al doilea, ori un frate. Concurs de ce vreți… confecționat 5m de beteală, trei globuri și un înger, habar n-am ce mi-o trece prin cap. Dacă ești dispus să dai un milion pe închiriat costum, vreo 20 pe materiale va fi și mai ok. Și învață să lucrezi în echipă, să faci un plan de lucru… Normal, fond muzical adecvat, poate și ciocolată caldă și ceva fursecuri, dacă vor. Ba poate mă gândesc și la ceva reprezentații pe echipe, la momente artistice. Să-și mai aducă și părinții aminte câte un colind-două, nu? Să-și „gestioneze” și ei emoțiile…

Am avut serbare la școală. Deși avem în serie oameni extrem de talentați, nu știu cum s-a făcut, că am improvizat programul în două-trei zile. Celălalt an beneficia de cântăreț profesionist, cu o voce dumnezeiască, plus relații la teologie, de-au adus vreo 10 băieți cu „voce”. Partea lor de program a fost un „clasic” de Crăciun memorabil. Frumos, dom’le, tare frumos! Îmi venea să plâng… când știam că urmăm! În glumă propusesem cu ceva timp înainte să facem teatru de umbre pe tema „Este o carte”, inspirată de volumul cu același nume apărut la editura Gama. Glumă-glumă, dar s-a aprobat. Am muncit la proiect trei oameni, eu cu proiectul, M. a decupat, și împreună cu R. am improvizat. Pentru prima experiență de acest gen a ieșit bine. Prima dată când încerc. La prima replică îmi tremurau așa de tare mâinile, că nu reușeam să prin șoarecele de pânză. Apoi era să scap și măgarul, și microfonul. Am mai sărit o replică, dar dacă la final s-a aplaudat, înseamnă că publicul nu s-a prins. Aceeași piesă – de data aceasta făcută pps și proiectată, am testat-o a doua zi pe copii de clasa a IIIa. Și le-a plăcut!!! Ba chiar au râs în hohote! Alegerea n-a fost rea, și de data asta chiar m-am bucurat. Acum am simțit cu adevărat că efortul a meritat.

Imagini din culise. Simularea cu umbre - de la repetiție.

Imagini din culise. Simularea cu umbre – de la repetiție.

Serbarea a fost salvată de câteva colege care și-au luat inima în dinți. O chitară, un flaut, un alt colind – pe care l-am ilustrat noi tot cu umbre – , un dans (norocul nostru, o avem pe A., dansatoare), și-am bifat și anul acesta activitatea. Însă tot nu-mi plac serbările. Mai repede mi-aș lua toată clasa și-aș pleca la colindat. Ori aș face petrecere la școală, să se relaxeze și copiii…

Și nu, nu-mi plac serbările făcute pentru că „trebuie”!

*Mulțumiri Dianei S., de la editura Gama, care mi-a pus în mână cartea. În câteva rânduri cuprinde un adevăr dureros al generației de azi, și mi-a făcut mare, mare plăcere, să pot vorbi despre această Carte și altfel decât o fac aici, pe blog.

Maratonul serbarilor

Nu aveţi idee cât de uşurată respir! Am scăpat anul acesta de 3 evenimente în două zile. Concluzia copiilor: Trebuie să fie tare obosit moşul, să alerge aşa, de la o serbare la alta… eee, nu-i nimic, are o săptămână să se odihnească pâna la noaptea cea mare!

Să le iau pe rând.

Serbarea Irisucăi, ieri seară. Copiii s-au cuminţit faţă de anul trecut, dar încă e loc de mai bine. Dar şi-au ştiut poeziile, le-au spus fără trac, şi au cântat minunat. Bine-nţeles, de la început ne-a fost alături Moş Crăciun, pe care însă a fost nevoie să-l prevenim că în grupă sunt doi curajoşi care vor să-i testeze barba. Se pare însă că i-a lăsat curajul, sau costumul minunat al moşului, care nu lăsa să se vadă nimic suspect, le-a mai tăiat elanul. Moşul a rezistat cu stoicism tot programul, i-a încurajat şi aplaudat pe copii.

