Tag Archives: scoala

Școala în sistem hibrid

Punct și de la capăt. Iar la școală

Ziua de miercuri a început cu dreptul. Intrăm în școală, ne dezinfectăm, ne schimbăm măștile, ni se ia temperatura (nimeni nu avea peste temperatura medie din fericire 🙂 ). După toate măsurile de prevenție, ne-am îndreptat spre clasa noastră, dar văd că cei din față se opresc. Ce s-a întâmplat? / Tocmai au ieșit niște copii din clasa noastră și nu au dezinfectat-o.

Noi ce să facem?! Ne-am decis să așteptăm. Din cauză că începusem să vorbim și să râdem, consiliera școlii a ieșit din cabinetul ei, să vadă ce se întâmplă. I-a explicat C. Când a aflat ce clasă suntem, a început să ne laude pentru cele mai mari medii la capacitate, că sigur suntem foarte-foarte deștepți… În final, apare diriginta noastră, ne-a scos pe ușa din spate a liceului cât timp au dezinfectat clasa (adică 5 minute?! cam dubios). De data asta am fost mult mai mulți cei care ne-am dezinfectat băncile…

Mult iubita oră de franceză!

Se sună de intrare și în clasă apare profesoara de germană care ne trimite la altă sală pentru franceză. Ieșim pe ușă, începem să vorbim și după ce am mers o bună parte din culoar, ne-am dat seama că nu știm unde mergem. Cel care era mai în față a zis să încercăm acolo unde am făcut data trecută, adică la laboratorul de biologie. Dar noi trebuia să ajungem la altă sală, despre care nimeni nu știa nimic, dar eram convinși că altcineva din grup știe… Până la urmă am aflat de la doamna îngrijitoare unde este clasa. Ne-a zis să coborâm scările (care scări dacă eram la parter?) și să facem dreapta. Vedem repede și scările care duc într-un fel la un subsol. Vin următoarele întrebări și afirmații: Școala are subsol? Unde-i clasa? Sigur trebuie să coborâm? Eu nu merg în pivniță! 

Ajungem pe un culoar mic, dar lung, și începem să ne învârtim ca titirezii uitându-ne la numerele claselor. În final o auzim pe profa de franceză: Je suis ici (Și am priceput ce-a zis!). Noi suntem cam 10 în grupa de franceză și în momentul în care am văzut clasa, era clar că nu încăpem toți cu distanțare. Profesoara a încercat să ne aranjeze, tu hai în ușă cu bancă, tu mai aproape, dar pur și simplu nu aveam loc. Soluția: să găsim altă clasă. În final tot în laboratorul de biologie am ajuns.

La următoarea oră, a trebuit din nou să ne conecteze colegul meu Ș, profa nu a putut veni la școală. Ne întreba mai mereu dacă cei din clasă aud…. Noi ca niște copii cuminți trebuia să răspundem în cor: daaaaaaa. Trece și ora. 

Următoarea. Unul din profii mei își mai scotea masca când vorbește, nu rămânea în spatele paravanului de la catedră și nu o făcea doar pentru un moment, iar dacă o purta, era doar pe gură. În prima săptămână de școală mi-era nu-știu-cum să-i zic, iar în a doua nu am putut deoarece eram acasă și era mai ales problema celor din clasă. Am vorbit cu diriga și ne-a încurajat să spunem, căci nu au ce să ne facă dacă le atragem atenția, astea sunt regulile.

Și profu intră în clasă. În pauză tocmai ce discutasem cu Ș. că de data aceasta îmi fac curaj și îi atrag atenția, pentru că nu este ok deloc. Vorbisem deja cu o parte din colegi de problema măștii, dar toți ne-am gândit că o să aibă pică pe cel care spune….  Însă cineva trebuia să-i spună. Dânsul scrie ceva pe tablă, eu eram blocată în transcriere, când începe Ș să-mi facă semne și mi-l arată pe profesor, care citea din carte fără mască. Ridic mâna și aștept, aștept… până când se oprește din vorbit și se îndreaptă spre mine… Fără mască!!! În timp ce-mi spunea că acum vine să vadă, mi-am îndreptat mâinile repede în semn de STOP și l-am rugat frumos să-și pună masca la loc. Mi-a răspuns că nu este nicio problemă (și-o pune), doar că nu prea se aude când vorbește cu mască. Vocea mea din cap îmi spunea: Hai să vedem. Mai mulți colegi s-au întors către mine și mi-au făcut semne de ok și aplauze mute când profu era cu spatele. 

După ce l-am rugat să-și pună masca, tremuram toată, chiar scriam tremurat, nu-mi venea să cred că i-am spus și că m-a ascultat! Mai târziu, m-a mâncat să ridic iar mâna ș să răspund la o întrebare (surprinzător – răspunsul era corect), așa că m-a scos următoarea pe mine la tablă. Sunt destul de sigură că mi-a reținut numele, el și toată clasă cred că m-au ținut minte de data asta. La tabla smart avem un singur pix, așa că mi-era mai mult frică să nu mi-l ia din mână (nu face parte din profesorii care se dezinfectează cum ajung în clasă) decât să greșesc. Celorlalți copii care au ieșit la tablă le-a dat de sortat 3-4 termeni, numai mie mi-a dat șapte… Nu cred că se aștepta să și știu, dar am știut. Mda, să fii și cu gura mare și prost nu prea merge… Sper din tot sufletul că nu o să-mi poarte pică, pentru că exceptând masca, este un prof super mișto.

Școala în sistem hibrid

Pauzele…  au fost mai interesante, ne-am ridicat din bănci, dar păstram distanța. C. a încercat să ne învețe un joc: Snap. Nu sunt sigură că l-am înțeles, deoarece nu ți se dau regulile, tu într-un fel trebuie să descifrezi un nume al unei celebrități după pocniturile degetelor celui care-l spune. Am jucat și fazan, am vorbit puțin și cu cei din online. Dar mai mult fiecare a vorbit cu colegul/colega cu care se înțelegea mai bine, în cazul meu M. Încercăm să ne cunoaștem mai bine și să ne distrăm, dar nu prea suntem obișnuiți cu jocuri fără contact.

