Mi-am pierdut o viață la ora de religie!

Aș vrea, pentru un moment, să găsiți toate sensurile pe care le puteți da titlului. Dincolo de acestea, sunt sigură că rândurile de mai jos vă vor amuza puțin, dacă nu vă vor întrista.

Realitatea românească

De ceva ani, statutul orei de religie în școală este mult discutat. Întâi, trebuia acum mulți ani să faci cerere să te retragi de la un opțional pentru care nu ai optat. În 2014, Curtea Constituțională a decis în sfârșit că e un nonsens, și părintele trebuie să facă cerere pentru ca odrasla să beneficieze de cursurile de religie desfășurate în școală. În realitate, puține sunt școlile unde aceste cereri chiar se fac, și copiii nu sunt luați cu arcanul la oră… La țară nici măcar nu sunt informați că au posibilitatea să nu frecventeze cursul, iar dacă cumva îndrăznesc să se retragă, cel puțin la noi în sat, începe șantajul: nu merge copilul la ora de religie, nu beneficiezi de serviciul religios în familie.

Mai peste tot a apărut „moda” de a confirma faptul că nu frecventează copilul ora de religie. Adică un fel de încă o cerere, prin care confirmi că nu face… păi, măi nene, dacă voiam să facă, făceam cerere să facă, nu? Așa sunt centralizatoarele de la ședința cu părinții, în care se dă cu subsemnatul: cine dorește și cine nu să facă. L-am considerat relativ util, așa poți da repede profesorului de religie o situație, cui să pună absențe și cui nu… Dar, legal este ca părintele doritor să facă o cerere către director de înscriere la curs.

De ce nu se fac nici cererile, dar nici informările?

… povestea e simplă. Conform ordinului ministrului (Ordinul MECS nr. 5232/2015) școala este obligată să asigure un program alternativ de activități pentru copiii care nu frecventează cursul, dacă acesta este intercalat, și nu prima sau ultima oră. De ce să te legi la cap dacă nu te doare? Nu mai bine faci pe mortul în păpușoi, și bagi toți copiii la oră, că doar nu le strică? Scapi de probleme…

Personal am informat părinții. Dincolo de opiniile mele personale, am fost cât se poate de neutră. Fiecare are dreptul să decidă pentru copilul lui. La prima oră de religie le-am dat voie să plece acasă copiilor care m-au anunțat că nu fac și părinții îi iau mai devreme. Nu i-am ținut cu forța, doar pentru că nu am avut ședința cu părinții. Dacă nu au depus cerere că vor să frecventeze cursul, normal nici nu ar fi trebuit să se țină… logic, nu? Dar noi nu trăim în țara logicii.

Ce fac copiii mei la religie…

Opțiunea mea, de prin 2009 de când scriu pe blog, o știți. Am petrecut deja 8 ani în școala românească și nu consider că au avut copiii mei ceva de pierdut că nu au frecventat cursul. Nu le-am interzis să participe la oră, dacă li se pare interesant. Au stat, au văzut și au decis singuri să renunțe. Dacă atât a reușit profesorul… nu e vina mea. Ce o fi lipsit? Captarea atenției? Trezirea interesului? Nu e treaba mea. Eu aveam o singură problemă: să nu li se pună notă la o astfel de disciplină.

O altă problemă personală este cea a „mersului la religie pentru notă”. Când l-am retras pe Andrei în clasa a cincea, doamna dirigintă mi-a spus exact acest lucru: orice puțin contează la medie. Eu nu pentru note îl trimit la școală! A zâmbit. Mi-a spus că aude atât de rar acest lucru…

Mi se pare cea mai jalnică motivație și cea mai lipsită de valoare decizie pe care o poți lua ca părinte în fața copilului tău. Adică tu îl trimiți la școală pentru note, nu ca să învețe, și asta e tot ce te interesează. Și aici ajungem la unul dintre motivele pentru care acest sistem al nostru se zbate și nu progresează… pentru că de aproape 30 de ani noi „ne facem că lucrăm”. Nu ne interesează decât spoiala, ce scrie pe hârtie, și nu adevărata valoare, ce câștigă copilul. Condiționăm actul didactic, și vrem performanțe, dar nu valori.

După cum sper că știți, la ciclul primar nu are nicio influență calificativul. La gimnaziu se mai schimbă povestea. Adică, în cazul în care (încă) se mai iau în calcul mediile la examenul de capacitate, religia îți dă pe an un 0.003… și cum se calculează cu două zecimale, nu îți dă de fapt nimic. Asta, bine-nțeles, dacă ai 10 la religie. Cu alte cuvinte, trimiți copilul la un curs, vrei să învețe, dar el știe deja că va avea 10. Nu vi se pare un nonsens? Are curaj profesorul de religie să nu dea 10? Nu! Pentru că știe prea bine că pâinea lui atârnă de „fericirea” părinților, cumpărată prin note…

A început anul… și un nou curs de religie

Când și-a văzut orarul, Iris a fost în al nouălea cer de fericire. Avea religia ultima oră, deci putea pleca acasă… surpriză însă, la prima oră, pentru că „nu a avut loc ședința” ca să „optăm”, toți copiii rămân la religie. Degeaba argumente, că nici anul trecut nu a făcut, și nici n-o să facă vreodată… a rămas consemnată la oră. Citez: „împotriva voinței mele”. Afirmația m-a lovit… copilul meu cel mititel, drăgălaș și simpatic, devenit peste noapte o mică domnișoară, și-a definit drepturile, și le-a cerut, și pe deasupra, are și voință. Complet nervoasă pentru această încălcare a libertății de conștiință, a devenit din elevul silitor, respectuos și atent o mică rebelă care, citez iar, „am fost și eu la oră rea”. Cu alte cuvinte, genul acela de copil care te scoate din minți, la care îi faci 10 observații și tot nu se potolește… Doar că n-a dat-o afară. Abia aștepta…

Însă statul la cursul de religie s-a soldat acasă cu niște ore de discuții și analize. Pe lângă stat jos la rugăciune, că nu-i vedea sensul, a întins coarda, și-a făcut cruce invers, aproape orice ca s-o scoată din minți pe doamna. Și-a făcut avion din fișa primită, a stat de vorbă și a schimbat bilețele, orice, dar orice ca să plece acasă.

Adaug că e copilul care a citit, din proprie inițiativă, calendarul sfinților de la Sucevița, după ce a cerut să-i cumpăr cartea, că i s-a părut interesantă. Dar nu să o oblig la școală… Ca profesor, normal că nu sunt de acord cu comportamentul. I-am spus să-și ia o carte de citit, să stea în ultima bancă și să-i ignore pe toți. Nu i-a permis. E copil și nu își poate controla reacțiile, mai ales când furia e la butoane. Însă ca părinte, și doar din acest rol, consider că doamna în cauză și-a căutat-o cu lumânarea.

