Un profesor ne spunea, foarte convins, că atunci când nu ne convine ceva din jurul nostru, 40% e vina educației. De obicei când ți se spune ceva la școală faci pe deșteptul, că nu știe omul ăla ce vorbește și sigur o să-ți dai tu seama că nu are dreptate. Trist e că are. Mă uit în jur și nu îmi place când unii se fac că muncesc, când alții așteaptă să le pice mereu din cer, când salariile nu reflectă munca. Și cum e vina educației?
Poate că într-adevăr noi greșim, din dorința de a fi „corecți”, de a acorda șanse egale, de a nu suporta consecințe de niciun fel, de a încuraja comportamentul „merge și așa”. Vrem să ne învățăm copiii să fie empatici, să împartă, iar la un moment dat, undeva în viață, să spunem stop-joc. Problema nu e a copiilor care au învățat să dea, ci a celor care au devenit dependenți de a primi și care, în timp, vor vedea că „mereu pică” de undeva.
Avantajul de a nu fi într-o școală de fițe, unde să conteze de la ce magazin îți iei hainele și câte sute de lei calci în picioare la fiecare pas pe asfalt e că ești cumva mai aproape de realitatea care ne înconjoară. Am avut o clasă în care oscilam de la bine la foarte puțin, însă am reușit, prin bunăvoința unor părinți, să facem în așa fel încât diferențele între copii să nu se simtă. Era Moș Nicolae? Toți găseau pe bancă o ciocolățică, fie că susțineau fondul clasei, fie că nu, fie că nici măcar nu le păsa să întrebe prin miracolul cui a apărut ciocolățica pe bancă. De Crăciun, sub bradul clasei, a fost mereu un cadou pentru toți, o carte și ceva dulce. La final de an, la fel.
Știu că atunci când decizi să dai, răsplata e undeva sus. Dar, cum eu eram intermediar, vedeam. Și aveam mai multe situații, dar două m-au impresionat, la cele două extreme: prima, nici măcar nu își făcea vreodată probleme că nu primește, ba cu foarte mult tupeu, întreba dacă poate să aleagă. A doua e cea care îți ajungea la suflet. „Doamna, cine a dat bani pentru mine? Aș vrea măcar să îi mulțumesc!” Și copilul era poate mai amărât decât celălalt, dar pe lângă puținul pe care îl avea era atât de bogat în politețe și bun simț.
Am stat mult să mă întreb, la ultima activitate, la care mulți au venit nepregătiți – deși am anunțat-o din timp – dacă nu cumva eu procedez greșit. Trebuia să ai la tine trei castane, una găurită, să poată înfige copilul scobitori și să facă un arici. Mulți nu au avut, dar câțiva copii au venit cu pungi pline și le-au dat și lor. Alți părinți nu doar că au anticipat că nu vor fi castane, ba au găurit și câteva în plus. Tot nu a fost suficient. Cumva mă gândisem și eu că e imposibil să fie toți pregătiți, mi-am căutat sula, nu am găsit-o acasă, eram sigură că e la școală. Din păcate, nu era. Așa că m-am trezit că mai am și eu de găurit castane, astfel încât să lucreze toți copiii, iar singurul instrument cu care puteam face asta era o piuneză de plastic. Am găurit castane, am regăurit altele, că nu intrau scobitorile prin găurile date mult prea mici, am adăugat găuri în plus altora, căci ieșeau aricii cu blănița prea rară… Și asta în timp ce explicam, asistam copiii care lucrau, sau încercam să ajung și acolo unde „nu știu” și „nu pot” se urlă ca din gură de șarpe. Că aproape mi-am rupt eu unghiile cu bucățica aceea de plastic nu mai contează…
Poate că e mai bine să schimb strategia, să facem o listă de „împrumut” și la următoarea activitate cel care a primit să aducă ceva la schimb. Nu contează ce, dar să nu las să se formeze ideea că „merge și așa”, pică din cer chiar dacă tu uiți să te pregătești. Mai ales că… parcul e alături, castanele gratis, deci nu era o problemă să faci rost.
Arici din castane. Confecționare: găuriți castana, suficient cât să intre o scobitoare (ruptă pe jumătate) și să nu cadă. Fixați plastilina pe post de cap și modelați boticul. Adăugați ochi (mobili sau din plastilină), năsuc și picioare.