După ore. Ca de obicei, am mers cu M. până la colțul străzii, iar pe drum ne-am întâlnit cu o altă colegă, C. Deși nu ne cunoaștem foarte bine, mai toți intrăm în vorbă destul de ușor, sunt mult mai deschiși decât cei din gimnaziu. Am început să vorbim despre ce licee știa fiecare că s-au închis și împreună am ajuns la concluzia că liceul nostru ar putea să fie printre ultimele care rămâne „în viață“. De ce? Pentru că nu ne plimbăm dintr-o clasă în alta, nu ne vedem cu ceilalți de la celelalte clase, nu ieșim din clasă… De la alți prieteni știu că aproape toate liceele bune te lasă afară în pauze, ba chiar au bătut palma cu alții de la alte clase… unii au făcut și pinguinul într-o pauză… 

P.S: Tu ce jocuri captivante fără contact cunoști?

De ce trebuie să fie școala online o luptă între tabere?

Stau, mă uit și mă minunez de câte apar în online legate de școală și mi se pare că uneori batem drobul de sare în perete cu atâta zel că devine înfricoșător. De ce nu ne relaxăm puțin, să ne simplificăm viața? Și așa e vai de noi, toate ne lovesc din toate direcțiile…

Școala online. Să fim serioși, nu merge 100%, nu ne place, creează un grad ridicat de disconfort și ieșire din normal. Însă nu avem de ales. Chiar trebuie să ne ambiționăm aiurea, în loc să încercăm să obținem tot ce putem din această situație? De multe ori îi auzeam pe părinții mei – fă-o, că nu cere de mâncare. Adică, dacă efortul e minim, de ce să nu faci un lucru bine și preferi să îți bați joc?

Sunt părinte și sunt profesor. Sunt în ambele tabere. Mă doare când văd că eu mă dau peste cap pentru copiii altora și copiii mei sunt tratați în bătaie de joc. Dar îmi spun mereu că vreau să fiu eu exemplu pentru ceilalți, căci nu ai cum, muncind serios, să nu ajungi, chiar și mai târziu, la rezultate.

Materialele trimise online copiilor

E o poveste lungă cu materialele trimise online. Să faci o poză „bună“ înseamnă multe: să fie luminată toată, să nu fie mișcată, să nu fie galbenă sau neagră, să nu fie în perspectivă. Nu mai spun că o poză proastă îți mănâncă pe pâine tonerul imprimantei… Ani de zile am primit în gimnaziu teme pe whatsapp, am prelucrat poze ale paginilor în perspectivă, să le aduc în același plan, am tăiat decor și le-am luminat. O muncă nebună.

Ca profesori, le cerem copiilor să aibă caietele și cărțile îmbrăcate, să nu aibă pete de mâncare pe temă. Cam ce credeți, dragi colegi, că transmite despre fiecare dintre noi o poză făcută în silă unei pagini aruncate pe tastatură sau o imagine pixelată de nu o poți citi, darămite rezolva? Credeți-mă, aceeași lipsă de respect pe care o reproșați voi elevilor voștri!

E de bun simț când trimiți un material de învățare să o faci în așa fel încât să nu împiedice cu nimic copilul în lupta pe care o are de dat cu cerințele de pe pagină. Cât de greu e să scanezi o pagină dintr-un caiet? Da, durează mai mult decât să faci repede o fotografie la becul din cameră. Dar e ca și cum te-ai duce îmbrăcat la școală căzut din dulap față de sculat din pat. Cum vreți să învețe elevii să fie atenți la detalii, să tindă spre lucrul bine făcut, dacă exemplul pe care îl dați e că „merge și așa“?

Materiale obligatorii

Aberațiile nu se opresc aici. Faci lecții online, spui copiilor că au nevoie de X material. Să îi anunți azi și să îl ceri mâine, în condițiile în care toate librăriile au anunț pe prima pagină a site-ului că sunt întârzieri la livrare din cauza numărului mare de comenzi, mi se pare absurd. Însă… dacă tot faci online și le dai copiilor temă din acel caiet, chiar îți cade mâna să le și scanezi pagina? Ce vrei să demonstrezi cu atitudinea aceasta?? Cum poți să îl cerți că la libraria X a durat 15 zile să îi trimită comanda și a văzut când a deschis coletul că nu avea caietul pe stoc?

Verifică site-ul editurii, unii dau primele pagini gratis, dă-le linkul copiilor, ajută-i… sau nu le cere nimic cu titlu obligatoriu. Acum, serios, după ce că duc pe umeri o greutate pe care nimeni dintre noi nu a fost silit să o ducă la o asemenea vârstă, îi mai și certăm că nu se comportă impecabil?

Întâlnirile online

Credeam că e simplu, că avem nițel antrenament și deschidere. Însă cu cât plec mai mult urechea, cu atât îmi dau seama că unii suntem duși tare cu pluta pe coclauri.

Clasa e în sistem hibrid, jumătate sunt online. Un copil se îmbolnăvește și nu mai poate veni fizic la școală, însă nu este primit în grupa online pe motiv că… el are „scutire“. Doamne,iartă-mă, dar la ce nivel de prostie am ajuns? Sau de indiferență față de munca pe care o facem?? În loc să ne bucurăm, ca profesori, că un copil își dorește să învețe și vine el către noi, îl respingem?? În loc să profităm de părțile bune pe care le are școala în acest sistem hibrid, ne încăpățânăm să ne batem joc de ea?? Sunt conștientă că unii dintre cei încasează leafa ca profesori nu pot fi și numiți astfel, dar, cu ce te deranjează o astfel de situație?

Ajung să cred că ne merităm soarta și mi se pare că ar trebui să avem un sejur la balamuc, să ne tratăm un pic, să revenim un pic mai calmi și mai dornici să trecem cu bine peste toate. Dacă aveți exemple „mai bune“ ca ale mele, le puteți adăuga mai jos. În fond, și țăranul s-a întors la soția lui după ce a văzut câtă prostie e pe lume…

scoala online pandemie

Elev la școala online

Pentru hibrid ne-am împărțit în două grupe, cum am spus deja săptămâna trecută. Grupa 1 a mers în prima săptămână la școală, iar în a doua a stat acasă. Distracție și mai mare cu noul sistem de învățare online…

Pe scurt:

Luni. La religie am înțeles că nu s-au putut conecta. Eu nu particip, așa că nu este treaba mea. La TIC  nu prea se auzea, iar profesoara dicta în draci și schimba slide-urile la fel de repede; la matematică nu a venit profesorul (o problemă cu orarul, se pare). La fizică a fost distracție maximă: profesoara ne întreabă pe toți dacă am înțeles, din online a răspuns o fată cu un da mai timid, iar profesoara s-a apropiat de monitor și ne-a spus că fețele noastre spun tot, așa că ne-a mai explicat o dată. Ora de română mi-a plăcut foarte mult, sincer mi s-a părut că am răspuns mai mult cei din online.