Din ce mi-au auzit urechile…

Nu e singura care nu face. Anul trecut erau vreo 12… anul acesta nu știm încă. Într-o clasă de 34, să ai 10 copii care mai bine ar fi stat afară decât acolo, clar neinteresați, e un coșmar. Așadar pun cu bulinuțe ce am ascultat în ultimele ore…

circulau bilețele. Normal, dacă nu faci gălăgie, trebuie să comunici cumva. Doar că mesajul de pe bilețele, pentru 12 ani, mi s-a părut… Taci că te aude Pomohaci. M-a întrebat dacă eu știu cine este Pomohaci. Eu am întrebat-o dacă ea știe. La 12 ani mi-a explicat exact, și nu înțelege de ce nu e la închisoare. Dacă ia copiii de pe străzi pentru s… Așadar, schimbați amenințările, nu le mai spuneți copiilor de bau-bau, țigani sau polițiști, injecții sau alte lucruri care se pot dovedi utile în viață. Aveți una la dispoziție, creată chiar de ei.
O altă minunăție a fost că la acest curs sunt pregătiți pentru „viața de apoi”. No, ok, bine. Eu o trimit la școală să fie pregătită pentru viața pe care o are de trăit. Dacă celelalte materii te pregătesc pentru această viață, la religie îi pregătește pentru viața de apoi. Cum încă nu e o certitudine, efortul este minim. QED.
Deși încă mai am de lucru la „Tatăl nostru”, am aflat că a suferit ceva modificări… și ne motivează nouă absențele noastre… Citat de la băieții din spatele ei. Îi era ciudă că nu i-a venit ei ideea.
din ora trecută am aflat că dacii se închinau la sfântul Filip (și încă unul, pe care nu l-a reținut). A ridicat mâna să spună că dacii aveau mai mulți zei, și Zamolxys era zeul cel mare. N-a pus-o. Pierderea doamnei, poate afla și ea. La o altă întrebare, a răspuns un coleg. Foarte bine! Ai 10! Râsete. Copilul nu face religie… abia așteaptă să se retragă.
cea mai tare a fost însă cum și-a pierdut ea „viața” la ora de religie… pentru că, pentru a fi în ton cu preocupările digitale ale copiilor, doamna a hotărât să fie mai interesantă și să le dea „trei vieți” la început de an școlar. Ca în orice joc, faci o greșeală, pierzi o viață. Numai că mie personal mi s-a părut cam macabră abordarea, să-ți pierzi viața la ora de religie. Putea totuși să le dea nouă, ca la pisici… ce să facă cu trei?! Iris a pierdut deja două vieți…

În contextul a ceea ce se întâmplă acum în învățământ, tare mi-e că foarte curând vom produce vietăți supuse, și nu oameni capabili să gândească singuri. Știu că speranța moare ultima, dar până la următoarea oră de religie, din septembrie 2018, luăm o pauză. Doar că o să fiu mai precaută, în prima zi de școală îi voi da o înștiințare, pentru oricine cere, că nu frecventează această oră…

Să vă întreb cum stați cu opțiunile? Ce se practică la voi în clasă?

PS. Am scris articolul cu ea lângă mine. Citea atentă, „să se asigure” că povestesc corect. Și mi-a spus ce a remarcat: prefăcătoria. Din ariciul zburlit care îi tot făcea observație, și o lua cu „și tu, domnișoară”, a devenit numai lapte și miere, cu voce lingușitoare, când a aflat că se vrea să se retragă de la oră, și nu e singura. Să ne fie lecție, pentru mai târziu!

„Ziua animalelor de casă” – la școală

Reîntoarcerea mea la catedră a fost un moment care, în timp, a suferit mai multe fixări pe axa timpului. Întâi de toate, când am decis să fac altceva cu viața mea, l-am plasat într-o altă viață, dacă există reîncarnare. Niciodată însă să nu spui niciodată… După ceva ani am constatat că apa vieții mă duce, fără să vreau, tot spre copii și spațiu educațional. Acum patru ani am vrut, într-un moment de cumpănă, să mă reîntorc. Doar că nu am vrut ca profesor la gimnaziu/liceu, așa cum puteam s-o fac, ci la cei mici. Surpriză: neavând liceul pedagogic, eram considerată complet „necalificată”. Având experiențe directe, pe copiii mei, cu astfel de încadrări, oameni care nu știau ei împărțirea cu rest, darăminte să le mai explice și altora, și văzând cum sunt priviți, ca „incompetenți”, n-am vrut să-mi lipesc o astfel de etichetă. M-am încăpățânat, am luat școala de la capăt, și anul acesta mă întorc, cu acte în regulă, la clasă.

Voi avea clasa a III-a (dacă nu cumva se practică și pe la noi „nu aduce anul ce aduce ceasul”), și, pe lângă panica de început de an, groaza care mă apucă când văd câte hârtii sunt de făcut – și de fapt nu știu de unde s-o apuc mai întâi – mai am parte și de „susținere” acasă. Iris pare mai încântată de 1000 de ori decât sunt eu de faptul că sunt din nou profesor activ. Așa că toată ziua vorbește continuu, îmi dă sfaturi, încât am ajuns s-o rog să le scrie, că poate ratez ceva. Dintre toate ideile ei năstrușnice de a face „altfel” școala, adică pornind de la ce își doresc copiii să fie școala, și nu ce decid alții pentru ei, în ultimele zile s-a detașat clar ziua animalelor de companie, sau, în varianta ei, orice le-ar da ocazia copiilor să aibă parte de o zi amuzantă.

O știu că nu renunță ușor… la grădiniță a înnebunit-o pe miss O., până când i-a dat voie să meargă cu hamsterul și să le vorbească despre el copiilor. La școală a încercat continuu să propună ca activitate ziua animalelor, doamna M. i-a rezistat, și n-a ieșit zoo acolo… Acum, la gimnaziu, tot speră că va avea ocazia să discute cu doamna de biologie, mai ales că urmează zoologie într-a șasea, să ilustreze lecțiile cu ce are fiecare pe acasă… iepuri, hamsteri…

Singura victimă sigură rămân eu. Eu trebuie să îi pun planul în practică… am rugat-o să se gândească nițel: cum să împăcam hamsteri, porcușori, pisici și câini, ba chiar și pești, țestoase și altele asemenea? Bine, atunci să îi pui să povestească fiecare, pe rând, într-o zi, și dacă e mic, să îl poată aduce! N-am promis, dar e o idee.

Credeam că am închis subiectul. Constat însă că a câștigat doar o bătălie din război. Nu s-a mulțumit însă.

Ce pui în colțul viu?

Să am un „colț viu” e un plan vechi al meu… cât de viu, e relativ. În primul rând mă bucur că am în clasă multe (dar multe!) flori. Ceea ce înseamnă că vom avea clar un responsabil cu udatul, și să văd cum anume, ca să nu inundăm sala de fiecare dată… Mi-am luat zilele trecute mimoze, doar că sunt atât de mici, abia le-au dat primele frunze, că trebuie să am mare răbdare cu ele. Intenționez să iau și un pește nepretențios. Și cum o să-l cheme? Am eu o idee! Sushi! Iar punctul de maximă atracție va fi să-mi iau un hamster… E tot din seria lui „niciodată”, când l-am îngropat pe ultimul, am zis că nu va mai fi altul… dar nu mă pot abține…

Copiii voștri ce părere au? Am avea sau nu nevoie să împărtășim și aceste experiențe?

