cuvinte modelate

Recapitularea și abordarea integrată la clasele mici

Abordarea integrată este în școala românească – primară cel puțin – o provocare cotidiană. De ce? Pentru că în „acte“ scrie că trebuie să abordezi conținuturile integrat. Și, dacă scrie, așa trebuie făcut, nu? Ei bine, da, te străduiești să legi între ele conținuturile, dacă se poate, bineînțeles. Uneori merge, parcă s-au născut împreună, au toate o logică, curg frumos una din alta. La clasa pregătitoare îmi era tare ușor, legam tema săptămânii de cea de la științe și conținuturile de la comunicare, dar și pe cele de la arte. Chiar și la matematică era destul de accesibil, trebuia doar să găsesc ilustrațiile potrivite.

Clasa întâi este însă mai chinuită, mai ales la disciplina „Matematică și explorarea mediului“. Îmi amintesc cursul de la master unde sfatul principal era să nu forțăm și să adunăm 50 de inimi cu 40 de ficați și 20 de plămâni doar pentru că avem adunarea numerelor până la 100. Dacă nu găsim ceva logic, mai bine o lăsăm baltă, adunăm numere și gata, discutăm separat de organe.

Însă uneori merge. Săptămâna aceasta este una de recapitulare la CLR după a doua duzină de litere de mână învățate. Copiilor le place să se joace cu plastilina și… am zis să îi provoc nițel. Prima oră am citit, apoi am așezat pentru prima dată în pagină un text întreg, cu titlu și alineat. Bineînțeles că unii au scris mai repede decât alții și aveau nevoie de o „ocupație“ până la finalul orei, așa că i-am lăsat să scrie întâi plante/flori, apoi viețuitoare, și când au epuizat, obiecte, cu literele învățate de noi. Cum chat-ul de la Meet e zona de maximă atracție, aveau voie să scrie și acolo cuvintele descoperite. Așa era și o mică competiție cine găsește ceva nou, dar și o variantă de ajutor pentru cei în pană de idei. Era de fapt ancora pentru ora următoare de abilități, unde le-am spus să își pregătească plastilina.

Când s-a încheiat ora, toată lumea terminase textul și scrisese câteva cuvinte. Am închis chat-ul și am dat pauza de ecran, cele 10 minute în care facem altceva, cu microfonul și camera închise.

Am revenit la arte… Întâi de toate, le-am atras atenția să aibă grijă cu plastilina, să nu ajungă pe jos în mochetă sau covor, căci mamele nu vor fi deloc încântate. M-a amuzat unul dintre copii care a deschis microfonul să-mi spună că a lui cu siguranță nu, nici nu știți cum face! Ba am așa o mică idee, dar sper că nu a fost cazul. Apoi le-am arătat modelele mele și le-am explicat că pot alege să creeze orice azi, cu condiția să îi scrie numele dedesubt, cu litere de mână. Voiam să învățăm să facem șerpișori cât mai subțiri și am avut câteva cazuri de refacere pentru că erau prea groși. Eee… povestea ar fi trebuit să fie cu scriere în fir continuu, ca să înțeleagă mai bine ce vreau de la ei când le cer să nu ridice stiloul de pe foaie, însă e cumplit de realizat online, pentru că nu îi văd efectiv când scriu. Îmi dau seama apoi când văd temele că literele sunt înădite, ori apar pete de cerneală când se gândește ținând stiloul pe foaie, dar e greu și pentru ei. Poate le vom rezolva în timp…

Ca model le-am arătat un melc și o lalea, însă ei au putut alege orice. Și unii au avut suficient spirit practic să găsească ceva ușor și de scris, și de modelat. Dar sunt foarte mândră de ei, în jumătate de oră erau deja gata și mi le-au putut arăta la cameră, iar apoi mi-au trimis pozele, să le văd „mai bine“.

cuvinte modelate

cuvinte modelate

Ca să închei, dacă e ceva ce îmi place la școala online e că ora nu se termină cu ne oprim, strângeți, totul în ghiozdan. El le are și după aceea pe masă, poate continua dacă e cazul și îmi trimite când totul e gata. Îmi place și că e mai multă liniște decât în clasă. Ei încă își dictează cu voce tare când scriu, dar cu microfoanele închise, toți se pot concentra. Îi văd că mișcă buzele, îmi dau seama ce fac.

