Mai am un pic de tot până termin materia… și am ajuns aproape de lecțiile finale: Monede și bancnote, leul și euro. Manualul de matematică nu se arată extrem de generos cu imaginile și încercarea mea de a face învățare prin descoperire se cam oprește la limita de 5-10 lei, cu care copiii ar putea veni totuși la școală. Dar manualul are din belșug adunări…
Am stat să caut imagini… nici eu nu am de 200 și 500 lei, de la bancomat am încercat să scot tot salariul, dar mi-a dat numai bancnote de 50 și 100. Dacă cu leul o mai scoți la capăt, distracția cu euro e și mai și. Ce să faci cu o floare…? Adică cu cele câteva bancnote și monezi pe care le am în casă…?
Și vine iar o întrebare minunată… de ce Ministerul nu anticipează aceste probleme? Nu zic să ne furnizeze fizic materialele necesare pentru lecții, ci măcar digital, că doar ne-am obișnuit, pe banii noștri, să învățăm. Mi-ar fi trebuit, de exemplu, câte un specimen din fiecare pentru cele 5-6 grupuri pe care le pot alcătui la clasă. Să caute ei cine/ce este reprezentat pe ele, eventual să le și măsoare, dacă e scara 1:1, să poți face și lecție integrată. Poate chiar și o planșă de colorat, să-și imagineze o monedă și o bancnotă care ar circula în țara în care fiecare dintre ei ar fi rege/regină.
Ca de obicei, ne descurcăm singuri. Am ajuns, cum era normal, pe site-ul Băncii Naționale a României. Știam că acolo voi găsi cu siguranță descrierile monedelor și bancnotelor în circulație și nu m-am înșelat. Aici aveți toate informațiile. Dacă dați click pe fiecare, și apoi apăsați și pe „Descriere”, cu siguranță aveți ceva nou de citit. Însă… acele imagini pentru analiză de care eu aveam nevoie… nu erau. Ok, fie, trecem mai departe, vedem cum ne descurcăm… facem research acasă, fiecare cu ce găsește, material real.
Apoi vine provocarea euro. Deja eram demoralizată, dar am intrat pe site-ul Băncii Centrale Europene. Când colo… surpriză! Oamenii ăștia chiar s-au gândit că, dacă vrei ca populația să cunoască monedele și bancnotele, trebuie să înveți la școală despre ele, așa cum trebuie. Culmea, au pregătit materiale și prezentări pentru profesori! Când am văzut că sunt disponibile în toate limbile europene… am rămas mască. Nu știu unde aș putea printa afișul, acum când toate sunt închise… dar prezentarea este minunată. Sunt aproape 3 pagini A4 de explicații pe slide-uri despre cum arată și ce semnifică desenele de pe monede și bancnote. Ar fi fost perfectă dacă mergeau și linkurile de detalii, dar oricum e mai mult decât am sperat să găsesc.
Când am tras linie și-am inventariat cu ce mă voi duce la clasă, am ajuns la veșnica întrebare… DE CE la noi nu se poate?? Cât le lua să pregătească materialele necesare într-o lecție? (Aha, am înțeles, e o provocare pentru noi, profesorii, să învățăm să umblăm cu calculatoarele…)
Închei într-un ton pozitiv, ca să o ascult și pe prietena mea (îmi tot spune să caut mai bine partea bună a lucrurilor). Am descoperit pe site-ul BNR trimitere la o aplicație, disponibilă pentru mobile: Leul Românesc, creată chiar de Banca Națională. Nu mai contează că merge doar pe landscape, că nu are butoane de navigare (back) și îl folosești pe cel al telefonului, că are 85MB… are poze cu toate monedele și bancnotele, le poți întoarce, studia, citi informațiile suplimentare pentru detalii. Așa că mi-a mai venit o idee, că tot umblă copiii cu telefoanele la ei! În plus, au și un joculeț. Dacă știi cine se află pe bancnote (așa, după moacă, nu după nume!), primești acces să-ți faci un selfie și să ți-l plasezi pe o bancnotă, pe care o poți apoi salva. Îmi încolți o idee, să dau un bonus pentru cine îmi trimite pe mail bancnota cu mutrița lui, nu de alta, dar la română am făcut emailul, formarea competenței digitale ne omoară încet, și mai avem și lecție nouă despre bani…
Întrebare pentru cititori:
De ce pe spatele bancnotelor euro sunt poduri și ferestre?
Cei care sunt mai tineri ca mine nu cred că aveau în 89 vârsta la care să vadă în direct și să și înțeleagă ceva din „Revoluția în direct”. Împreună cu tata am asistat și comentat live acea scenă memorabilă cu „fă-te că lucrezi”, care ne caracterizează, după părerea mea, ca popor. De-atunci încoace am văzut-o de atâtea ori… că am devenit aproape imună la ea. Aproape!
Una din competențele transversale ce se vrea formată în școala românească este cea privind responsabilitatea socială. Și aici intră, dacă îți folosești puțin capul, campaniile de reciclare. Însă cu ele… e muncă multă. O competență nu este un obiectiv, să se realizeze într-o oră. Sau într-o zi. O competență se formează în timp, iar cea despre care vorbim noi, în foarte mult timp! Întâi trebuie să fii tu model, constant, să dai exemplu. Apoi să îi susții pe ei să te urmeze. Și, în final, dacă ai făcut bine ce-ai făcut, să-ți admiri creația.
De pildă, să nu aruncăm hârtii pe jos. Aveam lecție la civică. Nici n-aveți idee ce frumos vorbeau copiii și se entuziasmau cum salvează ei lumea punând gunoiul la coș. Plec a doua zi din școală la teatru, nici nu ies bine pe poarta școlii, că-și desface unul dintre copii pachetul și aruncă șervețelul pe jos… pe trotuar… între oamenii care așteptau în stație, și vreo doi chiar au privit indignați. Noroc că am fost pe fază, l-am întors din drum să ia hârtia. Dar oare în rest îl întoarce cineva?! Ce zice lumea pe stradă? Nu vă învață nimic la școală!
La începutul anului școlar, tot în acest sens, am intrat în campania de la Ecotic, „Școala Ecoterrienilor”. Foarte faină campania, deși pentru o școală mică ca cea la care sunt eu, e greu să te gândești la vreo recompensă. Ne-am apucat de strâns baterii, electronice, așa, cât să acoperim fundul recipientelor de reciclat! De clasa mea am tras, dar și aici – puțini s-au implicat. La celelalte clase – am vorbit cu diriginții și n-au avut nicio reacție. Ba cumva am înțeles că nu se stresează ei că vreau eu „adeverință”. Au venit cei de la Ecotic cu caravana în școală, să ne povestească cum se reciclează aparatele… Mvai, parcă le-am cerut sacrificiul suprem să scoată 15 min copiii în curte să vadă o prezentare. Și… cu cea mai mare rușine, a trebuit să anunț că școala noastră nu a strâns suficient pentru a fi ridicate la finalul programului, în mai. Dar – ha! – după acel sfert de oră… ce credeți că am fost întrebată? „Adeverință primim?”
M-am străduit ca măcar la nivelul clasei să fac ceva în acest sens. Am reciclat orice. Tuburi de carton mici și mari, dopuri de toate tipurile, cutii și cutiuțe, cutii de lapte, din care am făcut – cu orice ocazie – „ceva”. Nu conta ce, sau cât era de reușit, era important să vadă copiii că nu trebuie neapărat aruncate, pot fi reutilizate. În toamnă am făcut flori din tuburi franjurate, de Crăciun am făcut calendar de Advent, acum am terminat o machetă la care clădirile orașului au fost făcute de ei din cutii de șervețele, lapte, cofraje de ouă, orice au găsit prin clasă în cutiile de reciclat. Am pus tuburile în cușca hamsterilor, să aibă ce să roadă… am pictat lemnele pentru șemineu… Nici nu mai știu! Multe sunt pe blog, anul acesta, altele au trecut neobservate.