Proiectele școlare și evaluarea creativă

Ceva nu merge în sistemul nostru de învățământ. Cu asta toată lumea e de acord, deși cu greu se pune degetul pe rană și se caută adevărul. Vrem să facem lucrurile să meargă, dar parcă de la o zi la alta ne chinuim cu și mai multă îndârjire să adunăm nucile cu furca…

Văzând cum se străduiește Iris să-și facă temele, nu pot să nu mă simt bine. Ceva-ceva tot trebuie să fi făcut și eu cum trebuie, dacă copilul are câteva idei de realizare a proiectelor. Întâi faci un plan, apoi cauți o idee „altfel”, și încă un criteriu: nu te oprești la minim necesar pentru validarea temei. Cauți mereu să vezi până unde poți duce proiectul. Am auzit deseori, printre colegele mele, viitoare profesoare în învățământul primar și preșcolar, „eu vreau doar 5 pe portofoliu, în rest nu mă interesează”. Ce profesor vrei tu să fii, ce valori să transmiți, dacă tu te complaci la nivelul „minim”? Ultima afirmație de „laudă”, acum, când ultima sesiune a ultimului an s-a încheiat, este „am fentat și facultatea asta”. Așa, ca idee, în toamna, când domnișoara/doamna de la grupă/clasă se va prezenta ca proaspăt absolventă, și nu va fi convingătoare profesional, să vă puneți întrebarea asta: vă fentează și pe voi?

Unul dintre profesorii preferați ai Irisucăi este „doamna de Bio”. Proiectele nu sunt ușoare: clasicul ierbar, la care s-a adăugat un sămânțar și încă o prezentare cu plante medicinale și plante ocrotite.

Printre competențele menționate în noile programe de gimnaziu este și aceea digitală, de căutare a informațiilor pe internet și realizarea proiectelor. E drept că sunt mici, încă la nivelul de copy/paste, dar lucrurile încep să se miște. Alegi pozele, le printezi, citești articole, selectezi informația, completezi un „plan” pentru fiecare dintre obiective. Să înveți să lucrezi ordonat nu este o abilitate ce apare de la sine, e nevoie de timp, răbdare și îndrumare.

Azi am decis să vă arăt două dintre proiecte.

Sămânțarul

Încă de când a auzit de temă a întors-o pe toate părțile. Semințele clar trebuie să stea în casete separate, cu etichete lângă ele. Întâi a vrut să le lipească cu bandă adezivă transparentă, dar a hotărât că arată „urât”. S-a gândit la punguțe, lipite pe un suport. Apoi la niște cutiuțe transparente. Apoi la o cutie mare de plastic, din cele care sunt folosite pentru mărgele. Până când, după vreo săptămână de căutat soluții, ne-am amintit de niște sticluțe mici pe care am vrut să le folosim la mărțișoare. Doar că pentru unele semințe, ca fasolea de exemplu, erau prea mici.

Am mers la sursă, magazinul cu accesorii de unde le luasem pe primele, am investit 30 lei în sticluțe de două dimensiuni și s-a apucat de treabă. Tema cerea minim 10 tipuri de semințe… noi ne-am dus la bunica chiar în acel weekend, și cum bunica avea de toate pentru semănat în grădină… s-a servit. M-a anunțat când a terminat. Punea semințele în sticluță, le făcea poză, edita poza pe telefon și scria denumirea, ca acasă să nu le încurce.

Acasă i-am arătat cum să construiască „rafturi” pentru sticluțe, și a fost o întreagă aventură să le îndoaie, să le lipească, să decupeze cercuri cu cutterul… A trecut apoi la calculator și și-a scris toate etichetele, după poze, a ales un font „drăguț” și le-a printat. Tăiate, potrivite, lipite apoi pe suporți, a urmat nebunia potrivirii semințelor. „Bine că am scris pe poze”. După ce le-a răsturnat de vreo două ori, din greșeală, aproape că le învățase tot punându-le la loc.

A ales patru tipuri de semințe și le-am pus, cu etichete, în niște ghivece mici. Am zis că, dacă reușim să avem niște plante de 10-15 cm, le punem la ierbar. Deocamdată a răsărit sfecla, așteptăm să mai treacă ploile și să dea căldura, căci într-o lună trebuie să fie gata și acesta.

L-a dus la școală. Normal că doamna a fost impresionată, am fost și eu când am văzut ce-a ieșit. Sper să-l recupereze, ca să-l iau la mine la clasă 🙂 , ca material didactic.

Plante medicinale și protejate

La acest proiect a lucrat aproape singură. A văzut după ce a primit pozele printate că nu orice fotografie de pe net este ok pentru a fi pusă pe jumătate de pagină, că se vede prost. Data viitoare i-am zis să întrebe, ca să-i arăt cum caută fotografii mari. Apoi i-am zis că, tot pentru data viitoare, să scrie sub poze site-ul de unde le-a luat. Nu sunt pozele ei, și din respect pentru munca celorlalți, trebuie să le dai numele.

Proiectul l-a scris de mână, după ce și-a scos informațiile de pe net. Așa a zis doamna, căci unii deja au învățat să dea copy/paste fără să mai citească. Am descoperit, la flori protejate, o fotografie pe care întâmplător o știam de pe facebook, și aparținea Bogdanei Dobre. I-am povestit cum acei oameni, pe baza fotografiei, au fost așteptați la baza muntelui de poliție și amendați, deși pentru crima contra naturii i-aș fi legat fix cum erau îmbrăcați vreo trei zile de stânci, acolo, de unde au rupt florile, pe post de decor viu.

Dacă e mult de muncă la un astfel de proiect? Daaa… însă ține de cum cultivăm, la ce cei mici, dorința de autoperfecționare și autoevaluare. Avem enorm de mult de luptat cu superficialitatea, și lucrurile făcute de ochii lumii. Tot ne văităm că nu ne place țara asta… depinde doar de noi să ne schimbăm, să-l ajutăm și pe cel de lângă să se schimbe, și s-ar putea, într-o dimineață, să deschidem ochii să ne placă ce vedem!

Legați copiii în pauze!

O dilemă al cărei răspuns nu se arată prea curând la orizont este aceea referitoare la activitatea copiilor în pauzele de la școală. Căci, ca în orice secundă a vieții lor, mai ales dacă sunt născuți în secolul XXI (2001 anul de început, prietenii știu de ce!), controlul adultului trebuie să intervină masiv. Nu cumva să aibă dreptul să decidă singuri ce să facă cu 10 minute din viața lor!

În ziua de azi, un copil de gimnaziu – luăm exemplu de învățat în program de după-amiază – se trezește dimineața și se apucă la 7:30-8:00 de teme. Asta dacă de-cu-seară și-a mai rezolvat din ele, și-și permite luxul de a dormi mai mult. La 10.30 începe să se pregătească de școală, la 11 pleacă, căci nu știi cum e traficul… plus că trebuie să ajungi măcar cu jumătate de oră înainte de cursuri să… te relaxezi cu colegii. Cinci ore la școală, o oră în drum spre casă, mâncat de seară, stat un pic cu mama (sau veverițele, cine are 🙂 alt animal, după caz ), și apoi la teme… că doar nu le lași pe a doua zi pe toate… nu?