Ce nu înțeleg eu este de ce profesorii ne lasă cu camera înspre catedră și fereastră în loc să ne lase să-i privim pe coleguții noștri dragi. Le-am recunoscut după voce pe două fete din a doua grupă, Mi. și R., dar atât. Cam asta este interacțiunea dintre cele două grupe… Bine, oricum mai vorbim și pe grupulețul de whatsapp, dar nu prea poți să o consideri ca „socializare”.

Marți. Mai mulți profesori au impresia că noi, cei de acasă, nu vrem să participăm la ore și că nu ne interesează. De exemplu, profesoara de biologie a intrat în forță cu ascultare la cei din online (celor din clasă nu le-a adresat nicio întrebare). Nu am înțeles de ce ne-a întrebat despre personalități importante în biologie (nici nu mi-am dat seama că trebuie să notez așa ceva), dar mă bucur că nu m-a „ascultat“ pe mine. A, și conexiunea mea la internet a avut puțină pică pe profa, a trebuit să reintru în meeting de cel puțin patru ori, iar de două ori mi s-a întrerupt fix când răspundeam. La ultima oră am descoperit un lucru… pot face printscreen la slide-uri (am fost nevoită, din cauza maratonului în care se credea profesoara, căci nu apucam să scriu).

Miercuri și joi. Am reușit să ne conectăm la toate orele cu chiu, cu vai, un coleg din clasă a ajutat profesorul cu zoom-ul și ne-a și făcut cu mâna. Am descoperit că nu putem ieși la tablă… Chiar dacă avem tablă smart și teoretic putem scrie pe ea, ar trebui s-o facem cu mouse-ul. Dacă eu scriu hieroglife cu pixul, cu mouse-ul nici nu vreau să mă gândesc…

Vineri. Cea mai tare zi dintre toate… din cauza alegerilor, profesorii au predat de la ei de acasă. Profesorul de matematică a încercat să ne scrie pe un flipchart, dar la o imagine cam pixelată și o lumină mai slabă în cameră (care de asemenea se reflecta în foaie)… nu prea se vedea. După o mică discuție pe grupul clasei, un coleg i-a spus că nu se vede bine. Ce-a urmat? O serie de „mai sus“, „mai jos“, „mai la stânga“. Ce oră interactivă de matematică!

La ora de muzică a fost la fel de interesant. Din fericire nu am cântat, doar am spus cam ce simbolizează un cântec împreună cu alți colegi. Unul dintre cei care aveau aproape mereu camera și microfonul oprit a fost întrebat dacă a fost vreun cuvânt pe care nu l-a înțeles, a răspuns că nu, apoi a fost întrebat ce înseamnă ciocoi. Dacă nu știați, e ceva asemănător cu ciocănitoarea…

scoala online pandemie

Concluzii

O să încep cu părțile bune. Am vorbit mai mult ca oricând cu cei din grupa mea, căci până ne conectau trebuia să facem și noi ceva. De asemenea Ș. și M. m-au salvat de la o zi plictisitoare de școală, ne-am dat chiar și mesaje vocale, am râs până a început să mă doară burta. Bineînțeles, nu am vorbit (foarte mult) în timpul orelor, un mesaj-două acolo, să mai destindem atmosfera.

Am ajuns să ne cunoaștem mai bine între noi și am realizat ce colegi mișto am. Acum mai trebuie să-mi cunosc și cealaltă jumătate din clasă.

Nu mai mor de cald, este mult mai lejer fără mască. Și nu mai trebuie să stau să-mi asortez pantalonii cu bluza, pot sta în cei de pijama.

Părțile rele: se pierde conexiunea, profesorii se mai depărtează de microfon și nu se aude, avem dificultăți la sharescreen. Puțini stăm cu camera pornită, așa că ai mei colegi au devenit niște ecrane negre. Mi-am ținut camera pornită mai mereu, iar cei care în mod normal o aveau închisă o mai deschideau când li se cerea. Sunt destul de sigură că nu toți cei care sunt în meeting conectați sunt aici și cu mintea.

Nu putem ridica mâna pentru a răspunde, adică putem, dar nu știu cum ar trebui un profesor să se uite și la cei de acasă și la cei din clasă. Așa că ori vorbești, ori rămâi mut acolo. 

Uneori nu aveam timp de pauză pentru ne chinuiam să ne conectăm.

Am prea multe elemente în jur care îmi distrag atenția, de fapt unul: fratele meu. În primul rând, împărțim aceeași cameră, iar el nu vrea să se mute în sufragerie (cu argumentul că este și camera lui). Râde la orele mele, a râs mai ales la franceză. Când vorbește la telefon, eu nu mai pot să răspund sau să pun întrebări la oră pentru că vorbește el. În final am ajuns la o înțelegere, a observat vineri că și el are nevoie de liniște la orele lui online.

Majoritatea profesorilor interacționează cu toți elevii, dar avem câțiva care zici că după ce ne conectează uită de noi. Când au întrebat dacă totul este clar, iar cei din online am spus  nu, nu prea, profesorul și-a continuat liniștit lecția.

După ziua de vineri am realizat că orele online se pot desfășura cât timp profesorii au cu ce.

Să închei cu o scurtă întâmplare amuzantă. La ora de fizică i-am dat mesaj lui Ș., dacă noi nu am putea „ieși“ la tablă dacă avem mousepad, referindu-mă de fapt la tableta grafică a mamei. În momentul în care mi-a explicat ce este de fapt mousepad-ul și că nu mă ajută la nimic, m-a bufnit râsul, a trebuit să-mi opresc câteva minute camera, dar mi-am revenit.

În final, poate o să spuneți că nu-mi convine nimic. În clasă nu e bine, dar acasă e mai acceptabil; dacă am fi toți conectați online sau toți în clasă, ei, atunci ar fi ceva ce mi-ar conveni. La școală suntem prizonieri, iar acasă suntem niște surzi.

P.S: Profu’ de sport tocmai ne-a anunțat că la ora lui o să facem dans, atât cei de la școală, cât și cei de acasă. Voi cum desfășurați ora de sport?

 

 

Jurnal de școală: săptămâna 1 de pandemie

Când vine cineva și te întreabă ce veste vrei să auzi prima din una bună și una proastă, prefer să încep cu cea proastă. Așa termin într-un ton optimist. La școală, feedbackul se dă tocmai invers. Începi să îi spui copilului ce a făcut bine, ca apoi să i le înșiri și pe celelalte. Starea de bine pe care i-o induci la început îl ajută – sper – să își accepte și îndrepte mai ușor greșelile. Povestea aceasta va începe amestecat – și cu bune, și cu rele.