Ce-a mai tare fază a fost însă la pauză, când unul dintre curajoşii menţionaţi s-a apropiat de moş, şi l-a ameninţat… dansăm, dar la sfârşit ne dai cadourile! Ei, ar fi fost câteva momente în care moşul ar fi stat pe gânduri, dar serbarea a fost lungă, a cuprins şi opţionalele, şi copiii erau obosiţi la final. Nu destul însă, pentru a savura din plin cadourile oferite de grădiniţă.

A urmat petrecerea de la tati de la servici, azi la prânz, unde organizatorii au întrecut toate aşteptările. În primul rând, sala era plină de baloane umplute cu heliu. Apoi, la ora 12 a început pentru copii o petrecere în toată regula, cu Minnie şi Mikey, care le-au făcut săbii din baloane şi i-au pictat pe faţă. Dar renul Rudolf a făcut senzaţie. S-a jucat cu copiii, s-a lăsat tăvălit, călărit şi gâdilat. A urmat un moment în care am privit liniştiţi din public câteva numere de iluzionism. Numere cu iepuraşi, porumbei, mingiuţe şi eşarfe… şi dezbateri aprinse, e magie sau nu? Le-am explicat că e iluzie… este ceva ce se petrece atat de repede, încât nu ai timp să vezi cum a făcut.

Iris a fost asistentă la numărul cu iepuraşi. Şi ea e convinsă că a fost magie. Adică a ţinut o tavă goală, nenea i-a pus capac, apoi când l-a ridicat era acolo un iepuraş. Curată magie! Sau masa dansatoare pe ritmuri de vals, la care nici eu nu m-am prins prea bine care e şmecheria, decât că era ceva cu magnet….

În final a venit şi moşul, şi a început să împartă cadourile. Hmmm…. la ce scrisori moralizatoare le-a trimis, cadourile de la servici au fost mult peste merite, au cam dat planurile peste cap. Iris s-a ales cu o păpuşă pe care cică a văzut-o într-o reclama, eu habar n-am ce e… cert e că are perucă şi se poate schimba [rectific, tocmai mi-au arătat reclama, păpuşă Liv!] Aha, acum am priceput şi ce-mi povestea fii-mea de nişte păpuşi pe care poţi să le tunzi şi le creşte părul. Da, asta daca le cumperi peruci de rezervă :). Andrei s-a ales cu un elicopter, aşteptăm să se încarce cei 6 acumulatori necesari ca să-i testăm. Şi… trei boabe de-ale de fasole atotputernică, la modă… că tot îi ceruse el moşului în scrisoare! Dacă moşul se hotăra şi el când îi aduce, acasă sau la servici, mai făceam şi noi o afacere… Acum vrea şi pistă!

Marea mea uimire a fost că piticii mei s-au hotărât să-i cânte moşului. Ce să le spun?! Dacă ei asta vor… e treaba lor. La Andrei aveam emoţii, dar s-a descurcat excelent cu „O, ce veste minunată!”

Cu ochii pe ceas, să ajungem totuşi la prima noastră serbare din clasa întâi, alergăm la maşină… şi tocmai cobora şi moşul în parcare, numai că ia sania de unde nu-i! Cu chiu cu vai urcăm copiii în maşină, şi-i convingem că ne grăbim, că noi mergem cu maşina la serbare, nu zburăm cu sania. Ninge, şi patru roţi în capitala nu înseamnă chiar viteză de deplasare pe asemenea vreme. Noroc că Moşul se decide să nu cheme renii de la masă, şi să mai intre să bea un ceai, iar noi plecăm la drum.

Ne oprim la piaţă, la un magazin cu de toate la capitolul chinezării, căci am avut revelaţia că Harap Alb are coroană, dar nu şi sabie. Am completat recuzita cu 4 lei şi ne-am prezentat la club la Kiddies, unde am închiriat spaţiul pentru serbare. Clasa noastră, deşi arată minunat, este neîncăpătoare pentru o serbare… Spaţiul era al nostru pentru două ore, am transformat locul de joacă în spaţiu de spectacol, l-am chemat şi pe Moş Crăciun, care a ajuns chiar mai devreme şi a avut timp să-şi tragă sufletul.