Zi de zi, seară de seară…

Activități recreative – în weekend. Timp de a ieși la joacă, cu prietenii, nu există. Acum, într-a cincea, la o școală ce nu e în cartier, copiii sunt risipiți prin tot Bucureștiul. E o întreagă aventură să strângi gașca. Timpul lor rămâne doar pauza, în care, fără să-și dea seama, satisfac o nevoie primară a organismului lor în creștere:

Nevoia de mișcare

Oasele cresc, inima bate mai repede, regimul de muncă la care sunt supuși e unul cumplit… iar ei trebuie să STEA. Pe scaun, să scrie, să citească, doamne-ferește să nu treacă orele rezolvând zeci de exerciții. Și, când se ivește ocazia, parcă sunt iepuri scăpați din cușcă…

O temă de dezbatere la fiecare sosire acasă e aceea privitoare la activitatea intensă din pauză. Pentru că… la 11 ani gașca se joacă… (zombie, fete contra băieți, leapșa, sticluța cu otravă ș.a.). Toate sunt bazate pe alergare, muncă în echipă să îi prinzi pe ceilalți, sincronizare, atenție, viteză de reacție, ce mai, o sumedenie de deprinderi și abilități care cu siguranță le sunt mai folositoare pe termen lung decât adunarea puterilor cu aceeași bază (asta ca să nu dau un exemplu de la educație tehnologică, preferata mea la clasa a V-a). Ca să nu adăugăm faptul că mișcarea ajută limfa să circule prin organism, oxigenează creierul, contribuie la eliminarea toxinelor…

Dar…

Știu că a mea copilă e înnebunită să iasă la joaca asta din careu. În clasele primare aveau sala la etajul 2. Nu ieșeau în pauză, că erau și „cei mari”, și nu cumva să apară incidente. Se mai alergau pe coridor, dar așa, timid, că erau calorifere, dulapuri, apă pe jos… joaca în pauză nu exista de fapt…

Acum are sala la parter, în dreptul ușii de ieșire în careu. Nebun să fii să stai în clasă! Și aleargă din tot sufletul, se întorc în clasă când se sună, roșii la față și transpirați, dar maxim de fericiți!

Cum să te deplasezi în siguranță cu tot corpul…

Care e problema?

Păi… problema e că profesorii nu văd cu ochi buni joaca lor. Că se accidentează. Corect. Din cauză că n-au alergat când erau mici, acum se împiedică repede, nu au reflexele formate. Să alergi pe teren zgrunțuros, cu ceva pietricele, nisip, e o dovadă de maxim control al echilibrului, de analiză senzorială și reacție rapidă. Să frânezi la timp și să nu intri în perete, să cazi, dar nu cu capul înainte, ci să ai reflexul întinderii mâinilor, să-ți restabilești echilibrul fără să pici, dacă ai dat peste un mic obstacol… Toate se învață în timp, și se învață alergând.

Aș paria că, lăsați în pace, și îngrijiți la nevoie, vor avea din ce în ce mai puține incidente…

Iris umblă la ea cu trusa de prim-ajutor de la cercetași. Betadină, plasturi, și îi îngrijește pe toți, doar să nu fie nevoie să mai audă doamna dirigintă că s-a mai julit careva. „Suntem pe cont-propriu”. Cu alte cuvinte, pentru orice se întâmplă la joacă, sunt răspunzători.

Pasiunea cu care își apără cauza, seară de seară, când îmi povestește ce profesor le-a mai făcut observație, este, pe alocuri, amuzantă. Pentru mine, cel puțin, căci nu pot să pricep de ce se consumă atâta adulții cu jocurile copiilor!

Ce făceam în pauze, acum 30 de ani

Nu îmi amintesc să ne fi zis cineva, vreodată, să stăm cuminți în clasă în pauză. Era vai-și-amar dacă te prindea directorul în clasă și nu erai unul din cei doi elevi de servici. Iarnă, vară, toată lumea era afară (mai ales dacă ningea). Jocuri? Nu mai știu cum se numeau, dar alergam până înnebuneam. Când ne-am mai domnișorit oleacă, am trecut la chestii mai soft, gen elastic și coarda. Doaamne, am încercat acum să fac o „moară”, mi-a ieșit sufletul!

Nu conta că era înainte sau după revoluție, școala generală a însemnat joacă în careu.

Ah, da, uite, îmi amintesc un joc la care doamna noastră era să leșine când ne-a văzut! Mariana E. mă lăsa să mă prind cu picioarele de gâtul ei (a se citi că mă țineam din gambe, și, ca să te prinzi, trebuia întâi să faci lumânarea) și începea să se învârtă cu mine, până „zburam”! Așa, cu mâinile întinse! La „aterizare” erau mereu pe fază alte colege, nu picai niciodată. Normal că zburau doar așchiuțele, că doar nu eram inconștiente… Oricum, pe terenul cimentat din spate se făcea la greu roata, tumbe cam cum vedeam în probele de la gimnastică-sol, iar podul din aruncare, șpagat, erau probe de excelență. Inutil să spun că nu-mi amintesc să fi avut vreo pereche de ciorapi întreagă, iar talentul la cusut l-am exersat de atunci, să le fac cât mai ascunse, să nu le vadă mama…

Si… eu cu cine votez?

Eterna întrebare, când ți se pare că toată lumea are dreptate. La toamnă voi avea clasa mea. Varianta în care să nu-i las afară nu există. Și totuși… aștept să-mi spuneți, ca părinți în primul rând, ce îi reproșați de fel cadrului didactic dacă odrasla s-a rănit la joacă. Includ aici accidente, nu răutăți între copii: genunchi/palme/coate julite… ori nas/frunte/barbă, dacă nu are exercițiu… Orice se poate întâmpla din joacă.

Hai, încurajați-mă!

PS: vă rog, fără varianta cu „transpiră!”, de asta sunt sătulă din parc…

Mamă, pot să mă fac hoț?

Mi-e greu să explic ce simt în momentul ăsta, îmi vine să vomit, mi se întoarce stomacul, și starea de rău e continuă. Am realizat, poate mai bine ca niciodată, că sunt incapabilă să-mi cresc copiii așa cum îmi doresc să o fac.

Zilele trecute, furioasă din cauza unor note prea mici, mi-a replicat cu tupeu de adolescent că ce vreau, să copieze și el ca alții, ca să-mi arate note mari? Și așa e singurul care nu copiază! Mi-am dat seama că depinde de mine să pot să accept realitatea, cu prețul ei, dacă vreau ca măcar această valoare să nu fie călcată în picioare.

Le-am vorbit copiilor mereu de corectitudine… și ei mi-au povestit despre incorectitudine, nedreptate, amăgire, dezamăgire, superficialitate, bătaie de joc, umilință… pentru că le-au văzut și le-au trăit.

Ne apropiem de clasa a VIII-a, și trecem prin criză: încotro.

Dacă mâine copilul meu îmi spune că vrea să se facă hoț, eu ce să-i spun?

Că poate face o carieră de succes pe plaiul mioritic?