În primăvară am primit, în sfârșit, de la părinți, un coș pe care îl pusesem pe listă de multă vreme, să reciclăm hârtia. Mi se rupea mie sufletul la fiecare hârtie aruncată la coșul menajer… când știam cât de simplu ar fi să le punem separat! I-am pus etichetă de reciclat hârtie și pentru orice bucățică fac un drum de la catedră până la el, pe diagonala clasei, să o arunc separat. Regula e că nu le punem aici mototolite. Și de fiecare dată le spun și lor că mai salvăm un copac. Săptămâna trecută, după ce le-am arătat un rând de teste și le-am strâns, m-au întrebat ce fac cu ele. Eu le puneam frumos, peste multe altele, într-un biblioraft. Le-am explicat că sunt obligată să le păstrez un an. Și apoi? Aaaa, știu, le reciclăm!! S-au gândit imediat la portofoliile lor, multele fișe pe care le-au lucrat anul acesta. Puteți păstra ce doriți, dar restul – reciclăm. Și, dacă mai aveam nevoie de ceva ce să-mi confirme că sunt pe un drum bun… la inspecție, au știut ce să facă cu resturile de hârtie de la decupat: le reciclăm. (Nu visez cu ochii deschiși, am și copii care nici nu aud aceste mesaje… noroc că nu sunt mai mulți decât degetele de la o mână!)
Dulapul meu din carton, plin cu diverse, cutii cu materiale reciclate. Lângă el – coșul pentru hârtie.
Dar acest articol are alt final. Fă-te că reciclezi se referă la campania de la Iris de la școală. Avantajul de a fi o școală mare, cu mii de copii, e că te înscrii în programe de reciclat, cum am vrut și eu, dar nu trebuie să te stresezi un an, să educi copiii în acest sens. Mobilizezi toți părinții, luni cu plastic, marți cu hârtie, miercuri cu baterii, toate anunțate cu o săptămână înainte, și faci cotele, iei diplomă de super-participare. M-am enervat când a venit acasă și mi-a spus. La hârtie a dus ce a strâns la ea în cameră, are o cutie în care aruncă toate hârtiile. La plastic a făcut curat prin toată casa, a adunat toate pet-urile. Nu i-am dat și dopurile, astea le strâng eu la clasă, pentru un proiect de creație. La baterii… i-am zis că n-am, le-am dus la mine la școală.
Reciclatul nu e o activitate de o zi, ca pe vremea comuniștilor, ca acei 100 lei pe care îi dădeam ca să nu ne stresăm să strângem sticle, borcane și plante medicinale! Reciclatul este educație profundă, începută de la sortarea gunoiului, presupune mult bun simț și respect pentru cei din jur, pentru mediu, în cele din urmă – pentru propria persoană!
Dar… cred că vorbesc singură. Îmi repet ce mi-a spus unul dintre părinții din clasă: chiar dacă îmi e greu, să nu renunț. Știu, să văd picătura din pahar și să consider că e plin. Dar cum să speri că se schimbă ceva în țara asta, dacă și noi ne facem că educăm???
Mi-am început primăvara „bine” anul acesta. Aveam programată inspecție fix în vinerea în care madam zice-se primar al Capitalei a dat liber școlilor din București. Cât mi-am dorit și eu să ciocnesc liniștită ouă de Paști! N-a fost să fie, căci am reprogramat într-o zi fără superstiții, vineri, 13. Mi-am tot zis că 13 e în familie un număr frecvent: mama stă la numărul 13, bunicul a murit într-o zi de 13, eu am fost 13 la catalog și pot să mai găsesc exemple. Așa că ce atâta agitație că urma ziua de vineri, 13? Dimineața a debutat bine, cu un întors din drum acasă. Mai lipsea o pisică neagră în drum spre stație! Apoi mi-a fost imposibil să stau în pantofi de la cancelarie până în clasă, am schimbat instant cu balerinii de rezervă din dulap. Calculatorul făcea figuri, dar și-a revenit când am pornit laptopul de rezervă. Mă întrebam ce mai putea merge prost…
Colega mea se convinsese că n-am toate planetele aliniate când m-a întrebat, cu o zi înainte, cum mi-am pregătit copiii. „Nu le-am zis nimic!” S-au bulbucat ochi. Dimineață, la prima oră, când mă aștepta și directorul cu încurajări că „o să fie bine, să n-am emoții”, avea ea și pentru mine. „Domnu’ director, nu le-a zis nimic nici copiilor!” Omul – calm, că până la urmă e mai bine, nu-i stresăm inutil…
Adevărul este că am încercat să le spun oarecum. Cu două săptămâni în urmă am avut ședință cu părinții, i-am rugat să-și cumpere șabloane cu cercuri, să verifice penarele, să aibă lipici, creioane colorate, pixuri și creion. Le-am reamintit și în vacanță, pe grup. Miercuri copiii s-au întors din vacanță atât de relaxați, că și-au luat orarul de luni, iar joi după Paști – orarul de marți, că era „a doua zi de școală”. Ce atâta agitație la mine că urma vineri?? Sondajul pe grupul de părinți arăta că vreo 8 și-au cumpărat șabloane, deci minunata mea lecție era pe minus cu 15 instrumente de lucru, obligatorii pentru reușită. Pentru lecția de științe aveau o listă de produse de adus, lucruri „imposibile” precum un burete (nou) de vase, un obiect greu, un arc de pix, o bucată de plastilină, o monedă… hai, poate mingea de ping-pong a fost mai dificil de găsit. Măcar la română și la arte nu ar mai fi avut nevoie de altceva… Mi-am călcat pe inimă și am dat mesaj seara, că totuși, e cald afară, să se țină cont că avem totuși niște culori stabilite pentru vestimentație, și că aș aprecia să nu întârzie nimeni…
La 8 fără 10 mă agitam în clasă ca picătura pe plită, moment în care gașca mea de vrăbiuțe realizează că făceam cam multe drumuri să așez diverse dosare pe masa apărută în plus în clasă și trag concluzia cu o unică voce în cor, cuprinsă de disperare. Doamnaaaaa, avem inspecție???? No, bine, așteptam momentul, am tras aer în piept, am răspuns calm. Și au început… că de ce nu am spus, că uite cum s-au îmbrăcat, că-și făceau temele… Haaa??? Și aici mi-am dat seama că am făcut bine. Oare când o să învățăm că trebuie să ne comportăm corect și atunci când nimeni nu se uită la noi? De ce trebuie să facem lucrurile așa cum trebuie doar când ne văd alții? E prin metrou un poster, nu știu cu cine și de la cine, dar mesajul e „treci pe roșu când nu te vede nimeni?”…
Așa că și-au scos bluzele colorate, au rămas în tricou, un tricou alb cu paiete sclipitoare a venit să mă întrebe dacă e ok… întreb și eu… tu ce crezi? Nu prea… Atunci de ce ai luat-o de dimineață??
Adun copiii în clasă, îi anunț oficial programul special de azi, constat că am 3 absenți. Verific telefonul, niciun sms cum că vreunul lipsește. Așadar, am toate șansele ca ora mea să fie întreruptă de trei ori! Trag iar aer în piept, e doar „vineri, 13”. Sun clopoțelul, pun absențele în catalog și apar și musafirii… Încep relaxat. În vreo 5 minute ajung la momentul critic. V-ați adus șabloanele…? Cine nu are? Luasem 16, să fiu sigură, ar fi ajuns vreo 10, atâția nu aveau. La 23 de copii, înseamnă aproape jumătate din părinți pentru care am vorbit degeaba. Aveau o scuză poate, că nu au fost la ședință (însă știu că, așa cum un elev absent își ia temele, și părintele absent întreabă ce s-a discutat… apoi, anunțasem și copiii de miercuri). Și de parcă nu era destul, se mai și comentează din clasă: ce bine că aveți atâtea, doamna, că nu aveam cum să ne descurcăm! Nuuu maaaai spune… am înghițit în sec, directorul râdea, inspectorul asemenea… se informaseră că au parte de o zi „obișnuită”.