Serbarea a fost de-a dreptul fermecătoare. În primul rând, SCURTĂ! Fiecare copil a avut o poezie, de aproximativ 16 versuri, pe scenariul unui carnaval din lumea poveştilor. Personajele se prezentau pe rând, versurile fiind construite cu foarte mult umor, iar ici-colo câteva cântecele înviorau atmosfera. Serbarea i-a fost moşului pe plac, a intrat în jocul copiilor, a cântat cu ei, iar la final, împărţirea darurilor a fost un spectacol de excepţie. Chemaţi după nume, erau imediat transpuşi înapoi în lumea de basm, iar moşul comenta cu ei poeziile… de ce lupul s-a hotărât să devină vegetarian, cum de a devenit vânătorul chirurg de lupi… Copiii au savurat dialogurile, şi au devastat cadourile. Au făcut poze cu moşul, şi şi-au luat la revedere. Cu greu i-am convins să nu stea la geam, să sperie renii şi să răstoarne sania de pe acoperiş, căci eram la ultimul etaj.

În încheiere, sala a redevenit loc de joacă, atât cât a fost posibil, pentru încă jumătate de oră. Era prima lor petrecere de clasa întâi, şi au savurat-o pe deplin.

Iar eu trag linie, aranjez pozele, e gata încă o pagină în albumul cu amintiri 🙂

Cartea cu colinde, Editura Gama

Cartea cu colinde. Carte cu CD. Editura Gama

Aproape jumătatea lunii decembrie… înainte de a ne gândi la orice alt detaliu legat de sărbători, "serbarea" este cea care ne dă peste cap deocamdată toate planurile. Din fericire anul acesta nu se suprapun serbările celor doi pitici… În schimb repetăm de zor poezii şi cântecele. Dacă mai scârţâiam la colinde… ei, acum pot să plec liniştită la urat, căci le ştiu. Dar să nu credeţi că e uşor. Andrei ştie să citească, şi le învaţă singur. Dar cum Cântarea României nu mai există, să îi stimuleze puţin, Andreiul meu are o dicţie de speriat. Mă rog, ştie poezia, dar nu există decât un singur ton în voce. Partea tragică vine la cântece, unde şi o bucată de tablă vibrează mai bine decât vocea lui. Dar măcar învăţăm versurile…

Cu Iris, altă poveste. Îi place să cânte. N-aş spune că are voce, căci după mine, toate vocile de copii sunt muzicale. Dar nu îl spune pe s, ş, r… şi ce iese, vă las să ghiciţi. Nu ştiu ce cred vecinii despre repetiţiile noastre, dar eu abia aştept serbarea, că nu mai rezist mult. Şi cum vocea m-a cam lăsat, şi, recunosc, şi nervii, am trecut la cd… Haha, "metode moderne de învăţare" [paranteză: acum nici 10 ani, încă mai învăţam că magnetofonul e suport modern de învăţare…], acum rulează cd-ul din Cartea cu colinde de la Editura Gama.

Toate cele 18 de cântece prezente în carte, cu texte ilustrate, sunt imprimate şi pe cd. Găsim aici, pe una sau două pagini, cu o grafică realizată de Anca Sandu: Cartea cu colinde. Carte cu CD. Editura Gama

  • Am plecat să colindăm
  • O, ce veste minunată!
  • Astăzi sa născut Hristos
  • Trei păstori
  • Steaua sus răsare
  • Cântec de Crăciun
  • Bună dimineaţa la Moş Ajun!
  • Moş Crăciun cu plete dalbe
  • O, brad frumos
  • Iată, vin colindători!
  • Pluguşorul
  • Aho, aho
  • Căpriţa
  • Sorcova
  • Jingle Bells
  • Silent Night
  • Joy to the World
  • We Wish You a Merry Christmas

Cartea cu colinde. Carte cu CD. Editura Gama

Bonus, pe cd, alte trei melodii, Sculaţi-vă, gazde mari, Noi umblăm a colinda, La mulţi ani cu sănătate. Acum l-am delegat pe Andrei pe post de "monitor", să o înveţe şi pe Iris. Eu am nevoie de o pauză… şi apoi, eu nu trebuie să-i cânt Moşului, nu?

Cred că ar fi fost o idee bună includerea pe cd şi a negativelor, aşa reuşeam să exersăm cu mult mai mult succes.