S-a dus la culcare știind că lumea iese în piață. Cum explic eu peste 4 ore ce s-a întâmplat!? Nu-mi găsesc cuvintele ca să spun că poți fura liniștit și să scapi…

Evaluarea pe numere – da sau nu

De când ne știm în școala românească, s-a dat evaluare „pe numere”. Dacă este corectă, obiectivă, echitabilă, aproape că este o discuție ce se învârte în jurul cozii și nimeni nu s-a hazardat să se pronunțe clar împotrivă, deși criticile sunt multe. Cert este că este imposibil să compari doi elevi evaluați diferit. Prima dată când mi-am spus că au deviat rău și cei „de sus” a fost când la evaluările naționale (clasa a IIa), acum trei ani, s-a dat pe numere. N-am mai fost atentă în anii următori, dar parcă nu s-au răzgândit. Poate e cineva capabil să-mi explice ce este aceea evaluare la nivel național, dar cu subiecte diferite?? Compari mere cu pere, elefantul care se suie în copac cu furnica scafandru… Și tragi concluzia că elevii sunt de un anumit nivel.

Am întâlnit totuși și evaluări, „pe numere”, făcute cu cap. La matematică, de exemplu, aveai fix aceleași exerciții, doar că se schimbau ici-colo câteva cifre. La geometrie nota figura în sens invers. Cert este că nu puteai verifica, cu colegul, rezultatele obținute, poate doar metoda de lucru, dacă erai isteț.

De ce dăm totuși evaluări pe numere…? Cauza este în adâncul nostru. Am vrea să fim corecți, să evaluăm ceea ce există, dar la noi, în minunata noastră societate, ne-am învățat să furăm cât se poate, și dacă este un personaj de poveste care ne definește perfect, acela este fata babei, care sare peste gard cu fusele în coș să se laude. De ce să nu alegi calea mai ușoară, furând, păcălind, decât să vezi ceea ce știi tu cu adevărat. La noi pur și simplu nu poți da același subiect pentru că nu avem un simț al corectitudinii. Cum să nu „furi” tu ceva?! Vă amintiți, pe vremea comuniștilor, erai prost dacă nu ieșeai tu cu „ceva” din fabrică, fie ele și două piulițe dacă altceva nu aveai. Dar nu se putea să nu încerci măcar.

Frauda în evaluare, la noi, este un fenomen care, sincer, nu știu cum se poate opri, și nici cât de tâmpiți trebuie să ajungem de fapt să ne dăm seama că ne furăm singuri căciula, că, de fapt, nu păcălim pe nimeni… Poate că trebuie să dăm mai mult sens evaluărilor, să le putem răspunde copiilor la întrebările disperate „dar la ce îmi trebuie mie asta”.

Bănuiesc că ați încercat de multe ori impresia că la numărul „celălalt” subiectul era mai ușor. Aprecierea este subiectivă, e ca atunci când stai în trafic, cu coloană pe mai multe benzi, ai impresia că pe banda cealaltă se avansează mai repede, te muți, și apoi constați că era invers. Totuși, ca profesor de bun simț, care nu face din evaluare un moment de triumf al orgoliului personal, dacă decizi să dai pe numere, atunci fă un efort și gândește-le măcar echitabil, nu să murmuri, după enunțarea subiectelor, când vezi reacțiile de disperare, că gata, „i-am ciuruit”. Uităm, mulți dintre noi, că nu mai stăm cu răbojul, să numărăm greșelile elevilor, și că trebuie să evaluăm ceea ce știu și pot face cu informația. Dacă o evaluare iese în general prost, nu înseamnă că elevii sunt de vină, că n-au învățat. Înseamnă că tu, ca profesor, trebuie să pui sub semnul întrebării metoda, și să nu uiți că obiectivele pe care ți le-ai fixat erau pentru toată clasa, și că nereușitele lor nu arată decât eșecul tău în a produce învățare. Să nu uiți că la catedră îți dorești să-i înveți, să-i „schimbi” în sensul stabilit de curriculum, și nu să-ți faci cotele de picați și restanțieri…

Succesul pe care îl are un sistem de învățământ pornește de la corectitudinea și obiectivitatea prin care se face evaluare, și, implicit, de calitatea oamenilor implicați în proces. Calculând în funcție de aceste variabile, și adăugând experiențele proprii, nivelul de optimism în venirea unor vremuri mai bune îmi scade îngrijorător…

Re: Ghiozdanul, acest atentat la sănătatea copiilor

Ana tocmai a publicat acest articol, în care revolta împotriva ghiozdanelor prea grele capătă cu totul alte culori, în condițiile în care copiii sunt transformați pe zi ce trece în „furnici”, căci cară… ceva de speriat.

Pentru că Ana cere soluții, iată ce-am făcut (și ce urmează):

în primul rând, am înlocuit ghiozdanele colorate de școală cu rucsaci de la decathlon, de drumeție, care preiau altfel greutatea aflată înăuntru, când închizi cataramele. Însă mă gândesc la modele mai serioase, din aceeași categorie. La început ideea nu le-a surâs, dar au acceptat.
caietele studențești au fost înlocuite de dosare cu șină. Am cumpărat caiete mari, cu spiră, ca să scot ușor foile, tăind spira. Își pune câteva foi albe, iar când cele scrise se strâng, și nu sunt necesare la școală (lecții mai vechi), le pune la dosar, ordonat, acasă. „Invenția” mi-a fost de ajutor cu caietele de geografie și biologie, unde am pus coli albe între cele dictando, și când nu le folosește, le scoate de la acea lecție (cam rar, dar măcar poate).
pe unde s-a putut, am pus caiete mici.
am schimbat yala la un dulap de la școală, și ține acolo tot ce nu e nevoie să aducă acasă (pictură, sport)

Acum o săptămână a sosit și auxiliarul de română, care este… foarte gros, și greu. Deși în prima secundă am zis că îl rup pe jumătate, pe „semestre”, dar nu mi-am făcut curaj, după articolul Anei m-am hotărât să-l fac fascicule, pe teme. Îi pun și lui copertă, ca la dosare, să le țină pe restul în dulap, în caz că trece prea repede la un nou capitol. Dar acasă să nu mai care…

Tot articolul Anei mi-a dat curaj să aplic „operația” și celorlalte auxiliare, cele pe care scrie. Am dat o groază de bani pe ele, n-am rupt în viața mea o carte, mi se rupe sufletul să fac asta, dar cred că sufletul meu supraviețuiește, nu și spatele ei.

Aceasta nu este însă o problemă la care m-am gândit acum. Mă gândesc de ceva vreme, ce voi face eu de anul viitor, când voi lucra la primar, și când… vrei-nu vrei, o să ajungem la caiet auxiliar…

În primul rând m-am gândit să renunț la caiete și să folosesc doar foi, cu scriere tip. Mi-ar fi și mie mai ușor să le strâng, le-aș da înapoi perforate, fiecare copil n-ar mai trebui decât să și le pună la portofoliu. Da, o să le piardă (și care e tragedia, la urma urmei? Da, n-o să-i spui e ok, nu-i nimic, dar nici nu-i tai capul.). Pe unele. Sistemul va fi la început de coșmar. Însă: mizez pe faptul că ce spune doamna e sfânt, și dacă doamna a zis să le așeze frumos în dosar, apăi așa vor face. Vor învăța să fie ordonați, să-și organizeze materialele, cronologic și tematic. Îmi doresc foarte mult să aibă fiecare dulăpiorul lui, sau să nu fie școala cu două schimburi, ca să fie numai a noastră sala de clasă. Pentru celelalte, vreau să merg tot pe varianta cu dosare, pe care o folosesc deja.