Săptămâna profesorului

Săptămâna abia încheiată a fost ceva neașteptat din toate punctele de vedere. Am lăsat în martie acasă o clasă foarte dificilă, cu extrem de multe probleme. Gândul că șase luni au făcut ce au vrut îmi dădea fiori reci pe șira spinării și noile reguli impuse păreau incompatibile cu câteva personalități din clasa mea. Un maraton de aproape 10 ore de stat de vorbă cu copiii mi-a dat un pic de curaj. Faptul că am putut vorbi cu fiecare în parte despre ce urmează să se întâmple a ajutat, în cele din urmă, enorm.

Am avut două zile de acomodare cu câte-o jumătate de clasă și ziua de foc a fost miercuri, când am intrat cu toată clasa. Nu avem „pepsiglas“, căci, așa cum anticipam, sala mea e mare și pot păstra distanța între bănci. Momentul de întâlnire dimineața, când i-am găsit aliniați acceptabil, la distanță, acolo unde am stabilit împreună, a fost unul care parcă mi-a pus în mână doza de redbull-îți-dă-aripi. Se poate! Singuri, fără părinți, aflați departe de ei (nici dacă îi strigau nu cred că îi auzeau), m-au așteptat în ordine. În clasă sunt undeva la 90% cel puțin, plimbatul printre bănci e redus la maxim, doar ieșitul la toaletă nu am cum să îl împiedic – și se iese des! Apă se bea non-stop, așa că măștile fac continuu gimnastică sus-jos. Foarte greu cu ținut mâinile departe de ele… și din păcate destule cazuri de băgat mâinele pe sub mască în nas ori dat masca jos și rezolvat mici probleme de forat adânc.

Am încercat să nu merg nici măcar printre bănci, însă a fost imposibil să nu fac câțiva pași. Sunt de acord că nu ne atingem, nu punem mâna pe obiecte, nu îi țin de mână, dar măcar să le pot spune că nu au nimerit cele două linii drepte de scriere pe tip 1! Clasa întâi fără caiete începute, fără să scrii cu mâna lor! Încerc să fiu optimistă și să nu îl iau pe „n-o să meargă“ în brațe de la început. Îmi spun doar hai să vedem, încercăm orice, poate reușim! Să nu îi subestimez, sunt altă generație de copii, vreau să descopăr ce știu ei să facă și încă n-am exploatat cum trebuie.

Ce mi se pare extraordinar din ce mi s-a întâmplat săptămâna asta: este un calm desăvârșit. (Sper nu cel de dinaintea furtunii!) Nu mai aud doamna, X mi-a luat… , doamna, Y m-a lovit, doamna, Z cine știe ce idee a mai avut și a dărâmat, împins sau altele. Din acest punct de vedere mă declar în extaz. Jocurilor lor violente cu îmbrânceli și izbiri de pereți, tăvăliri pe jos, aruncat în neștire obiectele de pe bănci – au dispărut. Apoi, am reușit să îi scot afară în liniște, în șir ordonat. Fără căzut pe scări, fără vărsat obiectele de prin ghiozdan, alergat și împins să „fiu eu primul“. Ieșim pe șiruri de bănci din clasă, așa rămânem până la poartă, nimeni nu schimbă locul sau candidează intens la primul în coloană.

Toate îmi arată un singur lucru: nu copiii sunt de vină. Dacă avem haos, bullying și toate celelalte aspecte neplăcute în școală, vina nu le aparține lor, ci nouă, adulților. Ne-am bătut joc de reguli. Uite că acum când regulile sunt drastice și nu sunt negociabile, pot fi respectate!

Cum a fost cu masca o săptămână? Nu m-aș plânge, am stat toată vara între 2-4 ore pe zi, vorbind, cu ea. Acum doar că am crescut puțin intensitatea, să acopăr clasa. Însă este liniște și am reușit. Am constatat că, deși nu pot bea apă la fel de des, nu mi se mai usucă gâtul așa rău. Faptul că am o mască mai groasă și mai bine fixată pe față îmi permite să inspir repede un aer deja călduț și umed care îmi menține gâtul într-o stare foarte bună. Cele albastre, simple, nu au același efect, dacă inspir repede, trag chiar și masca până la buze. Știu, mă costă ceva măștile acestea, dar… ajung la concluzia că încep să merite banii. Au, bineînțeles și un efect neplăcut: îmi usucă foarte tare nasul.

Săptămâna părintelui

Al doilea rol al meu: părinte. Copiii mei, deși pe la mijlocul catalogului amândoi, au nimerit pe scenariul hibrid în prima grupă. Andrei merge două săptămâni alternativ, Iris câte o săptămână. Așadar o săptămână pe lună vor fi amândoi acasă făcând lecții live, iar eu la școală – Dumnezeu cu mila ce-o ieși aici dimineața în lipsa mea! Măcar am rezolvat problema a încă unui calculator, ca să nu se mai certe cine stă la ecran mare, cine la ecran mic. Sper să o rezolve și primăria pe a mea, căci tare mult îmi doresc să am și eu calculator în clasă!

Andrei povestește puțin și deloc despre școală, aflu că e greu de pus laptopul să filmeze tabla, că cei de acasă înțeleg greu. Le trimit cei din clasă poze cu ce se scrie înainte să se șteargă. E ok că a nimerit în grupă cu cei doi prieteni din clasă și mă trimite adolescentin la plimbare când încerc să aflu detalii. Totul e roz, să stau liniștită. Ce nu pricepe el e că eu am prins pe vremuri reclama la FNI, somnul liniștit nu mai există de atunci!

Iris e în extaz. A decis greu care să fie prima opțiune la liceu, după ce a tot pus în cumpănă două. A vorbit cu amici și cunoștințe și unul dintre băieții clasa a XII-a la unul dintre cele două licee pe care le voia i-a spus să stea liniștită, o să ajungă exact acolo unde este locul ei să intre. După mai multe zile de perpeleală, am decis pe care să îl alegem. Varianta de program după-amiază nu ne era foarte pe plac, însă era extrem de aproape de casă – nici 10 minute de mers la pas. Însă… descoperă în fiecare zi câteceva minunat. A venit să îmi povestească cum e cu tabla smart. Nu am la clasă și nu am lucrat cu una, însă orele online sunt altceva la ea față de Andrei. Tabla este conectată la întâlnirea live cu cei aflați acasă și toată lumea vede perfect ce se scrie. Mi-a arătat o poză, cum sunt și colegii virtuali „pe ecran“ și în felul acesta „suntem, totuși, toți la școală“.