Și parcă e mai multă ordine, ridică mâna și așteaptă să îi numesc, moment în care își deschid microfonul. Mi-am dat seama cu această ocazie că problemele pe care le aveam la clasă de vorbit neîntrebat nu sunt atât de spontane cum păreau, ci sunt foarte conștiente. Dacă știi că nu e rândul tău, vrei să adaugi ceva sau vrei să pari mai amuzant, deschizi fără permisiune microfonul și nu contează cine vorbește, tu îți spui replica peste el. Am speranțe însă ca acest exercițiu de așteptare a rândului la cuvânt să fie, pe termen lung, unul util.

Mami, eu nu mai pot…

Avantajul sărbătorilor e că iei la rând agenda telefonului și începi să vorbești cu rudele și prietenii. Și când ai în familie doi pitici la clasa pregătitoare, parcă e mereu ceva de discutat… Înainte de toate, îmi aduc aminte acum 3 ani când trecea pragul școlii alt membru al familiei cu niște lacrimi enorme de crocodil rostogolindu-se pe obraji… „Îți dai seama, mami… încep școala!! Și nu se mai termină, 13 ani de-acum înainte!” Așa că am avut timp să-i pregătesc și pe cei care urmează, să-i încurajez, să le spun că în clasa pregătitoare va fi distractiv, doar o joacă.

Primul meu mini-succes a fost să spună că sunt la „pregătitoare”, și nu clasa zero. Că ei nu sunt „zero”, ei se „pregătesc”. Apoi n-am făcut decât să le povestesc ceea ce la rândul meu am aflat la „școala de oameni mari”, cum un alt pici mi-a spus când i-am explicat unde mă duc.

Așadar, am avut ocazia să discut în anii aceștia cu profesori care au susținut, la momentul reformei, necesitatea acestei clase și trecerea ei la școală, dar și ei, când văd la ce dezastru s-a ajuns, se iau cu mâinile de cap și nu știu cum s-o dreagă. Ne-au repetat, și Doamne!, de câte ori ne-au spus unele lucruri… Degeaba. Deși convinse de adevărurile acelea, ajunse la catedră, colegele mele s-au lăsat răpuse de insistențe și sistem și au început să calce pe lângă drum.

Nu se dau teme la clasa pregătitoare

Ți-ai găsit! Încep părinții: că „se plictisește copilul acasă”, sau că plătesc degeaba after-ul și n-are copilul ocupație acolo, sau că „au fost așa încântați când le-am dat temă”.

Unul dintre profesori ne-a explicat, pentru cine a avut urechi să priceapă, că noi distrugem entuziasmul copiilor față de școală. Îi obosim înainte de vreme și atunci când chiar au nevoie de mobilizare, spre sfârșitul ciclului primar și început de gimnaziu, ei sunt deja terminați, copleșiți de teme, de programul epuizant de cursuri și activități, de responsabilități. Asta la vârsta la care joaca ar trebui să fie îndeletnicirea principală.

Dacă dau semnale? Daaa, dau mititeii, ca declarația la aproape 7 ani a unuia din cei doi „cobai” ai mei de anul acesta:

Mamă, eu nu mai pot. Mă duc la școală – lecții, vin acasă – lecții!

Doar clasa pregătitoare! Am scris mare, pentru toată lumea, pentru că un strigăt mai puternic de ajutor că facem ceva greșit nu cred că am auzit. Ce sfat să-i dau? Să lase copilul în pace? „Rămâne în urmă!” În urmă la ce…? Că programa… e alta…

Scrierea literelor versus desenarea și pictarea lor

Bun, aici e și mai și. Normal că fiecare dintre părinții implicați în acest mini-studiu al meu îmi povestește „performanțele”. Adică suntem în toiul primăverii, mai avem două luni de școală, copiii scriu după dictare cu litere de tipar. Vai, dar scrie încet și tremurat… Normal, că scrierea se învață în clasa I, pe liniatură specială. Ca să nu mai zic… de ce înveți să scrii cu litere de tipar? Formezi o deprindere ca să ai apoi ce să demontezi la clasa I? Și mă mai mir că eu mă lupt la clasa a III-a luată anul acesta cu majusculele, că nu le știu corect pe cele de mână și le scriu pe cele de tipar, sau fac un fel de struțo-cămilă între ele.