A trecut, a venit prima pauză, am respirat. Am inventariat trusele de științe… Stăteam bine, toate grupurile aveau. Și a fost momentul în care mi-am zis că n-am avut ce face cu mingiile de ping-pong… când au început să cadă de pe bănci! Și în pauză, și când am început ora. Și dacă nu cădea singură, avea grijă cineva să cadă. Știu că vorbeam și îl văd pe unul din copii că o ia încet din pungă… o apropie de margine… măsoară înălțimea… și îmi spuneam în gând… „te rog, te rog, nu-i da drumul!” Telepatia nu merge, așa că în următoarea secundă am văzut mingiuța țopăind veselă pe parchet, cu sunetele aferente. Completa probabil faptul că nu avusese creion, apoi că i-a rupt vârful celui primit…
La ora 10, ne dă voie domnul inspector să alegem ce facem a treia oră, căci nu stă și la a patra. Numai că îmi „dă voie” de față cu copiii, iar eu i-am învățat că decidem democratic. So, prin vot, ce aveți chef, dragi copii, vinerea a treia oră, (când orarul normal nu avea română)… arte sau română? S-a votat pentru arte. Am votat inclusiv dacă punem peștii în acvarii individuale sau facem un acvariu mare cu toți. Pfai, aici mai e mult de lucru, să înveți să te supui și să accepți decizia majorității… Dar dacă mă uit cum acceptă românii asta la alegeri, pare aproape misiune imposibilă!
Și ne-am spart în figuri la ora de arte până la ora 11. A fost de-a dreptul impresionant momentul în care domnul inspector le-a vorbit copiilor, lăudându-i cum n-am făcut-o eu niciodată pentru modul în care s-au comportat. Iar eu deja era terminată când am auzit mesajul. Exact lucrurile pentru care am muncit cel mai mult anul acesta, de când am luat clasa, tocmai acelea au fost lăudate: faptul că nu doar stau în grupuri în clasă, chiar știu să lucreze în grup, și că sunt autonomi. La ultima încă e mult de muncă, însă se vede.
Mi-am demonstrat în primul rând mie că se poate oricând să ai o asemenea zi, că nu e nevoie să stresezi copiii înainte. N-aș ști să spun când am auzit prima dată cuvântul „inspecție” în familie, însă având părinții profesori, am știut mereu ce înseamnă: un moment în care tu arăți ceea ce faci de obicei la clasă, nu acela în care te dai peste cap cu regii, scenarii fantastice, costumații consumatoare de bani. Și cu siguranță nu acel moment pentru care faci repetiție, nu scrii lecția în caiete, ci pe foi, și a doua zi o faci din nou, „să iasă bine”…
La finalul orei, nu erau chiar toți peștii gata. Dar cum ei plecau acasă la 12, au avut timp extra să finalizeze colajele. Rămâne să aflu luni de ce n-am găsit pe tablă, așa cum i-am rugat, 21 de peștișori, câți copii erau la școală, ci doar 19…
Prima unitate de învățare la educație civică semestrul acesta a fost una dintre cele mai dificile. Nu pentru că erau de neabordat conținuturile, ci pentru că într-o societate ca a noastră, unde valorile sunt sublime și lipsesc cu desăvârșire, să discuți despre ele a fost o provocare. În ordine, am avut: bunătatea, răutatea, respectul, lipsa de respect, sinceritatea, minciunea, modestia, lipsa de modestie, curajul, frica, lașitatea, și încheiem în glorie înainte de Paște cu încrederea și lipsa de încredere.
Primul lucru pe care l-am observat e că ei identifică foarte greu în viața de zi cu zi situațiile care pot primi etichete din cele de mai sus. I-am stresat la fiecare oră cu teste-fulger, din categoria: „Descrie o situație în care tu ai dat dovadă de (de regulă cele negative). Cum ar fi trebuit să procedezi?” În 5 minute scrii repede câteva rânduri.
Întâi, de ce îmi plac „fulgerele”?
Ei nu citesc lecțiile din manual. Și cum nu știi când te „trăsnește” doamna, dar o face la aproape fiecare oră, mai bine citești. Nu merge, stați calmi, tot nu citesc, dar măcar procentul de cititori e în creștere!
Dacă i-aș asculta pe rând, oral, știu eu povestea. M-a ascultat azi, pentru data viitoare nu mai citesc. În plus, la test apare la ei acea solidaritate de grup. Toți sunt tratați la fel, evaluați la același lucru, nu e că pe Gigel l-am întrebat azi dacă Pământul e rotund și Ionel a demonstrat teoria relativității.
Am ocazia să-i cunosc. Pe toți. Situațiile descrise de ei sunt cotidiene. Și câte am aflat! Am observat că „fulgerele” de la lecția cu minciuna n-au ajuns în portofoliu, le-au pitit, preventiv, căci la ședințe invit părinții să răsfoiască dosarele…
Dar cea mai dureroasă a fost lecția despre respect. Ca lecție la clasă a fost cea mai reușită. Am lucrat în grup, am făcut joc de rol, brainstorming cu situațiile în care respectul intră în acțiune, ce mai, eram aproape de lecție-model! Dar… să nu zici hop până nu sari! A trecut ora… și așa s-a dus și respectul descoperit pe apa sâmbetei. Dacă în relația cu mine copiii sunt ok (spumeg doar la vorbit neîntrebat și în cor), între ei e jale. Nu-și așteaptă rândul, se îmbrâncesc, își vorbesc urât și pot s-o țin așa mult și bine. Uite că greșesc, generalizez, am și câteva floricele care însă nu-mi ajung să aduc „primăvara” în clasă.
Mi-am stors mintea cum să-i fac pe ei să conștientizeze aceste lucruri. Și… cum la cei mici o imagine face cât 1000 de cuvinte, le-am pregătit una. Întâi de toate, am mizat pe spiritul de dreptate pe care fiecare îl are și la cât de bine se pricep să se aprecieze unii pe alții. Le-am dat un tabel de completat. Pe prima coloană era numele tuturor colegilor, inclusiv al celui care completa. Apoi urmau alte coloane: lipsit de respect, foarte puțin respect, puțin respect, respectuos, foarte respectuos, model de urmat. Și am integrat organizarea datelor în tabele la o activitate extra. Trebuia să marchezi cu X celula tabelului după cum considerai că se potrivește fiecăruia, inclusiv ție! Au fost anonime, nu am trișat nici eu să aflu cine ce a scris, i-am lăsat să se dezlănțuie. Centralizarea nu a fost grea, cercetarea educațională din facultate a lăsat urme adânci, am aplicat formula lui Likert pentru scală de 6 trepte, apoi un grafic în excel și a rezultat tabelul de mai jos (originalul are numele trecut pentru fiecare coloană).
Momentul în care am pus graficul pe proiector a fost marcat de cele câteva muște amețite din clasă care puteau da concert, le auzeam cu siguranță. Atâta liniște, fără s-o cer eu, n-am avut până acum! Știau foarte bine că eu n-am avut nimic de-a face cu graficul. Erau evaluările lor. Și-au ridicat singuri oglinda și nu le-a plăcut ce-au văzut. Am analizat… am încercat să tragem concluzii… e clar că avem o problemă. L-am printat și l-am pus la avizier.
Minunile nu durează decât un minut, așa că nu vă închipuiți că s-a schimbat ceva vizibil. Nici Titanicul n-a cotit la timp, dar a cotit în cele din urmă. Păcat că s-a scufundat. Eu sper ca până anul viitor pe vremea asta, când deja se vor gândi intens la gimnaziu, să „cotesc” suficient cât să dau mai departe un grup unitar de copii. Și știu, iar sunt optimistă, idealistă, dar măcar o să încerc.
Însă vom repeta evaluarea, așa am stabilit, că luna viitoare vedem dacă s-a mai schimbat ceva, dacă reușim măcar să ridicăm media clasei. Până una alta mă gândesc cum scriu eu mare ceva inspirațional legat de respect pe peretele din față. Au zis că nu le aduce nimic aminte să fie respectuoși…
Închei cu cireașa de pe tort. I-am amenințat că modific calificativele la civică, pentru că ei îmi dovedesc zi de zi că n-au învățat nimic din acele lecții… „Doamna, dar nu e corect, lecția cu respectul a fost acum trei săptămâni!”