Lucrarea se prezintă într-un format grafic deosebit, cu copertă cartonată, lăcuită selectiv cu glitter, şi decupaj pentru păstrarea cd-ului. La interior, cele 12 file, format 22x22cm, sunt groase şi lucioase. Înregistrările au fost realizate cu sprijinul corului de copii Luceafărul (Iaşi).

Trebuie să mă apuc de cozonaci, sau măcar ceva reţete cu scorţişoară. E nevoie de ceva arome, pe lângă cd-ul care tot rulează.

Info preţ: Libris (transport gratuit), EdituraGama.ro, eMag, elefant.ro | Biblioteca Năzdrăvanilor

A.P.N.

A venit şi Acea Vacanţă. Adică ultima noastră vacanţă de copil, căci de la toamnă vom merge la şcoală. Îmi pare bine că nu e chiar ultima, peste doi ani va mai fi una. Dar, pentru Andrei, de la toamnă va începe "altceva". Toată lumea îl întreabă, toată lumea îl încurajeajă.

Am trecut cu bine de emoţiile serbării de sfârşit de grădiniţă. Am încercat să n-am stomacul în gât, dar Andrei era mai emoţionat decât mine. Abia dacă a ridicat ochii din pământ, să pot face şi eu o poză ca lumea… Şi, unde ziceam că nu voi da apă la şoricei… m-am înşelat. Începuse unul din cântecele… nu-mi aduc aminte exact versurile, dar era ceva… şi la grupa mică… plângeam… vreau acasă… Lângă mine era doamna educatoare de la grupa mică şi mijlocie, venise să-şi vadă copiii terminând, şi n-a fost nevoie să spună decât… "vai, ce mai plângea Andrei!" Şi… vai, ce m-am pus eu pe plâns… şi dânsa odată cu mine.

Măcar scena n-a fost în zadar, Andrei ne-a văzut şi a început să zâmbească. Ei… dar noi am terminat grădiniţa aşa cum am început-o. Cu lacrimi. Am plâns o lună la grupa mică, acum tot plângem când ne aducem aminte. După colegi, după doamne… şi iar după prieteni, şi face Andrei planuri să ne mutăm din cartier, să fie mai aproape de X şi Y, sau să-l duc la altă scoală, unde merg doi dintre colegi…

Am încercat să-i explic că, pentru prietenii adevăraţi nu există graniţe, şi că vor avea totdeauna o relaţie specială, chiar dacă nu vor fi împreună. Dacă ar fi după el, i-ar suna tot timpul. Îl văd uneori cu ochii în tavan, visător… Mi-e dor de prietenii mei

Dar aşteptăm şcoala. Vor fi colegi noi, prieteni noi, şi e foarte fericit că ştie deja una dintre colege. Mami, o să stăm amândoi în bancă? Nu ştiu mami, depinde de doamna… Măcar ne gândim la viitor.

Dar nu aici voiam să ajung. Cireaşa de pe tortul activităţilor din timpul anului este mapa cu lucrări, pe care o examinăm serioşi, şi la fiecare au copiii grijă să ne povestească despre ce este vorba. Căscând gura printr-unul din caietele de lucru ale lui Andrei, am rămas la o pagină… nu era lângă mine, pentru explicaţii suplimentare. Aşadar, animalul preferat era un patruped. Nimic anatomic care să sugereze specia din care minunatul face parte. Am încercat să-l identific după elementele suplimentare… Ce mănâncă… uf, neidentificabil! Aduce a cârnat… a os… Unde locuieşte… aduce a cuşcă de câine. Poate sunt pe drumul cel bun! Dar semnul particular m-a băgat în ceaţă! Am asteptat autorul să se trezească… Da, e un căţel…

Caiete de lucru

Mama e lumina mea…

Rama foto din carton

… ea mă-nvaţă ce e bine,
Şi cum să mă port în lume.

De rele ea mă fereşte,
Şi cu drag mă ocroteşte!

Am avut serbare. 8 martie. Şi, aşa, fără "r", "ş", cum poate Irisuca mea să zică "Lâu, Lăcuscă, Lămulică", am ascultat cu lacrimi în ochi cum piticul meu spunea, doar pentru mine, o poezie.