Caietele auxiliare vor avea soarta de mai sus. toate foile vor fi scoase, puse pe categorii… intenționez o șezătoare cu părinții, și să am, de ex, toate paginile cu litera A într-un dosar, când ajung aici… le distribui elevilor. Le lucrăm, le perforăm, le punem la dosar. Copiii mici adoră să-i pui să „facă” ceva, și, culmea, asta cu „ordinea” e în topul preferințelor.

O să-mi iasă? Nu știu, vorbim peste un an.

Drumul spre raiul școlii e lung și spinos

S-ar fi potrivit mult mai bine articolului „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, pentru că e mai cunoscut. Dar nu spre iad intenționez s-o iau, așa că am căutat ceva mai potrivit în cuvinte. Tema însă e atât de generală, încât trebuie s-o restrâng cât mai repede… și să ajung la bullyingul la școală, temă despre care am (tot) scris și cu siguranță nu se va epuiza prea curând. Sunt, totuși, optimistă… (a se vedea titlul).

Printre provocările pe care începutul de an la gimnaziu mi le-a adus (prin copil) este și aceea a relațiilor din interiorul clasei. Știa de destulă vreme că va părăsi colectivul pe care l-a iubit din toată inima în clasele primare, și ruptura de ei a venit oarecum natural. N-a fost singura care a plecat, și-au luat la revedere și și-au promis câte în lună și în stele… I-am spus că prieteniile adevărate supraviețuiesc peste timp și tuturor încercărilor vieții, și sunt mai mult decât fericită că am putut să-i arăt ce înseamnă o prietenă adevărată: aceea pe care, după 36 de ani de când v-ați cunoscut, îți e tot ca sora pe care n-o ai.

A pășit la gimnaziu cu destul entuziasm și teamă. Urma să intre într-o clasă în care se păstrase un nucleu central, 2/3 din vechiul colectiv, la care s-au mai adăugat alți copii din școală, sau de la alte școli – și cazul nostru. S-a perpelit zile la rând referitor la profesori, cerințe, pretenții, și cu acestea avem de furcă, ca toți cei care sunt în sistemul public de învățământ. Avem preferințe, profesori adorați, ore care n-ar trebui să se mai termine… și ore care mai bine n-ar veni. Însă aceasta este altă poveste.

Lovitura neașteptată a venit din altă direcție: colegii de clasă. Am, și mă mândresc cu ea, un copil sociabil. A trecut peste „Eu sunt Iris, vrei să fim prieteni?”, însă nu îmi fac probleme că rămâne izolată într-un grup, pentru că face tot ce poate să anime atmosfera și să se integreze. Nu s-a așteptat însă la izolare impusă, pe motiv că „e nouă”. La fel cum nu m-am așteptat nici eu la o astfel de atitudine din partea unor fetițe de 10/11 ani; mi se pare mult, mult prea devreme să practici astfel de răutăți.

N-am făcut psihologia grupului, și nici facultatea, care se presupune că prin managementul clasei ne pregătește pentru astfel de situații, nu mi-a dat o soluție. Înclin să cred că nucleul vechi se simte cumva amenințat, și refuză, pe linia „noi și voi”, să îi integreze pe cei noi. „Noi nu ne jucăm cu voi”, „noi nu ne jucăm cu ăștia noi”. Am stat mult de vorbă, am întors problema pe toate părțile. Uneori e greu să fii acceptat, toleranța nu este calitatea forte a românilor astăzi, și din ce în ce mai puțin a bucureștenilor. Dar dacă ai clasa fix lângă ieșirea în curte, și mai toți ies și aleargă, și se întreabă… cine se joacă?, spui și eu! Dar ești respins, pe motiv că… ești nouă, nu ne jucăm cu tine. Acesta este bullying. NU este fizic, însă este emoțional. A decide că tu, Popescu Ionica, nu te joci cu Georgescu Rodica, este alegerea ta. Dar a le impune, sub amenințarea excluderii din joc, lui Gigica, Domnica și Sofica să nu se joace cu Rodica – este clar bullying.

Am aplicat atunci soluțiile pe care le știam – prima, apelezi la autoritate. A apelat la mine, am întrebat-o dacă este nevoie să merg cu ea la dirigintele clasei, sau se descurcă cu asta. A conștientizat că va fi numită „pârâcioasă”, a răbdat mai bine de o lună, încercând, după ce a identificat cei doi „lideri”, să discute cu aceștia. Nu s-a putut. Așa că suntem în stadiul în care ea a vorbit cu doamna, liderul 1 a aflat, a informat liderul 2, frontul de luptă se încinge… amenințările curg… dar susține că se descurcă, că probabil va trebui să discute cu doamna între patru ochi, și să se găsească o soluție.

Eu stau pe scaun în fața ecranului, revăd filmulețele din campania de anul trecut de la Cartoon Network, și mă întreb dacă va fi bine. Dacă doamna se va descurca cu asta, sau va ignora problema. Și îmi dau seama că paginile nesfârșite de teme sau profesorii cu cerințe aberante (na, că nu mă pot abține: de ce ai desenat tastatura de acasă? trebuia pe cea de la școală!) nu sunt nici pe departe problema ei cea mai importantă. Iar la 10 ani nu ți se rupe atât de ușor că se uită unul la tine pe sub sprâncene…

O singură luminiță s-a aprins în toată amețeala de evenimente. Eticheta de bullying a pus-o ea! Cel puțin știu că, pe viitor, are șanse să nu fie călcată în picioare, pentru că știe cu ce și cum să riposteze.

Revedeți filmele… ar trebui să nu le închidem în cutiuțe, copiii cresc, sunt mereu alții care nu le-au văzut! (va urma)

Religia la școală. Mituri și metodologii

Biblia pe înțelesul copiilor – editura Curtea Veche; Istoria descoperirilor științifice – editura Orizonturi

Tema religiei la școală este una capabilă să ridice și să răscoale nația română mai ceva ca sesiunea de alegeri parlamentare, însă, dacă una ne distruge viitorul pe următorii patru ani, prima ni-l distruge pe termen lung, făcând din viitoarea generație un popor obedient, nu care stă cu fruntea sus, și își privește demn în față partenerii europeni.

Nu sunt de acord cu predarea religiei în școli, și în niciun caz în forma actuală, cu calificative/note. Într-o altă concepție, cu admis/respins, ar putea fi mai aproape de adevăr. Însă nimeni, niciodată, nu are dreptul să măsoare, în orice formă, cantitatea de credință, transpusă în cunoștințe de dogmă religioasă. Nu sunt de acord cu multe care se întâmplă în această țară. De exemplu, de ce la început de an școlar se lălăie în grup Tatăl nostru, dar nu se intonează imnul de stat al României? Pentru ce ne pregătim, noi, de fapt? Pentru ce mergem la școală?

Eu nu-mi trimit copiii la școală să stea în genunchi lângă bancă. Nu vreau să se roage înainte de o lucrare de evaluare. Vreau să învețe să caute informația, să o judece prin prisma proprie, să aleagă apoi ce îi e util și ce nu. Eu îl cresc permițându-i să greșească, fără teama că va fi pedepsit. Refuz să îi bag în cap, încă de la vârsta la care crede tot ce spun adulții, că trăiește cu sabia lui Damocles deasupra capului, și greșeala îl aruncă în flăcările iadului.