Dacă aveți și alte idei, spuneți. Deocamdată aplicăm penalizări pentru îmbrâncelile la rândul de săpun (eu sunt „dozatorul” care îi trimite să se spele pe mâini în pauza de masă). Ai îmbrâncit colegul – treci la coadă. Nu mai zic dacă treci peste rând. Ignor răspunsurile fără ridicat mâna, cele peste colegul care răspunde. Țin să spun că atâta „material didactic real” nu am avut la nicio temă. Și cât mi-aș dori să nu mai am!
„Vacanța lui Firea” a făcut foarte mulți oameni fericiți. Au scăpat de chinul zilei de 1 martie, acela de a presta, conform obiceiului, mărțișorul pe la școală și grădiniță. Nu mi-am obligat copiii să le ofere, i-am lăsat să decidă ei dacă vor să o facă. În fiecare an Andrei se trezea pe 28 februarie că vrea și el până la urmă să ofere… anul acesta a fost de-a dreptul în extaz că a scăpat de chin. Iris în schimb a muncit enorm, s-a chinuit să facă mărțișoare personalizate profesoarelor pe care le place, a căutat modele și le-a cusut ea. Când s-a anunțat vacanța era deja gata cu ele și mai că nu bocea de oftică. Cum adică să nu le dea?! Las’ că le dă ea, nu contează ce zi e, a muncit prea mult. Și le-a dat, pe fiecare, cu dedicație. Eu m-am distrat pe margine, uitându-mă la ea cum caută simboluri legate de disciplina pe care o predau. Diriga a primit o pisicuță, a auzit ea că îi plac pisicile, dar cel mai mult mi-a plăcut al doamnei de fizică.
În ce mă privește, n-am șters încă din amintire mărțișoarele de dinainte de revoluție, cele care veneau la cutiuță transparentă, din pânză presată. Primea mama câte 2-3 sacoșe, le desfăceam și-mi făceam coronițe din ele. Tot atunci mi-am dat seama cât de inutilă este irosirea asta total aiurea de bani, aruncați pur și simplu pe fereastră, dintr-un gest devenit aproape mecanic. Și dacă mi-e silă de-a dreptul de ceva în țara asta e obiceiul tâmpit de a da doar pentru că „așa se face”.
Așadar, în toamnă, când m-am reîntors la catedră, m-am străduit din toate puterile ca în ce mă privește să se înțeleagă clar că sunt împotriva acestor obiceiuri. Nu îmi plac brațele de flori care mor sau cadourile făcute ca să-ți stea ție neuronul liniștit că ți-ai făcut datoria că „așa trebuie”. Normal că unii sunt oameni de înțeles, pricep când le explici și îi rogi frumos să nu te facă să te simți prost. Alții… trebuie să le mai explici de câteva ori. Am explicat și la ședință, cu exemple, cât de aiurea a fost situația și cât de prost s-au simțit în primul rând copiii. Nu, dom’le, cum adică să nu vii cu o floare?! Da, se poate. La școlile din afară cum se poate?! Și cum să ne schimbăm dacă nici atunci când ni se spune verde în față nu înțelegem?
Dar aveam totuși speranța că voi „scăpa” de situații de genul acesta. Lămurisem cu copiii încă de când am pus toți băieții să le facă mărțișoare fetelor din clasă că, în ce mă privește, primesc cu mare drag orice mărțișor făcut de la zero de ei. Și atât. Cea mai mare parte au înțeles, iar prima zi de martie la școală a fost una de mare bucurie pentru mine. Nu știu cum să zic, dar mi-am făcut panou cu ele și așa mi-e drag să le privesc… pentru că știu că acel timp consumat să le facă e împletit cu un gând către mine.
Bineînțeles că au existat și excepții. A lucrat copilul, dar hai să strecurăm o zambilă pe lângă… (Urăsc zambilele de București. Pentru că bunica mea avea la țară curtea plină de flori. Veneau „comercianții” și le luau de la poartă cu 10 bani, pe nimic, și le vindeau la oraș de 10 ori mai scump. Așa că nu, nu suport, când știu cu cât drag oamenii de la țară le cresc… )
Revenind, discuțiile dintre copii erau delicioase: „Ce faci mă cu zambila? Nu știi ce regulă are doamna?” Nu știu dacă îmi venea să râd sau să plâng că am fost incapabilă să explic (mai clar decât credeam eu că am făcut-o) că nu e cazul… însă ziua a avut și cele două momente ale ei de care probabil îmi voi aduce cu drag aminte peste ani. După zambilele pe care le-am salvat temporar de la moarte punându-le în apă, a mai apărut o floare. Așteptându-se cumva la reacția mea – încântată de produsul confecționat, dar cu obiecții la planta sacrificată – am avut parte de un moment de sinceritate de nota 10: Doamna, a zis mama că, dacă nu mă înțeleg cu dumneavastră, să o păstrez pentru doamna X. Am bătut palma, i-am zis că sunt 100% de acord cu propunerea, i-am zis să o pună în apă că moare până vine doamna, și-am rămas foarte buni prieteni. Însă nu acesta este momentul de apogeu.
Aproape de ora 8:00, la care invariabil îmi încep ora, apare o fetiță, cu un buchet frumos. Mititica m-a văzut că m-am albit… s-a albit și ea. Dar ce să facă, era soldat în misiune. Cu pași mici a venit, eu nu mai știam dacă are sens să mai comentez văzând ce figură are ea. Cu o față aproape plânsă începe să-mi spună… Doamna… vă rog eu mult… trebuie să le luați… nu pot să le duc înapoi… să știți că m-am chinuit… i-am spus lu’ mama că eu trebuie să vă fac ceva… dar nu… nu m-a ascultat… și i-am zis că eu trebuie să fac floricele… dar ea s-a dus și tot le-a cumpărat… nu m-am înțeles cu ea, doamna… vă rog să mă credeți…
M-a pufnit râsul. Ce era să mai zic?! Le-am alăturat celorlalte victime, am râs amândouă și am rugat-o să fie mai convingătoare data viitoare, căci nu mai vreau să ne simțim așa.
Când a trecut 8 martie am zis slavă Domnului că nu le-a trecut totuși prin minte să se apuce de strâns bani, luat cadouri sau alte tâmpenii care „se poartă” prin școlile românești. Că doar sunt în sistem de când m-am născut și de la an la an mi se mai zbârlește părul de ce aud: vouchere de milioane, rate plătite, bijuterii… Și tot sper că la un moment dat ne vom da seama cât de ridicoli suntem și vom înceta. Apreciez mai mult să mă ajuți cu materiale pentru copii, cu un drum la poștă, cu un top de hârtie, cu orice are legătură directă cu activitatea la clasă. Dar nu cu atenții și cadouri care chiar nu-și au rostul. Dacă ne dorim să schimbăm lucrurile… de ce nu începem să le schimbăm cu noi?
Da, știu, e șocant când întâlnești pe cineva care nu vrea să primească nimic. Dar dacă tot ai avut norocul ăsta, de ce nu apreciezi omul, și tot încerci să-l faci să se simtă prost?
Cele mai comode variante de a trece prin viață sunt cele în care ți se spune ce să faci, punct cu punct. Îl iei apoi în brațe pe „n-am avut de ales” și mergi mai departe. Se întâmplă uneori ca drumul pe care ai mers să fie și singura opțiune, sau mai bine zis, cea care estompează aproape total celelalte variante. Însă de cele mai multe ori ai de ales și aceasta implică responsabilitate, decizie și asumarea consecințelor. Bune sau rele, ele întotdeauna există.
Una dintre criticile pe care le-am primit a fost că dau teme „la alegere”, sau „dacă vor”. Normal că, oricât ar fi de mic, copilul trebuie să învețe să decidă. Îmi amintesc unul dintre sfaturile aplicabile cu copii foarte mici, care nu se pot decide ce vor. Multitudinea de stimuli este copleșitoare pentru mințile lor micuțe și atunci opțiunile trebuie limitate. Un copil care face crize în fiecare dimineață căci nu se hotărăște cu ce să se îmbrace la grădi este ușor de liniștit dacă (eventual de seara) are de ales: iei bluza roșie sau cea galbenă? Fără alte negocieri. Pe măsură ce crește și își definește identitatea, poate avea preferințe și decide în funcție de acestea.