Nu decurg toate perfect, dar mă bucur că și-a găsit deja companie, copii care acceptă masca și după ce ies pe poarta școlii. Îmi spune că îi place că nu se fac glume pe seama lor, cei care decid să nu poarte sunt surprinzători de toleranți cu cei care nu se supun instinctului de turmă. Parcă e cumva mai cool să fii rebel cu mască!

Concluzii

Săptămâna aceasta a fost pentru cei mai mulți adulți un test pe care l-au picat cu brio. A fost un test al regulilor și în general mulți au dovedit o lipsă cruntă de valori. A respecta regulile și legile statului este o valoare care asigură progresul unei țări. Uitați-vă la state care conduc lumea și judecați la ce nivel se află acolo respectul. Japonia? Țările Nordice? Unde-i lege nu-i tocmeală e la noi ceva învechit. Când fiecare individ decide că nu-i place o lege și o încalcă, haosul și dezastrul urmează. Pandemia aceasta ne-a deschis cumva ochii că noi avem, de fapt, de educat un popor întreg.

Am văzut multe idei de rebeliune – cum să nu te lase pe tine, părintele atotputernic, să intri în școală? Cum să îți spună ție acum un polițist că nu treci de poartă? Mulți viteji de-aceștia pe la toate posturile și pe toate rețelele… Eu însă mă bucur. Am întâlnit mulți părinți pentru care respectul față de profesor nu există și aș vrea ca decizia aceasta să rămână chiar și după pandemie.

Florile la început de an – altă belea. Cum să decidă cineva că nu ai tu voie să dai o floare? Și au fost destui care au considerat că o floare nu e un obiect transmis și au încălcat regulile. Cel mai trist mi se pare că au fost profesori care nici ei nu au înțeles ce misiune grea avem acum: să fim modelul de urmat! Păcat că există oameni care tratează copiii diferit, în funcție de cotizații diverse. Tocmai de aceea ar trebui să îi obligăm să-i trateze pe toți la fel: nimeni să nu mai ducă nimic.

Pe-ai mei copii îi încurajez mereu să facă lucrurile din suflet. Nu e nicio diferență între un copil care vrea și unul care nu, sunt diferiți și se exprimă diferit. Am colecția mea de „flori“, felicitări și mici desene care înseamnă de mii de ori mai mult decât orice buchet. Întâi – pentru că rezistă peste timp și îmi amintesc cu drag de fiecare dintre ei.

Cum ați supraviețuit primei săptămâni?

Florile dispar din prima zi de școală

În toată nebunia acestui weekend încerc și eu să mă bucur că am găsit o potcoavă, îmi mai trebuie doar alte trei și calul! Despre florile sacrificate în prima zi de școală am scris de multă vreme și am susținut ani de zile că unele obiceiuri ar trebui să dispară. Am citit cu jind poveștile cunoscuților din afară, care povesteau că prima zi de școală e una normală, în care bagi copilul pe poartă și îți vezi de ale tale, fără braț de flori…

Nu știu în ce secol școala românească va ajunge din urmă școala occidentală, întâi ar trebui să-și dubleze spațiul și să renunțe la cele două schimburi de clase, însă cel puțin în prima zi de școală vom începe și noi „ca americanii“, că tot ne doream asta!

În prima zi de școală părinții români vor face ceea ce n-a făcut neam de neamul lor: vor băga copilul singur pe poarta școlii cu mâinile goale și ghiozdanul în spate. Sincer nu credeam că în cât mai am eu de trăit apuc s-o văd și pe-asta! Însă niciodată să nu spui niciodată… nu? Și de ce să nu recunosc că eu, ca profesor, mă simt de parcă a murit și capra vecinului. Eu nu puteam să merg să îmi văd copilul la festivitate sau așezându-se în bancă… ei bine, acum suntem toți egali!

Era logic că nu au ce căuta cu flori la școală, din moment ce copiii trebuie să aibă mâinile libere să se dezinfecteze. Și să nu-mi spuneți că putea avea pe braț un coșuleț cu flori ca Scufița Roșie, că asta mi se pare deja deplasat și o încercare doar de a ieși în evidență. Florile intră și ele în categoria „obiectelor“ și cum sunt interzise schimburile de orice tip, normal că nu puteau face excepție.

Așa cum mi s-a părut normal să nu folosim cuierele, căci punem hainele una peste alta, la fel de logic și normal mi s-a părut și cea cu florile, nu era nevoie de lămurire suplimentară. Adică… dacă aș avea teoretic voie să le primesc, atunci de ce nu aș avea voie să mă duc și la bancă să verific tema copilului? Măcar ultima acțiune ar avea un scop nobil.

Cert e că acum, pe lângă toate cele la care renunțăm, la schimbările de comportament ce ne sunt impuse, ești nevoit să pui lacătul și pe tradiții de care societatea noastră nu s-ar fi desprins cu siguranță de bună voie. Cred sincer că trebuie să regândim modul în care noi, ca părinți, sprijinim școala. Un buchet de flori transformat în donație către asociație poate schimba lumea în care trăim.

Voi încheia așa cum închei de obicei, cu un apel să ne folosim capul constructiv. Dacă vreți să faceți un gest cu adevărat frumos pe care doamna să îl simtă nu doar în prima zi, ci în toate cele care urmează, încălțați-i papucii și vedeți de ce ar avea mai mare nevoie. Cum organizează activitatea la clasă? Școala a pus la dispoziție aparatura necesară în sală? Cum să facă ore online dacă nici în mod normal nu folosește tehnologia? Poate are laptopul ei, dar o cameră HD ar ajuta să se vadă mai bine tabla dacă va fi cazul să facem lecții de-acasă. Cum se descurcă vorbind cu masca? Se aude în toată clasa? Poate că un microfon prins la gulerul cămășii și conectat la boxele din clasă ar ajuta-o să nu se forțeze inutil și să vorbească normal, pentru mai multă vreme, iar dacă emite live, cei de-acasă vor auzi impecabil ce vorbește. Sau dacă nu pentru ea direct, pentru clasă – un dispozitiv cu senzor pentru dezinfectant îi poate scurta timpul de intrare al copiilor în sală.

De curiozitate, la clasa la care predați sau la clasa copilului vostru, care ar fi acele lucruri care ar schimba cu totul procesul de învățare?