Toamna aceasta s-a întâmplat și o „minune”. Îi spun așa, pentru că în statul nostru de drept reglementările vin precum în basme. Întâi dăm legea, cum aruncă zmeul buzduganul înainte. Însă cale de 6 luni. Toată lumea află, știe, dar efectiv ce se întâmplă e o abrambureală totală. Până sosește și zmeul, în cazul nostru, metodologia de aplicare a hotărârii Curții Constituționale (Decizia CCR nr. 669/2014, care a fost publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015).

Pornind de la dreptul fundamental garantat prin constituție, acela numit „libertatea conștiinței”, la nivel de credință, de orice tip, nimeni și nimic nu ți se poate impune. Suntem un stat laic, nu teocratic, și acest lucru trebuie respectat și la nivel de educație.

Ce se dispune prin metodologia de aplicare…

Cei care doresc să studieze religia la școală o vor face, conform cultului de care aparțin, și recunoscut de stat (Legea 489/2006), lucru care se specifică clar în cererea depusă în acest sens. Dacă școala nu le poate oferi acest curs, se va studia în comunitatea religioasă din care face parte, absențele și notele fiind apoi comunicate și trecute în catalog.
Cei care nu frecventează cursul, din decizie proprie, sau pentru că nu le este accesibil, vor avea situația încheiată fără această disciplină, adică o medie mai puțin.
Depun cerere doar părinții/tutorii copiilor care doresc să urmeze acest curs.
Dacă de la o clasă nu sunt destui copii care doresc să urmeze cursul, se realizează clase simultane, pentru a avea numărul minim de elevi prevăzut de lege pentru organizarea unui curs.
Profesorii care vor preda aceste cursuri trebuie să aibă calificările necesare și să se „angajeze” să urmeze programa.
Pentru elevii care nu solicită frecventarea orei de Religie sau cărora nu li s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină, unităţile de învăţământ stabilesc prin propriul regulament de organizare şi funcţionare activităţile pe care aceştia le pot desfăşura, spaţiile în care se desfăşoară activităţile, precum şi responsabilităţile privind asigurarea supravegherii şi siguranţei elevilor, în perioada în care ceilalţi elevi ai clasei participă la ora de Religie. (Art. 10)
Cei care nu pot participa la cursurile cultului propriu, pot participa ca audienți la cursurile altui cult organizate în școală, după ce depun o cerere în acest sens, și nu vor fi evaluați.
Absenţa elevului care nu a solicitat frecventarea orei de Religie de la activităţile prevăzute la art. 10 şi 11 exonerează cadrul didactic/personalul didactic auxiliar care asigură organizarea/desfăşurarea/supravegherea activităţii de orice tip de răspundere. (Art. 12.)

Au apărut, bine-nțeles, și reacții, mai ales ale BOR, care își vede astfel amenințată opera de ~~îndobitocire~~ păstorire a viitoarei generații. Cum spuneam și mai devreme, suntem stat de drept, ministerul hotărăște, inspectoratele aplică, iar judecățile de valoare emise de BOR nu au aplicabilitate.

Sunt necesare așadar câteva lămuriri, mergând pe numerotarea de mai sus:

Cei care depun cerere de a opta pentru acest curs o fac pentru anul școlar în curs, nu pentru toată durata studiilor. Dacă cererea a fost făcută pentru anul trecut, ea trebuie reînnoită pentru anul acesta, în cazul în care opțiunea se menține. În funcție de numărul de cereri primite, unitățile de învățământ anunță catedrele disponibile pentru acel an în curs. Această declarație a patriarhului nu are nicio valoare, părinții copiilor care nu doresc să urmeze cursul nu trebuie să depună nicio cerere în acest sens, chiar dacă anul trecut au participat. Este o aberație menită să facă presiune asupra părinților, și care dă naștere la abuzuri, precum acesta.
Media la religie nu este menită a crește media generală. Încetați să vă trimiteți copiii la școală pentru note! Este iarăși un handicap al societății noaste, o limită în gândire. Dacă participarea la curs este însoțită de un 10, atunci de ce pierdeți acel timp? Învățați ceva? Vă folosește în formarea propriului sistem de valori? Cultivăm încă acea mentalitate de „fă-te că muncești”? Când vor învăța copiii să își asume responsabilitatea, dacă așa îi creștem de mici?!
Nu vrei să urmezi cursul, nici să-l audiezi, nu depui cerere de niciun fel, și nu ai ce căuta în clasă. Orice încercare a profesorului de a aborda/convinge copilul este un abuz.
Dacă de la o clasă sunt 10 elevi, de la clasa paralelă 10, se face una singură, de 20. E drept că în acest caz, profesorul în cauză va avea plătită o singură oră, nu două, dar asta nu este problema părinților.
La nivel de calificare, aș cere în plus, pentru cadrele care urmează să intre cel puțin la cursurile primare, specializare pe psihologia copilului mic, dezvoltarea gândirii la această vârstă. Nu de alta, dar cursul de psihologie generală inclus la facultatea de teologie în modului psihopedagogic este apă de ploaie față de provocările acestei vârste. Cât despre angajamentul de a urma programa… altă chichiță. Am citit programa, și în linii mari este digerabilă. Însă lasă prea multă libertate, și permite excesele. După mine, este obligatoriu, nu e la nivel de „angajament”.
Școala este așadar obligată (în sfârșit scrie negru pe alb!!!) să asigure programe alternative, pentru copiii care au acest curs în mijlocul orarului și nu îl frecventează. Cum o va face… depinde de implicarea și dorința unităților de a aduce un plus în formarea copiilor, sau de a-și bate joc în continuare. Ce este însă cu siguranță adevărat sunt următoarele:
- părinții nu trebuie să vină să stea cu copilul în timpul acelei ore.
- copilul nu poate fi umilit și ținut pe culoar (a se vedea și declarația drepturilor copilului, la care România a aderat de ani buni.)
Copiii rămân în clasă doar dacă există o cerere depusă în acest sens.
Dacă copilul nu a optat pentru participarea la curs, și lipsește de la activitățile alternative oferite de școală, este responsabilitatea părintelui. Bănuiesc că știți că, dacă se întâmplă ceva cu un copil la ora la care el trebuia să fie la școală, și nu este consemnată absența în catalog, responsabilitatea revine cadrului didactic. Ei bine, acest articol 12 spune că, dacă, de exemplu, copilul are religie prima sau ultima oră, și nu participă la activități, ori pleacă acasă, orice i s-ar putea întâmpla în acea oră nu este responsabilitatea cadrului didactic.

M-am lungit, însă sunt sătulă până peste cap de toate aberațiile care se întâmplă, deși legile sunt aceleași pentru toți.

Copiii mei se încadrează la articolul 12. Au prima și, respectiv, ultima oră, și vin acasă. Sper ca școlile să se organizeze repede, și ceea ce le oferă să fie suficient de provocator pentru a-i determina să rămână, însă mă îndoiesc.

În speranța că nu aveți probleme, nu vă simțiți hărțuiți și abuzați, vă recomand (în București), săptămâna aceasta, Festivalul Științei, organizat ca în fiecare an de ASUR. Programul este disponibil aici, și activitățile se desfășoară până duminică, 3 octombrie.