La sfârşitul serbării, o surpriză le aştepta pe mămici. Piticii au confecţionat, împreună cu tăticii, o ramă foto pentru mami. Pozele şi toate materialele au fost pregătite înainte de domnişoara educatoare.

Dacă privesc cu atenţie rama, cred că tati a intervenit cam mult. Irisuca mea avea mai mult simţ estetic :D. Dar nu contează.

E o plăcere să am pe birou doi ochişori, care parcă mă întreabă…

Mai ai mult, mami? Când vii la mine?

Edit:

Iată că a sosit şi am doilea cadou de 8 martie: un desen, 2 pietre pictate manual, şi o felicitare. În interior, capsate frumos, "Sfaturi folositoare pentru mămici iubitoare":

Să nu-mi dai tot ce-ţi cer, te rog frumos,
Chiar dacă ştii că poţi, chiar dacă ai,
Fiindcă uneori sunt curios
Să-ţi cer, doar ca să văd cât poţi să-mi dai!

Când îmi promiţi un premiu, nu uita
Că mie tot la el o să-mi stea gândul…
Şi dacă tu te-ai răzgândit cumva,
Mă pedepseşti că nu-ţi respecţi cuvântul!

Să nu-mi spui niciodată că doar eu
Sunt mai puţin ca prietenii şi fraţii,
Findcă o să cred în drumul meu,
Că nu pot fi la fel de bun ca alţii!

Când vreau să fac un lucru, cât de mic,
Încurajează-mă de la-nceput,
Iar dacă se întâmplă să îl stric,
Nu mă certa că sunt nepriceput!

Te rog, să nu faci tot în locul meu!
Mai lasă-mă să fac şi eu ce ştiu,
Pentru că altfel o să-mi fie greu
Să mă descurc în viaţă, mai târziu!

Când am curajul să-ţi mărturisesc
Ce mă frământă şi ce temeri am,
Acultă ce îţi spun şi ce gândesc,
Nu te uita la ceas şi nici la geam!

Dă-mi sfatul tău cel bun şi înţelept,
Aşa cum te pricepi, aşa cum ştii
Şi nu-mi răspunde-atunci când îl aştept:
"N-am timp de fleacuri şi copilării!"

Dacă-ţi e greu să faci ce te-am rugat,
Atunci când singur voi putea porni
Pe drumul vieţii mele mult visat,
Întreabă-te: ce om voi deveni?

Nu-mi rămâne decât să mulţumesc autorului, oricine şi oriunde ar fi el. Pentru că, după aceste versuri, nu mai este loc de alte cuvinte.

Politice… in copilarie

Se anunţă un weekend plin în România. Iar, din nou, alegeri. Pe bune că m-am cam saturat, aproape că încep să susţin monarhia constituţională, cu parlament uninominal, unicameral, pe 7 ani. Sau poate pe 10. Aşa am simţi că alegerile sunt ceva deosebit, şi merită să ieşi pe ploaie şi pe vânt să-ţi exprimi dreptul contituţional.

În naivitatea şi entiziasmul meu de tânăr absolvent la catedră, puneam mare pasiune în a-mi învăţa elevii să fie cetăţeni cinstiţi şi oneşti. Să-şi îndeplinească datoria cetăţenească. Vaaai, sper că nici unul dintre ei nu mă citeşte acum, să-mi atragă atenţia… "Mai ştiţi, doamna, când ne spuneaţi că trebuie să mergem la vot? Că suntem datori ca români să o facem??" Ioi, ce de lecţii învaţăm la istorie şi din istorie! Iar eu trebuia să le ştiu, că doar ani de zile am înghiţit praful din bibliotecile universităţii.

Şi constat cu stupoare că în ultimii ani mi-a pierit tot entuziasmul, şi la vot am ajuns de gura copiilor, care voiau să meargă. Am decis că toţi îs o apă şi-un pământ, şi că e loterie. Aşa că i-am pus să zică un număr… şi am numărat casetele, am pus stampila în cea aleasă de copil. Poate are el ceva inspiraţie, că mie mi s-a cam terminat. Scrutinul trecut… nu mai ştiu când a fost, am mers în familie. Ne-am nimerit la ţară, şi deh, daca tot mergea tot satul la vot, ne-am îmbrăcat şi noi şi ne-am dus.