PS: Succes în noul an școlar!

boy in brown hoodie carrying red backpack while walking on dirt road near tall trees

Ce zic copiii despre noua școală

După ce m-am perpelit toată vara cu gândul la toamna aceasta minunată și la modul în care va începe școala, mi-am dat seama la un moment dat că toate regulile și toată această distanțare îmi vor face aproape imposibilă dorința de a ne apropia. Prima zi nu va mai fi aceea în care ne bucurăm de revedere, căci de fapt ne vom revedea cu jumătate de față. În loc să facem o mare grămadă cu o îmbrățișare de grup, va trebui să ne dovedim mai maturi si mai ințelepți decât ar trebui la media noastră de vârstă.

Pentru că nu am nici cea mai vagă idee cum va decurge prima zi de școală, apoi, oricât m-aș chinui eu să dau fiecăruia cuvântul, nu ar reuși să spună ce îi trece prin minte, am ales să fac un maraton de întâlniri cu fiecare dintre ei înainte de începutul școlii, online, pe Google Meet. Am făcut-o și pentru mine, și pentru ei, am stat de vorbă, am încercat să aflu care este părerea lor despre ceea ce urmează. Până la urmă, când se va închide ușa clasei, în sală vom doar noi, fără părinți, fără bunici, fără miniștri și alte inteligențe întunecate ce ne guvernează și știu ei mai bine cum se vor desfășura lucrurile.

Copiii văd la tv, aud regulile și – nu știm cât realizăm – suntem responsabili cu formarea acestei valori, de respect față de legile statului. Nu le discutăm dacă ne plac sau nu, dacă s-a dat legea, ea este pentru toată lumea. Aud cu tristețe pe mulți spunând că în clasă sunt eu și ei, nu îmi ține nimeni socoteala ce și cum respect. Mie mi se pare că am acolo 20 de perechi de ochișori care mă vor evalua și cântări mai ceva ca cel mai sever inspector, pentru că eu le sunt model. Și nu o să-i învăț ceea ce urăsc din tot sufletul la societatea noastră actuală, că se poate și-așa, încălcând regulile doar pentru că nu ne plac.

Au fost nouă ore care mi-au redat un pic încrederea. Când de la înălțimea celor șapte anișori te privește prin cameră și îți spune „O să fie bine, doamna!“ parcă-parcă începi și tu să speri, nu?

Am urmărit mai multe puncte în discuție. Întâi le-am dat șansa să povestească ce au făcut în vacanță. Am aflat multe despre spiritul lor de observație, nivelul de interes și gradul în care s-au implicat în activități și de modul în care sunt capabili să povestească o întâmplare trăită. Apoi, cum știam că mai mult ca sigur au scăpat pe tablete și calculatoare, am fost curioasă să aflu cu ce s-au ocupat. Printre numeroasele jocuri pe care le știu tot de la ei, am regăsit și ceva aplicații de matematică. E de notat și faptul că „am învățat să trimit mailuri“, dar de departe cea mai tare a fost alta.  Eu intrasem, ca de obicei, pe linkul de Google Meet când mă trezesc apelată pe telefon cu apel video. Am vorbit un pic, constat că nu e un adult să dea o mână de ajutor. Telefonul meu dă rateuri, bateria se descarcă de parcă merge cu viteza luminii, așa că se închide apelul și apuc să îi trimit doar linkul pentru Meet până mi se închide telefonul. În nici 10 secunde a intrat pe cealaltă întâlnire. Copiii învață intuitiv și repede dacă li se dă ocazia și sunt aproape sigură că, susținuți puțin la început, pot avea parte de o altfel de școală pe care noi nu ne-o putem zugrăvi în minte din cauza blocajelor tradiționale.

Un alt capitol de discuție a fost despre ce urmează să se întâmple în clasa întâi anul acesta. Dacă vă imaginați cumva că îi preocupau temele, sunteți departe. Doar câteva întrebări au fost legate de conținut. Doamna, eu abia aștept să aflu cât face 1000 x 1000. Am fost nevoită să dezamăgesc copilul, pentru această înmulțire trebuie să aștepte clasa a patra… Atunci 100 x 100? Strike two… În clasa a treia… 10 x 10 măcar? Și… eroare, în clasa a doua! A fost complet dezamăgit copilul că avem parte doar de adunări și scăderi până la 100. Hei, dar învățăm să scriem de mână, nu? Calificativele sunt ceva extrem de abstract pentru ei, doar un pitic își făcea griji că nu știe ce „va primi“. Am lămurit doar că nu se dau din burtă, se muncește cu seriozitate pentru ele.

În rest, cea mai arzătoare problemă a lor este și va rămâne pauza. Am avut ocazia de multe ori să văd rezultate ale analizelor mai mult sau mai puțin profesioniste despre interacțiunea copiilor cu școala. Pauza este acel moment neprețuit pentru care ei merg zi de zi. Să se vadă cu colegii, să se joace – totul se învârte în jurul pauzei. Nu știu dacă geniile care au făcut scenariile acestea ce permit prea mulți copii în clasă au privit în ochi un copil când i-au spus această regulă. Se schimbă la față, toată acea lumină din ochi se stinge când realizează că pauza devine acel moment în care stai în bancă „cuminte“ și cel mult vorbești cu colegii învecinați. Și pe cuvânt că e nedrept ca eu să am voie să mă plimb, dacă nu prin clasă, măcar prin fața tablei! Pentru unii e ok, pentru alții greu și pentru destui imposibil de realizat. Le-am simțit revolta și știu că nu îmi va fi ușor să îi conving. Plăcerea pe care o obține în pauză e mult mai intensă decât dorința lui de a respecta regulile.

Acel spirit al dreptății la copiii mici s-a văzut și acum. Sunt dispuși să respecte toate regulile, indiferent cât de imposibile par, dacă o fac toți. Și aici cred că intervine și rolul nostru, de a nu tolera abaterile, nimeni nu este special, toți ne supunem acelorași prevederi. 

Au vrut să știe ce se schimbă în clasă, cum arată. Desființarea colțului de joacă nu a fost bine primită nici ea. Erau curioși dacă rămân profesorii pe care i-au avut și cu tristețe i-am cam anunțat că nu prea. 