Ședința cu părinții. De la teorie la practică și invers

Una din sperietorile începutului de an școlar sunt ședințele cu părinții, pentru ambele tabere implicate. Există o mulțime de experiențe, și cred că toată lumea a trecut prin ele, ori de-o parte, ori de cealaltă a catedrei, sau poate în ambele ipostaze. Ce ar trebui să fie, și în ce se transformă de fapt ședințele cu părinții… e o poveste lungă. După ce veți citi cele ce urmează, aș aprecia să adăugați un comentariu cu propria experiență.

Scopul ședinței este acela de stabilire a unui canal de comunicare între „taberele” implicate în educația copilului, căci, să nu uităm, despre asta este vorba. Și pentru atingerea acestuia, avem mai multe etape, de data aceasta discutând din perspectiva cadrului didactic.

1. Planificarea

Așadar, când comunici data și ora viitorilor participanți, transmite și durata estimativă a ședinței, precum și lista subiectelor ce trebuie atinse/deciziile care trebuie luate.
În funcție de acestea, pune în ordine logică subiectele ce trebuie dezbătute, înaintea întâlnirii, și neapărat comunică-le celor implicați. Estimează corect timpul necesar pentru fiecare, și durata totală a întâlnirii.
Stabilește cât poți de clar care este scopul întâlnirii, și obiectivele pe care dorești să le atingi în această întâlnire.

2. Organizarea
După ce ai stabilit cine participă la întâlnire (comitetul de părinți, toți părinții, permis sau nu accesul copiilor), numește pe cineva care se ocupă de procesul verbal al întâlnirii, și care să urmărească desfășurătorul de timp. Ideal ar fi să existe un moderator al întâlnirii, care să atragă atenția când există derapaje de la subiect, sau încălcarea limitelor stabilite. Dacă ai comunicat acest lucru înainte, poți prelua ușor frâiele, amintind că este politicos să respectăm timpul celorlalți, și agenda întâlnirii.
Stabilește ora și locul, în funcție de participanți. Da, e plăcut ca programul personal să fie cursiv. Însă important e ca la întâlnire participanții să nu fie frustrați că au făcut concesii șefului să poată pleca mai devreme, că n-au avut cu cine lăsa copilul, sau că au traversat orașul la oră de vârf pentru a ajunge. O oră accesibilă înseamnă și punctualitate, și seriozitate.
Trimite materiale necesare pentru pregătirea întâlnirii. (Și aici am ca exemplu prelucrarea regulamentului, care se face uneori cu citire publică. Poți trimite pe mail regulamentul, cu mențiunea de „lectură obligatorie”, și la ședință doar semnează că au primit, citit, luat la cunoștință, lucru care se rezolvă în maxim 5 minute. )

3. Conducerea

Începe întotdeauna la timp, cum a fost anunțat. Este un gest de respect pentru cei care au fost punctuali, și îi încurajează pe întârziați să sosească la timp data viitoare. Comunică din nou agenda întâlnirii, dacă se poate, afișeaz-o pe tablă, și bifează în timp real rezolvarea problemelor.
Permite-le participanților să propună modificarea agendei, cu subiecte mai „arzătoare”, pentru a nu avea surprize pe parcurs. Această invitație se poate face și în faza de organizare, când pot propune subiectele înainte de începerea ședinței.
Încurajează comunicarea deschisă, notând soluțiile propuse de fiecare, și luând apoi în comun decizia, prin consens.
Menține discuția pe cursul stabilit, și nu permite abaterile de la subiect. Dacă problemele sunt importante, notează-le și trece-le pe o agendă viitoare.

4. Încheierea

Dacă nu se poate ajunge la consens, notează decizia la care s-a ajuns și planifică o nouă întâlnire, pentru a nu irosi inutil timpul acum. S-ar putea ca în acest moment consensul să apară surprinzător.
Stabilește cine și cum se va face implementarea deciziilor luate acum. Dacă voluntariatul ezită să se instaleze, repartizează atribuțiile, într-un mod corect.
Deleagă responsabilități și stabilește termene pentru fiecare.
Stabilește un mod de comunicare pentru evaluarea eficacității deciziilor.
Cere feedback despre întâlnire.

Cam asta ar fi, la nivel teoretic. Practic, toți avem o experiență mai mult sau mai puțin plăcută cu ședințele, și cred că principalul motiv pentru care acestea nu sunt o experiență constructivă este că de multe ori derapajele de la subiect se lasă cu discuții aprinse. Dacă luăm prima ședință a unei clase, când părinții nu se cunosc între ei, s-au văzut poate un pic la festivitatea de deschidere, este mai greu să „socializezi”. Copiii au acest talent, de a spune Bună, eu sunt Gigel, vrei să fim prieteni? Adulții sunt mai retrași, nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată așa ceva.

„Cunoștință” adulții fac în momentul în care doamna strigă catalogul, se privesc cu neîncredere și își pun etichete. Ce-aș face… le-aș oferi ecusoane, sau dacă se poate, să se prezinte singuri.

Aș profita la maxim dacă există o modalitate de comunicare electronică. Suntem în epoca telefoanelor inteligente, și puțin probabil să nu aibă acces la internet. Dacă cei care nu au sunt în minoritate, poți stabili cu aceștia o modalitate în care să consulte materialele, venind mai devreme. Așadar, pentru problemele minore, aș folosi din plin tehnica. Google oferă, prin chestionarele online din Google Docs (anonime sau nu) o modalitate eficientă de culegere a datelor, de consultare a părinților. (Vă recomand și Google Classroom, dacă nu știați de ea.)
Exemplu: vrei să stabilești data și ora ședinței. Chestionarul poate avea două întrebări. Una referitoare la oră (cu maxim trei opțiuni), una referitoare la zi (două, maxim 3). Majoritatea decide. Pot fi introduse, pe același principiu, și hotărâri care se pot lua fără a fi nevoie de timp pierdut inutil, cum ar fi stabilirea materialelor ce vor fi folosite. Rezultatele pot fi astfel doar recapitulate la ședință, și validate în procesul verbal. Variantele anonime pot fi folosite pentru a strânge impresiile reale, și a evita discuțiile „pe la colțuri”. Sunt mulți cei care nu îndrăznesc să vorbească, și care cred că ar profita de un astfel de moment pentru a-și spune părerea. Chestionarul poate fi folosit și după ședință, pentru feedback.

Dacă altfel nu se poate, aș folosi o „cutie poștală” și o modalitate de a primi întrebările tuturor și a le răspunde. Aș stabili limitele în comunicare, când și cum pot fi contactată.

Nu am pretenția că am făcut o listă de bune practici. Dar m-aș bucura ca în cele de mai jos să-mi spuneți ce vă place și ce nu la ședințele cu părinții, și să le transformăm în momente în care mergem de plăcere la școală, indiferent de care parte a catedrei ne așezăm.

O să încep eu. Nu-mi plac discuțiile particulare la ședință. S-a dat un test, X a luat atât, Y – jalnic. Problemele, de orice tip ar fi ele, de disciplină sau nu, se discută particular cu fiecare din cei implicați. De aceea există orele de consiliere cu părinții. Indiferent cât insistă părinții (iar unii chiar o fac, au nevoie de aceste „laude” publice), nu trebuie cedat. La ședință nu se dau nume, nu se pune nimeni la zid.

Talente de Năzdrăvani

Tag Archives: scoala