Dați „play” și fiți atenți la ceea ce întreabă doamna și ce răspund Andrei și Ioana… (Puteți viziona tot filmul, e „delicios”!)

Unde a ajuns teoria cu „recunoașterea literelor”? Habar n-am, dar e clar că îi facem direct academicieni la CP!

O altă problemă e că „nu citește cursiv” și e mare tragedie că „silabisește”. Întreb și eu, să mă aflu în treabă, dacă cuvintele de două silabe le citește bine. Aaa, daa, cu cele lungi e problema! OMG, păi în clasa I facem concurs de dicție? Nu e normal ca la 6 ani câmpul vizual la citire să fie mai îngust, și durează, e multă muncă până ajungi să „vezi” tot cuvântul… Și fiecare copil o face în ritmul lui… dacă al lui X citește cursiv, nu înseamnă că trebuie să o facă și al tău exact în același moment!

Aveți idee ce muncă grea e să convingi omul că are un copil „normal”, când el vede că nu face față „cerințelor” de la școală??

Îmi aduc aminte ce tragedie a fost pentru Iris când a mers de la grupa pregătitoare la clasa I, pentru că nu știa să citească. Cunoștea toate literele, le desena, le găsea în diferite forme, dar nu putea să le lege. A plâns în prima zi de școală când doamna a întrebat copiii ce scrie pe tablă, niște mânuțe s-au ridicat repede, iar mândra mea cu două codițe m-a săgetat cu niște priviri ucigătoare: vezi, ți-am spus eu că trebuie să știu să citesc! N-a mai auzit nimic din ce-a urmat, că cine nu știe va învăța… era târziu pentru ea, deja făcea scenariul crucificării mele. Și totuși, m-am ținut tare. N-am forțat copilul. Fiecare literă învățată, fiecare cuvânt citit în Abecedar, era pentru ea un succes și o maximă încântare. Sorbea zilele de școală, nu se plictisea și își marca fiecare mică victorie. La sfârșitul clasei I citea cursiv. Adică exact atunci când ar fi trebuit să o facă.

Timpul mi-a arătat că nu am greșit. Dorința ei de a citi, de a intra în lumea aceea care i-a ținut ușa închisă în nas, continuă să uimească. Pe la ședința cu părinții, fără să se știe a cui mamă sunt, se vorbea de „Iris, fetița aia forțată să citească, că e în fiecare pauză mereu cu o carte în brațe”. Am râs… le-am explicat că n-o forțează nimeni, doar că uneori subiectul e atât de captivant că nu doarme noaptea sau citește în pauze, de curiozitate, să vadă cum se termină. Îmi spunea cu mândrie că, în tentativele dirigintei de a potoli copiii prea agitați în pauze, le-a zis că nu le-ar strica să ia și ei o carte, „așa, ca Iris”.

Contradicții

Știți deja că la capitolul „logică” ăștia mici ne pot desființa imediat. Așa că următorul exemplu sper să vă dea un pic de gândit…

Mami, doamna e ca a doua noastră mamă?

Și atunci de ce nu se joacă cu noi? Mergem la școală și facem 4 ore lecții!

Dacă se lipesc de noi ca ventuzele la școală… da… poate mai ceva decât la grădiniță! Am colecție de inimioare și declarații de dragoste, și dimineața trebuie să mă țin bine pe picioare când îmi sar în brațe. Dar când ajung să gândească… poate… ar trebui să ne punem noi niște întrebări!

Mi-am amintit de vineri, ultima zi de școală. Era soare afară. Aveam diverse de pus în ordine pentru ora următoare. Era 10:50. Doamna, mergeți cu noi afară să ne jucăm? Nu au voie singuri în curtea școlii, iar „joaca” lor din pauză e pe culoar. Am lăsat totul baltă, i-am aliniat, am încuiat clasa și am ieșit. Alergau în toate direcțiile, ca iezii scăpați din cușcă. Am improvizat repede un joc învățat împreună, apoi i-am lăsat cu a lor „sticluță cu otravă” încă 5 minute și am intrat în clasă. Pentru ei… acele 10 minute au făcut cât toată ziua la școală. Dar la clasa pregătitoare… sunt atâtea ocazii de joacă! De ce să ajungă un copil să spună că are 4 ore de lecții?

Îmi tot spun că mai urmează să candideze doi pitici din familie la CP… și chiar aș vrea ca unele lucruri să arate un pic mai bine!