Masca, surprinzător, nu ridică prea multe probleme, cel mult de organizare. Mama îmi spală masca cu un detergent care miroase frumos și o port. Am folosit argumentul atunci când alții mi-au spus că nu le place cum miroase. Dincolo de tot ce se spune, dacă măștile nu ne vor apăra de virus, cred că ne vor apăra măcar de altele – să nu mai stăm cu degețelele în gură și în nas toată ziua. Și sunt sigură că, dacă de acasă li se spune că nu există alternativă, o vor purta. Bineînțeles că au întrebat dacă există „un model cu fermoar să putem bea apă“ și le-am explicat la fiecare că o pot desprinde de pe o ureche să bea apă și o pun la loc. Dilemele sunt cu pauza de masă și aici sincer nu știu cum vom reuși să scăpăm teferi. Nu doar unde pui masca atunci când mănânci e o problemă, ci cum te speli pe mâini la două lavoare apropiate simultan cu alți 50 de copii. Ca să se spele fiecare câte 20 de secunde ai nevoie de 8 minute. Când se mai întoarce ultimul în clasă, în pauza de 10 minute, să își igienizeze banca și să mănânce pachețelul? Simplă problemă de matematică…

Le-am recomandat și părinților să opteze pentru piureurile acelea de fructe care se beau. Ar fi o soluție rapidă. Și, normal, un mic dejun obligatoriu și sățios, fără de care nu e ok să venim la școală. Le-am explicat și lor problemele, am insistat să mănânce dimineața, acolo unde îmi spuneau că nu o fac, dar am și copii foarte bucuroși că au scăpat de stresul pachețelului „de mâncat“.

Revenind la mască, mici-mici, dar plini de idei! Doamna, eu când mă duc la toaletă o să-mi scot masca! Inițial m-am blocat, prima reacție era să spun nu. Așa, și? Cine îl putea controla? Am preferat să lovesc mingea în terenul lui și am câștigat setul. Și unde o pui? / O țin în mână! / Și cum te dezbraci cu o mână să rezolvi problema de la baie? S-a lăsat un moment de tăcere până a apărut deasupra capului acel beculeț imaginar: Cred că o s-o las la locul ei… nu am cum s-o țin!

Morala purtării măștii a formulat-o un alt pitic: Eu nu prea pot respira cu masca, dar o s-o port. Am văzut și eu la televizor regula asta.  Și dacă alții văd că o purtăm o vor purta și ei. No comment.

Am fost curioasă și cum cred ei că putem respecta regulile și care ar fi problemele. Invariabil, acolo unde am eu bănuieli că va fi greu, opinia a fost că „vor respecta colegii așa-și-așa“. Le-am cerut și sfaturi, la cine să fiu atentă și câteva nume s-au repetat îngrijorător de des, dovadă că nu doar eu conștientizez problemele care există în clasă, văd și ei foarte bine abaterile. Mi-a rămas așa în urechi o afirmație a unei fetițe: Aș vrea ca părinții să-i învețe pe copiii să se poarte frumos.

Rămâne veșnica dilemă ce putem face în pauză stând în bancă. Proiectorul trebuie pus în funcțiune – o poveste, un desen amuzant, un documentar, dar și joculețe. Le-am cerut propuneri, până acum am de la ei pe „cel cu litere“ sau „văd cu ochișorul meu“, dar au temă să se gândească. Alte activități: putem colora, rezolva o fișă amuzantă, putem citi, să ai o jucărie mică de acasă cu care să te joci pe bancă. Am inclusiv o propunere ca fiecare să vină cu câte o glumă pe care să o citească celorlalți.

În încheiere, spun doar că sunt copii clasa întâi, deși multe dintre concluziile lor sunt departe de această vârstă, uneori peste adulți cu care ne întâlnim zi de zi. România educată va crește cu multă muncă, dacă nu intră nimeni cu picioarele prin grădina noastră cu flori. Nu mi-a fost ușor să le simt durerea când realizau că mai nimic din ce a fost nu mai e permis. Adică nu mai avem voie să ne ținem de mână?

O să fie bine, așa îmi repet.

Corectarea temelor conform „normelor“

Corectarea temelor elevilor este un fel de axiomă pe care o accepți în momentul în care decizi să pășești la catedră. În perioada de formare era acel „trebuie“ pe care ni-l spuneau toți profesorii, cel puțin la clasele mici. Nu se poate fără, copilul „trebuie“ să vadă unde a greșit. Ajungând în școală, am avut marele noroc ca, în ciuda faptului că nu există program de mentorat, să am o colegă cu mult mai multă experiență care să mă îndrume de câte ori aveam o nedumerire. Nu știu de ce, poate compatibilitatea zodiilor, dar m-am simțit în siguranță să-i spun tot ce-mi trecea mie prin cap să fac la clasă și ea să mă ajute, ce crede că ar putea merge și unde și ce probleme aș putea întâmpina. Și primul ei sfat a fost acesta: să am caietele copiilor corectate, oricine mi-ar intra la clasă – la asta se va uita. Cele șase serii de inspecții lde până acum nu s-au dezmințit, caietele copiilor au fost solicitate (cea mai faină cerere a fost „adu-mi de la cel mai bun și de la cel mai slab“) și exact la modul cum corectam s-au uitat. Le-a plăcut că era cu verde (dar din discuțiile mele cu copiii, nu era așa tragică culoarea, oricare alta era la fel cât timp nu „voiam“ cu cerneală albastră 😀 ) și faptul că explicam copiilor varianta corectă unde era nevoie, nu doar tăiam.

Câte teme dai, atâtea corectezi!

O altă „lege“ a temelor a fost ca tot ce dai să corectezi. Și aceasta e cea mai des încălcată de marea masă a profesorilor, mai ales cei care toarnă teme cu toptanul… (și pentru că suntem în vacanță, da, mai ales în vacanță!) Le-ai dat, le corectezi! Dacă nu ai de gând să le iei la mână, măcar explică-le copiilor că sunt opționale, dar enumeri ce au ei de câștigat din rezolvarea lor. Încurajează-i să-și facă un grup de lucru, de 2-3 colegi, cu care să-și verifice rezultatele și modul în care, dacă au dileme, pot apela la tine. Acum whatsapp-ul e la îndemână, imediat poți primi poza din caiet să dai două indicații și nu îți ia prea mult.

Ca o paranteză, am folosit în clasa a patra metoda, căci aveam un manual cu foarte multe greșeli în probleme. Uneori aveam timp să le rezolv pe toate înainte și să corectăm în clasă textul, alteori nu. Ei deja se obișnuiseră și aveau alternativa ca, dacă li se pare că e ceva în neregulă cu vreun exercițiu, să-mi trimită poză să verific și eu. De foarte multe ori au avut dreptate, eu adăugam apoi erata pe grupul de părinți și știau toți să nu se zbată cu varianta tipărită a problemei. Îi obișnuisem și să-și verifice în pauză rezultatele, dacă doi aveau diferite, căutau un al treilea sau așteptau să intervin și eu. Cea mai bună decizie a fost când, la matematică, am ales să folosesc pentru teme caietul tipărit al manualului. Erau în medie 5 exerciții, de la cel mai simplu la nivel mediu, nu foarte complicat, așadar nu era mult. Știau mereu și tema dinainte, pagina lecției din caiet. În clasă preferam să le aduc eu alte exerciții, pe fișe. Îmi era mie extrem de ușor să le corectez, vizual, dar și lor, să își verifice tema în grup. Am avut clasa organizată în grupuri de câte 4, pe nivel, și pentru grupurile mai slabe aveam un „tutore“ din grupul cel mai bun. Ei terminau primii de verificat temele, se împărțeau apoi la celelalte 4 grupuri și îi monitorizau, iar la grupul cel mai slab interveneau chiar cu explicații.