Să nu uităm însă de cauzalitate… nu este încă suficient de dezvoltat să înțeleagă relația cauză-efect. Mă amuză copios părinții care insistă, mai ales la preșcolari, să explice stufos că, dacă faci X, se întâmplă Y, Z… Școlarii însă, mai ales spre sfârșitul ciclului primar, sunt suficient de capabili să identifice urmările unui act, ale unei acțiuni. Așadar știi că ceea ce faci – ori nu faci – va avea niște urmări. Dacă tu ți le asumi, ești împăcat cu ele, ai luat o decizie și suporți consecințele. Bineînțeles că cele mai dureroase sunt cele care au implicații pe termen lung și care mai greu se pot anticipa.
Să luăm și cazul cu „cel puțin x exerciții”. Mai ales înainte de o evaluare, este varianta mea preferată. Se tot vorbește despre dezvoltarea, la elevi, a capacității de autocunoaștere, de a știi ce știi. Urmează să fie evaluate o sumă de cunoștințe și deprinderi. Le ai sau nu? Alegi să rezolvi sarcina minimă? Îți va da acest efort certitudinea că le stăpânești? Sau în loc să alegi unul, pentru a bifa sarcina, alegi să rezolvi mai multe? Indiferent de decizie, rezultatele vor arăta dacă decizia a fost bună sau rea. Ești mulțumit de rezultat? Puteai mai mult? Dacă da, ce trebuia să faci? Cel mai dificil lucru este să-ți asumi responsabilitatea pentru faptele tale. Cel mai ușor e să dai vina pe altul, că nu te-a forțat să lucrezi suficient…
Așadar, alegerea implică responsabilitate, calcularea riscurilor, implicațiilor și asumarea rezultatelor, ceea ce consider mult mai util pentru viitor. Alegeri mai ușoare sau mai dificile va face mereu, de la cei cu care îți petreci timpul până la cum îți organizezi viața. Însă deprinderea de a alege nu e înnăscută, trebuie formată. Cum altfel dacă nu prin sarcini simple, aparent fără implicații majore?
Printre cele mai chinuite lecții se numără, normal, cele cu grafice și tabele. Sunt destul de greu de înțeles de copii și numai după ce ajung ei să le facă pe primele parcă-parcă se mai risipesc problemele. Normal că o singură lecție dedicată nu ajunge și îmi dau silința să le arăt și cum se folosesc când țin diverse evidențe legate de ei, sau să le utilizăm în rezolvarea exercițiilor, chiar dacă nu se specifică acest lucru. Azi însă am ajuns la citit grafice… și mi-am amintit cum, acum doi ani parcă, s-a dat la capacitate un grafic din care copilul trebuia să extragă datele. Discutam cu ei despre probleme după imagini, tabele sau grafice. Cum cea cu graficul părea să îi pună pe gânduri, am zis să-l construim noi, poate văzându-l cum se completează, îl înțeleg.
Am mai făcut apoi unul… în care ne-am imaginat că avem o grădină cu flori, și marcăm cu bare colorate câte avem din fiecare. Am tablă clasică, cu cretă, și am reușit să trasăm niște bare minunate cu creta pusă pe lungime. În timp ce îl făceam pe acesta, mi-a venit ideea cum să îi scot pe toți la tablă și să facem cu adevărat ceva practic.
De Crăciun am „vorbit” cu Moșul (da, serios, știu că puștii mei stau pe internet și mai citesc pe-aici) să le aducă în pachetele de la școală câte un număr din „Portalul Magic”. Eu le-am făcut jurnale de lectură. Pe pagina 1 este o poză găsită pe internet, cu căsuța din copac, pe pagina 2 o listă cu volumele, în care ei completează data la care au citit cartea și apoi câte o pagină dedicată, pe care completează titlul, destinația călătoriei, ce a învățat din acest episod, ce cuvinte nu a înțeles și a căutat în dicționar. Pagina 21 este una de compunere, „Dacă aș putea folosi Portalul, eu…”, iar coperta 4 – pentru desen, să facă propria lor versiune de portal.
Ideea mi-a venit după ce am avut la Gaudeamus, în toamnă, atelier pe această colecție la Editura Paralela 45. Copiii au avut atunci ca sarcină doar ceea ce am cerut pe ultima copertă, însă mi-aș fi dorit enorm să fie o activitate mai lungă, să aibă timp să citească și să reconstituim călătoria… în imagini! Pe ai mei nu am vrut să-i pun să deseneze, ci doar să scrie un pic.
Dacă vă întrebați cum citește un copil toate volumele… e simplu. Face schimb. Fiecare s-a semnat pe cartea lui, și la final se va întoarce la el. Dimineața în clasă începe distracția. Cine are carte la schimb? Am vrut să îi oblig să comunice și să colaboreze. Nimeni nu poate termina jurnalul (recompensat cu Fb la română) dacă nu va colabora cu toți ceilalți. Discuți, negociezi, programezi, estimezi timpul… exercițiul se anunță mai lung decât credeam eu. Unii sunt curioși, vor mai multe, schimbă mai repede, alții… ca de obicei.
În colțul nostru de bibliotecă (care e mai bogat decât cea a școlii pentru acest segment de vârstă), am stabilit unde se pun cărțile terminate. Așa cei care vor o carte văd mai repede dacă sunt disponibile. Amuzant e când cei care vor carte stau și pândesc cine se duce să mai pună una… și verifică repede dacă au citit-o sau nu. Dacă înveți din ele? Eu zic că da. Istorie, prin călătoriile imaginare în timp, sau destul de multe despre lume animalelor și ceea ce ne înconjoară. Încă nu a ajuns la mine niciun jurnal, însă am aflat exact cum stăm cu lectura.
Și așa revin la grafic. Am desenat axele. Începuseră deja cu „doamna, cu ce e graficul”, eu așteptam să văd dacă se prind. Pe ordonată am început să marchez încet 2, 4, 6, … 20. Când m-am oprit la 20 am avut și prima exclamație: „Nuuu seeee poateeeee… e Portalul!!” Am trecut apoi pe abscisă inițialele fiecăruia dintre cei prezenți – că doar e final de semestru, de ce să vii? – și i-am invitat pe fiecare să marcheze sincer câte au citit. A fost mai mult decât amuzant, mai ales când stăteau cu sufletul la gură să și citească graficul, să vadă câte a marcat fiecare. Deh, meteahnă națională, din seria cu capra vecinului.
L-am lăsat pe tablă, cu indicații clare să nu cumva să șteargă tabla, pentru că mâine compunem probleme… de exemplu, câte volume au citit fetele, câte băieții, câte prima jumătate a catalogului, și sper să mai vină și ei cu idei de sortare. Mi-a plăcut când i-am întrebat ce concluzie pot spune ei, uitându-se la grafic. „…că citim cam puțin!” Nooo, daaaa, așa e!
Un singur regret am. În acest exercițiu, în care ar fi trebuit să aplicăm și ce am învățat la civică, apropo de cum avem grijă de lucruri, aici – cărți împrumutate… Așteptările mele au fost cam mari… unele deja circulă cu foi lipite de ceai ori alte băuturi, ori cam șifonate. Dar, cum îmi tot spune prietena mea, să văd și partea plină a paharului!
Bănuiesc că nu trebuie să scriem continuarea, nu? Cam așa este modificarea ROFUIP (Regulamentul școlar), din decembrie, privitoare la telefoanele mobile. Gata domnule, s-a hotărât, elevii nu mai au voie cu telefoanele la oră, dacă profesorul nu le folosește în procesul educațional. Simplu. Se strâng când încep orele, se dau înapoi la final, toată lumea e fericită, nimeni nu mai filmează cu telefonul, nimeni nu mai e atras de altceva în ore și să nu învețe.
Însă noi suntem de-a dreptul tâmpiți dacă avem impresia că așa rezolvăm o problemă (dar la ce specimene ne conduc, cred că nu are sens să dezbatem). Da, poate consumul de stupefiante să meargă așa… deși nici acolo nu garantez. Însă problema cu telefoanele are atâtea nuanțe, că nu știu dacă cei 12 înțelepți de mai sus i-ar putea da de cap.