La oraş, secţia de vot e în faţa blocului. Dar aşa mă apucă o lene…

Campania asta electorală mi se pare sfidătoare. Nu înţeleg de ce se cheltuie atâţia bani. Ar fi mai ieftin ca fiecare candidat sa-şi pregătească un afiş A3 cu ce are de spus, şi toate aceste afişe, unul lângă altul, să fie puse în ordinea de pe buletinul de vot la intrarea în secţia de votare. Vine omul, cască ochii, citeşte, apoi alege. Nu afişe pe toţi stâlpii, clădirile, de ajungi să ţi se facă lehamite. Andreiu meu vine şi-mi spune că noi votăm cu Băsescu. Ei na, de ce mamă? Pentru că are cele mai multe poze în drum spre grădi!

Halal motiv! Zilele trecute, printre multele linkuri pe care le primesc pe mess, a fost şi acesta. Amuzant, pentru persoanele nehotărâte. De fapt, răspunzând la întrebări, mi-am dat seama că românii nu au o problemă în a-şi alege un reprezentant, ci în a şti ce anume vor cu adevărat. Ei bine, mi-a ieşit Oprescu. Ei bine, NU. Pe el nu-l votez. L-am votat din toată inima la primărie, şi-a promis că nu pleacă la Cotroceni. Apăi să stea la Cişmigiu, că şi acolo e verdeaţă!

Locul 2… Antonescu. Hmmm… s-a descurcat bine. Întâmplător mi-am întrecut limitele de rezistenţă şi nu am pus mâna pe telecomandă săptămâna aceasta . Parcă totuşi are un pic mai multă decenţă. Sau consilieri foarte buni, şi joacă un teatru excepţional în numele Bunului-Simţ pe care îl susţine.

Am avut parte şi de sondaj IRSOP la uşă, şi ca "propretar" la adresă, am răspuns la câteva întrebări. Sondajul pentru turul 2 era B+G sau B+C. Să aleg? Păi… B+G=B, B+C=C Niţică algebră, nu? Dacă G şi C nu sunt identici, nici rezultatul nu poate fi acelaşi!

Azi în schimb am stat un pic şi m-am uitat în jur… dincolo de garduri. Ce sunt românii azi? Cei din România zic.

Am revăzut de curând Bamby, desenul animat (Disney dacă e cineva care nu ştie despre ce e vorba). Şi mă opresc un pic la scena în care pădurea ia foc. Toate animalele alergau îngrozite care-ncotro, iar la primul semn, "Pe-aici", au ales imediat, fără să stea pe gânduri. Nu ştiu de ce, şi alegerile acestea parcă fiecare încearcă să înspăimânte cât mai mult oamenii, pentru a-i face "maleabili şi ductili", adică să-i tragi în orice tip de formă le este mai util. Şi, după ce cu ajutorul crizei au dărâmat şi tot ce mai mergea prin ţărişoara asta, ne-au înglodat în datorii externe, pe care numai Dumnezeu poate ştie cum şi de unde o să le plătim, au considerat că nu este destulă panică, mai este nevoie de ceva.

Gripa porcină. Cred… şi voi crede probabil şi după ce o voi trata pe propria-mi piele cu paracetamol şi apă de mare, că este o găselniţă publicitară, un nou mod de a mai direcţiona din banii publici. Către cine? Păi, am făcut o listă, dar din pacate nu am şi cifre… dar poate ne va răspunde vreunul dintre guvernanţi cât ne-a costat gripa până acum.

Afişele informative de toate mărimile, prin toate scările blocurilor. Oare câte scări de bloc are România? Şi ce tipografie a fost fericita câştigătoare a licitaţiei?

Spaţiile media, radio şi tv, la ore de audienţă maximă. Cine a încasat comisioanele? Sau e un mod de a mai pompa ceva bani in televiziuni falimentare? Tot plătim abonament obligatoriu, mai sprijinim puţin efortul cultural.

Vaccinuri. Aici nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce interese au companiile farmaceutice să ne convingă că nu supravieţuim fără acest vaccin. Am supravieţuit de 10 ani fără să fac nici un vaccin antigripal. Şi n-am făcut nici o gripă. În ultimii 10 ani am răcit (cu febră) o singură dată, în miezul verii, şi era o amigdalită. Capetele mai luminate spun că e o gripă ca oricare alta, ba chiar mai uşoară decât altele. Dar, clar, nu supravieţuim fără vaccin…

Însă, dacă ne încăpăţânăm să nu ne vaccinăm, tot trebuie să cheltuim banii pe ceva. Doar suntem societate de consum, nu? Trebuie să ne protejăm cu geluri dezinfectante pe mâini şi măşti chirurgicale. Şi nu ştiu dacă îşi cumpără fiecare dintre noi măşti, e mai înteresant câţi bani se cheltuie pentru aprovizionarea şcolilor, grădiniţelor, instituţiilor publice cu rezerve de gel şi măşti.

Şi poate că şi peste asta aş fi trecut, dacă guvernanţii noştri, în disperarea lor că nu suntem suficient de panicaţi, nu ar fi lovit acolo unde ne doare cel mai tare. În copiii noştri. Şi cum poţi lovi mai tare într-un copil decât sabotându-l pe Moş Crăciun. Căci cazurile de gripă "s-au înmulţit" (haha, cred ca nu a fost toamnă să nu fie spitalele în carantină pentru că era vreo epidemie de gripă), trebuie să luăm măsuri suplimentare. Întâmpinăm copiii la grădiniţă cu măşti pe faţă. Nu mai lăsăm părinţii în grădiniţă, şi îmi spune copilul astăzi să nu mai intru la ei la clasă, că au gripă şi mă îmbolnăvesc. Schimbăm copiii pe holul de la intrare al gradiniţei, în frig şi în curent, pentru că e carantină. Ce contează că îi dezbraci în frig în chiloţi şi în maieu, ca părinte responsabil trebuie să înţelegi, E CARANTINĂ şi porţi mască.

Şi dacă protestezi, ţi se răspunde că la alte grădiniţe, copiii sunt lăsaţi la uşa de la intrare. Dar aş vrea să vad si eu cum se descurcă 4 îngrijitoare (care pregătesc porţiile pentru micul dejun la acea oră), 8 educatoare şi două asistente în trei sferturi de oră cu 300 de copii. Care trebuie dezbrăcaţi, descălţaţi, puse hăinuţe de interior şi încălţaţi. Ah, putem să scădem 70 de copii de la grupa mare şi pregătitoare, cred că ei se mai descurcă singurei. Dar putem adăuga că aceste hăinuţe trebuie aşezate în dulăpioare.

Şi tot nu e destul. Facem serbare de Moş Crăciun, DAR fără părinţi. NU voi înţelege cum sunt serbările fără părinţi. Cine îi încurajează cu aplauze? Cine îi ia în braţe la final, să-i pupe şi să le spună că au fost minunaţi? O să pară o repetiţie generală, cu costume. Să sperăm măcar moşul să primească aviz epidemiologic, să ajungă cu cadouri la copii. Aşa poate nu se vor mai simţi singuri. Îi va aplauda Moşul, îi va strânge moşul în braţe. Şi sper ca emoţia momentului să fie suficientă şi să nu ne simtă lipsa.

Ce oameni fără suflet pot decide aşa ceva? Ce oameni pot decide interzicerea serbării de Crăciun??? Pentru foarte mulţi copii, Moşul de la grădiniţă este singurul cu care se vor întâlni. Nu toată lumea îşi permite să aibă un Moş acasă… După ce că părinţii se chinuie de cel puţin o lună să le explice că pe Moş Crăciun l-a afectat criza, şi că lista trebuie scurtată, acum trebuie să le explice că l-a afectat şi gripa? Şi nu mai vine? Pentru că serbare făceam pentru Moş. Dacă nu facem serbare, înseamnă că nu vine Moşul.

Până unde ducem toată această paranoia? Suntem o ţară în criză, în carantină, în campanie electorală, în căutarea a tot ceea ce-am pierdut. Acceptăm să ne mintă, să ne fure, dar vom accepta să fure şi bucuriile copiilor noştri? Chiar nu putem face nimic? Chiar trebuie să suportăm, ca oile duse la tăiere, adevărurile altora? Chiar nu putem şti şi noi ce e mai bine pentru copiii noştri?

Un părinte care vrea să spună DESTUL!