Am avut consiliu, directorul ne-a adus la cunoștință modificarea și ne-a cerut propuneri de punere în aplicare. Ba a cerut și un voluntar care să scrie normele de aplicare (moment în care am privit cu interes în sală să văd dacă e vreun inconștient! – nu a fost). Dacă la ciclul primar teoretic ar fi posibil să le iau de dimineață și să le dau la prânz… la gimnaziu, de multe ori profesorul care intră la prima oră în clasă nu mai e demult în școală când ar trebui „eliberate de sub cheie”. Concret, nici la mine nu e o soluție, doar o singură zi am și prima, și ultima oră cu copiii, altfel ori intru la a doua, ori ies la a treia.
Dar pun pariu că toți cei care credeți că e o super-idee ca profesorul să le strângă la începutul orelor nici nu v-ați gândit la implicații. Însă vă provoc, pe lângă toate cele ce le veți citi mai jos, să adăugați alte probleme/soluții posibile. Colegele mele dragi mi-au spus „pesimistul de serviciu”. Așa că le fac pe „plac” și încep cu…
Soluție 1:
În toate școlile, elevii să aibă dulăpioare metalice, securizate cum trebuie (nu cu chei care se potrivesc la jumătate dintre ele) și să-și încuie acolo telefonul când ajung la școală. Îl iau când pleacă.
Dacă ești prins cu el în clasă fără justificare, se confiscă, cu proces-verbal, înștiințarea părinților, intră în patrimoniul școlii și la final de an sunt vândute la licitație pentru completarea bugetului.
Soluție 2:
Existența unor dulapuri cu casete, ca la garderobă, numerotate. Ai adus telefon, se depune la 1, primești cartonașul 1. Dulapul se închide cu cifru, cunoscut de toți profesorii, ultimul deschide dulapul și supraveghează recuperarea în ordine a dispozitivelor mobile. Normal că nu sunt adeptă, înseamnă timp în plus, nervi aiurea, pentru… ce? Pentru că nu știm să ne educăm copiii, îi facem dependenți de mici. NB. Nu au fost incluse pe lista „telefoanelor” ceasurile smart, pe care mulți profesori nici nu le-au văzut cum merg (cu excepția celor care le-au folosit și ei să copieze pe la diverse examene).
Deja m-am întrecut pe mine cu optimismul, așa că să trecem la probleme.
nu avem dulapuri de niciun fel, capabile să găzduiască în siguranță o mică comoară; achiziționarea unora ar fi o nouă „lovitură” la buget, pentru unii, normal, adică ăia care, în tandem cu cine trebuie, le vor produce. Dar pariu că urmează o licitație publică pentru dulăpioare de telefoane, direct de la minister?? Sunt curioasă cu câte compartimente… ca în lege…? 25 de elevi la clasă, respectiv 30 la gimnaziu și liceu??
nu sunt definite clar responsabilitățile profesorilor; când o să spui doar „telefoanele la dulap”, toți copiii vin buluc, le pun, iar după 6 ore te sună de la școală să te întrebe dacă X și-a pus telefonul în dulap, ce marcă era, căci tu i l-ai încuiat, și acum nu mai e… cine răspunde?!
care sunt sancțiunile dacă nu pui telefonul la dulap? La Iris există o cutie cu telefoane pe catedră, cutie care a decolat de câteva ori de-acolo, că se alergau prin clasă. Așa că i-am zis să îl închidă, să îl pună în ghiozdan, și să aud eu că i-a percheziționat cineva lucrurile fără motiv. (Asta apropo de acel inspector care a căutat auxiliare în ghiozdanele copiilor…)
De ce are copilul meu telefon? Pentru că merge singură la școală și o urmăresc pe gps când pleacă, când ajunge. Pentru că nu îmi permit luxul de a-mi da jos copilul din mașină în poarta școlii și a fi mereu la dispoziția lui când termină orele. Și știu că sunt mulți părinți în situația mea…
Mă gândesc cu groază că nimeni, dar absolut nimeni nu ne va scoate – pe noi, profesorii – din nebunia asta. Așadar vă rog să strângem mai jos idei practice de punere în aplicare a acestei hotărâri, în variate de preferat low-cost.
Personal îmi pare rău că nu mai am la clasă o lădiță din aceea de alfabetar didactic. Ar fi fost deja cu separeuri, aș fi confecționat cartonașe de dat la schimb, se încuia… și gata. Presimt că se vor trezi să vină să vadă în ce mod e pusă hotărârea în aplicare, o să ajungem la o banală cutie de carton în care să punem telefoanele (btw, când s-a decis la Andrei, mai de mult, strângerea acestora, inclusiv pușlamaua mea punea unul acolo de formă și îl păstra pe al lui pentru joacă… de unde al doilea – din cele care nici moarte nu ar mai fi pornit și stăteau aruncate prin casă).
Totuși, dacă ajungem aici, probabil voi cere ca fiecare telefon să aibă etichetă cu numele, o folie de plastic cu cartonaș cu număr. Pun telefonul la „1”, îi dau cartonașul cu 1… primește înapoi de la colega mea telefonul de la nr. 1. Dar… aș vrea ceva mai simplu, căci, la 10 copii deja vorbim de vreo 3 min… multiplicați cu 2, 3 după nevoi, și să-mi spuneți din ce timp îl luăm… din pauză, din oră?
Urmând propriile-mi sfaturi, dacă nu poți să zici un lucru frumos, mai bine taci. Aseară lucrurile au luat-o razna pe minunatul grup de whatsapp al clasei noastre. Pe lângă faptul că detest la propriu acest canal de comunicare, acum aș fi spus lucruri pe care le-aș fi regretat cu siguranță…
De la începutul clasei a V-a (și am mai povestit, voi pune linkurile la articole recomandate), un băiețel nu pare să-și găsească locul în clasă. Nu, nu are niciun fel de cerință educațională specială. Doar că… deși din familie de intelectuali (căci pe vremuri, la sat, preotul, învățătorul și doctorul așa erau considerați), îngerașul mamei este de nerecunoscut la școală. Nu că vorbește în ore, ci ridiculizează, jignește la grămadă: colegi, profesori, personal auxiliar. El e spaima tuturor. Profesorii școlii au început să fugă ca dracu de tămâie de clasa noastră, din cauza atmosferei care se creează la oră.
Normal, mi-am pus o sumedenie de întrebări:
De ce nu se ia nicio măsură? Avertisment? Mutare disciplinară la clasă paralelă? Scăderea notei la purtare? Slavă Domnului, toate regulamentele oficiale permit astfel de măsuri… Aici nu mai e vinovat copilul, ci adulții care ar trebui să strângă din dinți și să rupă pisica în două.
De ce mama lui nu face nimic?! Păi… simplu. Ea știe ce are acasă. Iar cine îi spune altceva, e o persoană rău intenționată, are ceva cu Domnul Goe, nu apreciază latura lui sensibilă.
De ce la fiecare ședință nu are niciun părinte prezent? Aaa, zău că aici aș vrea să știu răspunsul. Ok, ai mai mulți copii acasă. Dar când ți se tot spune că la școală sunt probleme, chiar nu îți poți face timp să apari??
Iris a avut mari probleme cu băiatul, care s-a transformat în judecătorul ei zilnic. De la ce adidași de ne-firmă are în picioare, la ce salam „de 2 lei” are în pachet și la te-miri-ce mai găsea. Copila nu-și putea lăsa nimic pe bancă, căci „din greșeală” odrasla noastră le dărâma. Dacă „din greșeală” e în fiecare pauză, atunci ar trebui să te cauți un pic la cap, părerea mea! A ajuns la soluții disperate. E mai mic de înălțime decât ea. Mi-a zis că nu mai rezistă și la un moment dat o să-l aranjeze de nu mai mișcă în fața ei. Nu, nu merge. Îți scade ție nota la purtare. Dacă lui nu i-a scăzut-o până acum, înseamnă că pe el cineva îl „apără”. Așa că am convenit amândouă să facă efortul fantastic de a-l considera invizibil. Normal că agresorul a simțit… Să fie ignorat era foarte dureros. Și a fost și mai dureros când Iris i-a închis ușa în față, cu comentariul că „nu mai e nimeni”, a forțat intrarea și a rămas cu degetele prinse la ușă…
Și ia ghiciți acum, cine s-a dus să plângă la mămica cum că „fata aia nouă și rea i-a prins intenționat degetele la ușă”?
Cam tot atunci, Iris a primit de la bunica un ceas cu lanț. L-a uitat pe bancă… ce s-a întâmplat? Minunatul nostru erou a vrut să „salveze” lanțul din mâna altuia, care intenționa să-l ia și să vezi ghinion, s-a rupt. Nuuu, el n-a făcut nimic, n-a tras. Nu conta că toți ceilalți copii spuneau că el l-a luat și l-a rupt. Așa că a mea a venit bocind acasă pentru o sârmă ieftină, dar era de la bunica… I-am zis că eu n-am ce să fac, eu mâna pe telefon să sun un părinte nu pun. Nu așa se face. Dacă vrea, vorbim cu diriga, să vină la școală, să discutăm acolo… Degeaba! Diriga nu îi face nimic și nici mama lui nu o să vină, că niciodată nu vine! Însă în lumea tehnicii, copilul a făcut rost de numărul de telefon al doamnei și i-a scris. Am lăsat-o să se descurce. Replica imediată a mamei a fost că nici ea nu-l lasă în pace, așa că de ce se plânge. Atât i-a trebuit scorpionului meu, să-l calci pe coadă. Și de nu i le-a înșirat pe toate câte le înghițise un an întreg. Finalul m-a lăsat rece… scuze prezentate, acceptate de copil… Dar urmarea a fost că cel puțin pe ea a lăsat-o în pace.
Morala ar fi că nu trebuie să te lași intimidat. Nu întorci celălalt obraz și iei atitudine.
Buuun… începe clasa a VI-a, ia ghiciți ce se discută la prima ședință, de la care, normal, mama lui lipsește? Orele la clasă sunt un coșmar. Diriga se plânge, dar pe bune că nu înțeleg, din moment ce catalogul îi aparține, și depinde doar de ea să aplice măsurile. Mai trece o lună de școală, și izbucnește scandalul pe grupul de părinți. Din cauza atitudinii lui, au fost arși la notă alți copii. (Nu comentăm aici că nu se pune 4 pentru că vorbești.) Dar aceste măsuri au scos în sfârșit din amorțeală câțiva părinți obsedați de note, care au început să le spună verde în față doamnei pe toate, începând cu negarea realității, cu lipsa de implicare, cu lipsa de respect… Numai în locul ei să nu fii, să înceapă ecranul telefonului tău să-ți distrugă imaginea despre copil, să vezi cum îngerul tău inocent se uită în ore la filme porno pe youtube și le arată și celorlalți… Ok, a primit șansa de a încerca, o ultimă dată, să mai schimbe ceva.
Dar… dacă copilul era un bully veritabil, nici ceilalți părinți nu s-au lăsat mai prejos. V-am spus cât „ador” bisericuțele, vorbitul pe la spate…? Lucrurile se află… Nucleul clasei, cei vreo 20 care sunt împreună de la clasa I, s-au regrupat, pe lângă grupul „oficial”, în alt grup. Mă trezesc cu Iris că mă întreabă ce se discută pe grupul „Anti-**”, unde ** e numele copilului, că vorbesc copiii despre ce reacții și comentarii au părinții, și aflu că se discută despre presiuni pentru plecarea copilului. Și atunci îmi pică fisa, de ce toate păreau așa coerente când au fost turnate în capul bietei femei. Știam că sunt grupuri „de făcători de cadouri de sărbători” și altele în care clar nu aveam ce să caut, însă constat că nici eu, nici alte mămici care au venit anul trecut în colectiv, nu suntem incluse în aceste discuții savante.
Ne dorim atât de mult să avem niște copii cu bun simț, sociabili, respectuoși, dar uităm să ne privim în oglindă să vedem ce exemplu le dăm. Ne facem dreptate singuri, dăm noi telefon „vinovatului” și îl punem la respect, nu cumva să urmăm calea normală – sesizat dirigintele, depus plângere dacă e cazul, așteptat răspuns oficial. Vorbim pe la colțuri și bârfim până nu mai putem. De sărbători nu mai știm cum să punem milioane grămadă, ca să îi facem pe oamenii ăia de la catedră să plesnească de jenă (și da, au plesnit, unii, care au returnat cadourile, dar nu toți!). Știm să fim ironici… Ne deranjează când ni se spune că avem cea mai mizerabilă clasă din școală, însă „copilul meu nu e servitor să facă curat.” Nuu, doar e nesimțit de-i pică din gură și prost crescut că nu ridică să pună la gunoi.
* * *
Gata, m-am răcorit. Mă mai gândesc dacă să scriu pe grup, dar e din categoria „csf, n-ai csf, n-ai cu cine”. O să văd partea bună a lucrurilor: nu-mi mai zumzăie telefonul ca apucatul, pe grupul oficial vor fi doar temele, se apropie sezonul sărbătorilor și n-are sens să te enervezi din cauza celor care au primit prea puțin de la ursitoare. Pentru ei s-au scris cărți, de genul „Minunii” lui Palacio sau „Charlie și fabrica de ciocolată”, de Dahl. Dar nu cred că le-au citit.
Dacă vi se par cunoscute evenimentele, sunt mama „copilului ăla ciudat, care citește tot timpul câte-o carte”. Da, am auzit-o și pe-asta… Doar că nu o forțez, citește de plăcere, și-a rupt deja 2 perechi de pantaloni alergând în pauze la joacă, merge la Cercetași și nu te-ar ocoli dacă pici în fața ei, e caldă și săritoare, doar cu câteva defecte: nu tolerează nesimțirea și nedreptatea… Uitam, mai strânge și gunoiul din toată clasa când e de serviciu, iar dacă nu e, își ajută prietenele care sunt. Nu consideră că-și murdărește mânușițele, nici că e servitoare, ci doar că-și îndeplinește sarcinile.
Dacă ați avut răbdare, și ați ajuns până aici, dau un bănuț pentru gândul dumneavoastră! Mai jos puteți comenta.
Ne străduim de la începutul acestui nou secol să pășim cu educația, cu adevărat, în mileniul al treilea. Am avut destule ocazii să văd „la lucru” softuri educaționale, însă, din tot ceea ce am văzut în această categorie, cele legate de matematică (geometrie mai ales) mi s-au părut extraordinare. Trebuie să acceptăm că există copii care chiar au nevoie de acest sprijin vizual în învățare și trebuie să venim cumva în întâmpinarea nevoilor lor.
Aceste softuri mai au un atu remarcabil, atunci când sunt folosite mai ales în timpul lecției: ele sunt capabile să îi dea copilului feedback imediat. Niciun profesor, oricât de minunat ar fi el la clasă, nu poate corecta instant 30 de calcule scrise, sau verifica 30 de perpendiculare… Și feedbackul imediat este cel care asigură o consolidare rapidă a conținutului învățat, îndreaptă la timp erorile și nu te lasă să continui până ce nu ai achiziționat suficient pentru etapa următoare. Cu alte cuvinte, contribuie substanțial la eficientizarea procesului de învățare.
Suntem suficient de „deschiși” ca părinți pentru acest mod de a învăța? Ar trebui. M-am bucurat că anul acesta, când am dat la clasă manualele fără cd-uri, că am fost întrebată de ele. Nu toate manualele mai aveau cd-uri, să țin evidența acestora era prea complicat, așa că am căutat altă soluție. Le-am copiat pe toate pe calculator, le-am pus pe transfer și au ajuns la toți părinții interesați. Pentru cine se descurcă mai greu cu net-ul, am dat, pe stick, toate manualele. La clasă, fără proiector, e foarte greu să lucrezi ca acum 50 de ani, cu creta și tabla. Acum vreo 30 de ani tata avea retroproiector și știu că mă amuzam teribil când stătea să deseneze acasă foliile. Mă bucur însă că am reușit, cu sprijinul asociației de părinți, să facem pasul acesta și să beneficiem de tehnică. Lucrăm încă la motivație.
Pentru că l-am pomenit pe tata, să detaliez un pic. Predă matematică, la gimnaziu, într-o comună măricică. Copiii, ca peste tot, mai interesați sau mai puțin. Bate la ușa pensiei, dar de ceva ani, de când a descoperit softurile, are un singur regret: că nu le poate folosi la clasă la întreaga lor capacitate… e sigur că ar fi și copiii mai interesați și ar înțelege mai ușor unele noțiuni. Dar în situația în care e el este aproape întreaga Românie.
Pentru orice problemă, există însă și soluții. Tot tata îmi spunea mereu: „Nu există nu pot, există nu vreau.” Ca dovadă, atunci când chiar îți dorești să schimbi ceva, o faci. Dau exemplu aici Fundația Orange, care chiar s-a ambiționat să arate că și în mediul rural avem copii deosebiți care merită o șansă.
În 2016 a fost lansat, ca program-pilot, „Digitaliada”. 10 școli din mediul rural au fost dotate cu video-proiectoare, laptopuri, tablete, pentru învățare digitală. Ce-a ieșit? Progrese vizibile ale copiilor, îmbunătățirea situației școlare, dar după ce-am ascultat o mulțime de mărturii ale acestora, mi-am dat seama de ceva: a crescut de fapt motivația în învățare, exact acel ingredient secret pe care orice om de la catedră se chinuie să-l activeze elevului. De data aceasta, este matematică și informatică. Dar cel puțin în aceste școli, pasul a fost făcut. Și ceilalți profesori au un exemplu și, de ce nu, o provocare.
În anul școlar curent, „Digitaliada” s-a extins. Acum programul cuprinde 30 de școli. Fundația Orange a investit peste 800.000 de euro până acum, și programul va continua. Până acum, 3.400 de elevi vor învăța „altfel” și probabil viața lor, chiar dacă nu se va schimba major, cel puțin va exista o deviație de la traseul pe care se aflau înainte. Din studiile care au însoțit programul, reiese că și în mediul rural părinții sunt la fel de preocupați. Copiii au calculatoare acasă, internet, dar nimeni nu îi poate îndruma dincolo de ecran.
Este a doua latură a programului, care în acest moment vine să răspundă nevoilor tuturor celor care au acces la internet. Platforma www.digitaliada.ro încurajează crearea și postarea online de conținut digital educativ în limba
română, cu scopul de a fi folosit de elevi sau profesori din toată țara. La un an de la lansarea platformei aceasta a
înregistrat peste 24.000 de utilizatori unici și peste 100.000 de vizualizări. Platforma conține 256 materiale
digitale educaționale și găzduiește concursul anual de materiale digitale #Digitaliada, ce premiază pasionații
care dezvoltă conținut educativ original.
Trebuie să spun că profesorii au idei… nu duc lipsă absolut deloc. Însă pentru a crea astfel de instrumente de lucru, au nevoie de sprijin. Am tăiat enorm de multe din proiectul pentru manualul meu digital, pentru că însemna foarte multă grafică dedicată, animație, și dacă mai ceream și interactivitate… deja tot bugetul se ducea pe o singură aplicație. Eu am vrut, la istorie, să poți explora interiorul unei locuințe în diverse epoci. Dar imaginați-vă cum e, la geometrie, să poți răsuci figura pe toate părțile, la propriu, până vezi soluția și nu doar să analizezi o proiecție pe hârtie, pe care poate nu ai construit-o bine… și n-ai ce soluție să găsești.
Și, dacă argumentul acesta nu este convingător, gândiți-vă că sunt școli în care nu mai există de foarte multă vreme instrumente de geometrie pentru tablă. Am căutat pe net, se găsesc, 100 lei așa, lejer. Materialele digitale sunt șansa pe care o avem să compensăm materialul didactic. Nu vorbesc acum doar de matematică, ci de sistem, în ansamblu. Hologramele sunt aproape, ochelarii aceia de realitate virtuală… să visez cum ar fi să discutăm despre mediile de viață, călătorind cu elevii pe sub apă, de exemplu? Ok, nimic nu va înlocui experiența dată de realitate. Dar să fim serioși. La Cucuieții din Deal, copiii aceia au noroc dacă ajung să meargă la liceu. Sunt oameni și acum, în secolul XXI, care nu și-au părăsit în viața lor satul. Credeți că vor face vreodată snorkeling pe lângă corali?
Un alt argument pentru aplicațiile digitale este faptul că au umor. Într-o doză mai mare sau mai mică, copiii de azi au nevoie de acest element. Așa cum o carte, pentru a fi citită, trebuie să fie amuzantă, tot la fel și învățarea trebuie să răspundă acestei cerințe. De ce să te alegi doar cu frustrarea dată de un profesor supărat că oricât se străduiește, nu reușește să te ajute, și să n-ai parte și de un feedback identic, dar spus mereu calm… știu, sunt părinți care consideră că toate acestea sunt o joacă, că nu au niciun sens, că la școală mergi cu un singur scop și că e o prostie să ai proiector în clasă și să te holbezi la ecran. Dar uite că am împrumutat unul și l-am dus la clasă după ce am aflat că salcia are blană și delfinul are solzi, pentru că nu aveam ce să discut pe marginea testului de științe fără să arăt imaginile. Normal că puteam să mă duc cu un atlas botanic și unul zoologic, să mă plimb de două ori printre bănci cu două poze 5×5 cm, la care să se uite obosiți pe rând și în spatele meu să se joace și să uite… că doar manevra e plictisitoare.
Am ales să pun pe tablă coli albe, să improvizez un ecran, să ne uităm toți, simultan, la vietățile acestea. Și în loc să „ne amintim” ce-am văzut, să le analizăm direct, așa cum ar trebui, prin toate mijloacele de percepție. Și pentru că tot l-am avut la mine, m-am jucat cu el și la matematică. Am avut noroc ca fix în lecția mea să fie o aplicație interactivă. Am trecut „la butoane” unul din copii, și i-am lăsat să încerce variante. Normal… ar fi vrut toți. Le-am spus atunci că „nu se poate”. La pauză am strâns totul cu tristețe. Undeva, într-un univers paralel cu noi, sunt copii care au tablă interactivă, tablete, și ceea ce voiau să facă copiii mei, din instinct, cu aplicația, alții fac pentru că au cu ce.
Încerc să-mi imaginez ce simt copiii care au câștigat un loc în programul „Digitaliada”, și nu cred că reușesc atât de bine. Poate pentru că am uitat satisfacția dată de joc și învățarea prin joc. Acea învățare petrecută natural, fără stres, dar mult mai profundă decât orice frică de note sau de profesor. Pur și simplu înveți pentru că atunci asta e ocazia care ți se oferă. Recompensa imediată, virtuală, e doar o iluzie. Satisfacția reușitei e cea care ne hrănește cu adevărat. Să-i lăsăm să se „joace”, însă mare grijă cu ce… aici e secretul. Mulți chiar nu știm ce, ne sperie dependența de aparate, dar ne îngrozește faptul că sunt „altfel” decât noi. Facem eforturi imense să-i determinăm să fie și ca noi, dar ne amăgim că îi lăsăm să fie „ca ei”. Ar trebui să ne hotărâm…
La final, îmi dau seama ce e „Digitaliada”. Este dovada că lucrurile se pot schimba, că rezultatele apar, dar nu din senin. Că trebuie să investești, atât în instrumente, cât și în oameni. Acestea la nivelul programului desfășurat în școli. În ceea ce privește platforma, „Digitaliada” este o provocare pentru toți profesorii, de a căuta noi soluții pentru problemele pe care le identifică în lecție, și pentru care metodele clasice au eșuat.
Vă invit doar să meditați, atunci când hotărâți că manualul digital al copilului este prost și mai bine tăiați de pe listă această variantă, dacă nu cumva forma este bună, dar n-ați ales conținutul potrivit. Dacă nu cumva materialele de pe platformă vă pot ajuta să rezolvați o problemă cu trei zile mai devreme decât ora de meditații din weekend. Sau, de ce nu, poate chiar s-o înlocuiască.
Preluarea imaginilor și textelor prezentate, fără acordul scris al autorului, este interzisa. Protected with PIXSY