Dictările au fost alt moment „amuzant“ de corectură. După ce terminau, se verificau singuri. Apoi făceai schimb de caiet cu un coleg. Acesta își scria numele cu roșu lângă dată, apoi corecta tot cu roșu ce credea el de cuviință. În final, dictarea ajungea la mine și corectam cu verde. Se întorcea, ce-i drept, la proprietar, ca un papagal de multe ori, dar sistemul funcționa astfel: autorul făcuse, să spunem, 15 greșeli. Din acestea, primul corector a mai găsit 10 și pe dictare rămânea notat 5. Scopul era să ajungi la 0, căci pentru 0-3 greșeli te încadrai la Fb. Dar… distracția nu era aici, ci la faptul că puteai acumula greșeli și de la corectură, cele 5 pe care corectorul nu le-a găsit i le dădeam „bonus“ pe dictarea lui. Toată nebunia aceasta a avut un singur rezultat: când își corectau încrucișat caietele și găseau ceva în neregulă, dezbăteau problema, ba chiar cereau ajutor și pe la alții, să decidă varianta corectă. Scopul era ca eu să nu mai am nimic de corectat, să scriu direct zero pe foaie.

Semnele grafice și coșmarul perfecțiunii

Am spus-o și nu mi-e rușine, copil fiind am scris urât. Și oricât încercam să îi conving pe adulții din jurul meu că mă străduiesc din tot sufletul, nu-mi ieșea niciodată. Pagini rupte, liniuțe scrise la infinit, sarcini repetitive al căror sens nu îl vedeam. Așa că începutul semnelor grafice la școală a fost o retrăire a emoțiilor de altădată. Le-am povestit și am hotărât ca atunci când un semn nu le iese, să-l considere greșit și să-l încercuiască sau să-l sublinieze. Mă interesa mai mult să văd dacă ei conștientizează eroarea și dacă se străduiesc să o îndrepte. M-am panicat prima dată când am primit un caiet care le avea pe absolut toate încercuite, deși multe erau chiar acceptabile. Apoi am început să cunosc copilul și mi-am dat seama că această duritate cu sine însuși este explicabilă. Dar… cum îl schimb? Căci nu poate continua așa!

Pentru clasa întâi intenționez să modific sistemul, și nu pentru că trebuie să evităm schimbul de obiecte, ci pur și simplu pentru că am considerat că au mai mult de câștigat. Nu vor avea voie cu pic sau frixion, și voi avertiza că le confisc fără drept de apel. Dacă ai greșit, iei frumușel pixul verde și îndrepți, ca și cum aș face-o eu. Dacă nu ești mulțumit de semne, le subliniezi și mai faci în plus câteva până te consideri tu mulțumit de ce a ieșit. Apoi îmi dau și eu cu părerea, eventual cu roșu dacă e nevoie sau cu o ștampiluță, uite-așa evit să îi ating și caietul. Iar la sistemul acesta cel mai greu se vor adapta părinții…

Cum corectezi la distanță?

Pandemia a fost o altă provocare. Temele soseau sub formă de imagini, dar nu toți părinții știau cum să facă o poză utilizabilă. Intenționez să am un „curs“ pe această temă cât mai repede, și cu ei, și cu copiii. Pe calculator, doar cu mouse-ul, tot ce puteai face era să subliniezi, să tai, să bifezi, dar mai greu să corectezi efectiv, ca și cum ai avea un stilou în mână. Însă adevăratul miracol al corectării pe poze era că, pe baza acesteia, copilul trebuia să modifice și el în caiet. Și aici școala online a bătut la fund, cum se zice, școala clasică. Pentru prima dată copiii noștri au fost puși real în situația de a-și îndrepta singuri greșelile. (Da, știu, puțini!)

Colega mea, având clasa întâi, nu scăpa atât de ușor ca mine, la pregătitoare. A stat, cu răbdare, pe tabletă, cu „creionul“ în Paint și a corectat literă cu literă. Până să ajungă însă aici, le dădea copiilor feedback la temă sub forma unei erate. Ați văzut vreodată cum arată acea foicică inserată în volumele tipărite, care specifică pagina, rândul, și greșeala? Ei bine, așa a scris fiecăruia – o muncă titanică, după mine, de aceea am încurajat-o cu varianta pe tabletă. Dar ceea ce făcea ea era și mai complex pentru copil, de data aceasta chiar trebuia să le caute și să le înțeleagă.

Tatăl meu a avut clasa a opta, pentru ultima dată. (E pensionar, sper din tot sufletul să nu îl mai cheme iar la școală că nu se găsește profesor!) Se descurcă el cu calculatorul, ba chiar a prins repede cum să le dea copiilor de lucru pe classroom, însă corectarea… Pentru el, cel mai simplu a fost să pună mâna pe telefon. Copilul cu testul în față, el cu poza pe ecran, și corectau simultan, îi și explica la nevoie. Dar… erau doar vreo câțiva copii care au intrat online și lucrau, altfel ar fi trebuit să îi iau cască să poată sta atâta de vorbă.

Ce facem din 2020, cu normele sanitare?

Sincer, n-am nici cea mai vagă idee. Știu că nu voi mai lua în niciun caz caiete acasă, dar nu cred că mai avem voie să le luăm deloc. Am aplicat până acum un regim obiectelor achiziționate care nu se puteau spăla – le lăsam în „carantină“, pe hol, câteva zile, măcar vreo 3. Mă gândesc că ar merge această variantă cu obiectele folosite în comun, de exemplu accesoriile de pictură… care pot sta o săptămână neatinse de la o utilizare la alta, sau chiar mai mult! La fel pot „carantina“ și cărțile din biblioteca clasei, o săptămână sau două… Dar caietele… fișele… cum să le lași atâta până le iei la mână? Dacă dai feedback după o săptămână copilului, e ca și cum n-ar fi. Uită ce a făcut, e degeaba. Sau, la clasa întâi, îi arăt că l-a greșit pe o  când deja am învățat și ă, r, m? Nu merge.

Cred că a sosit vremea autoevalurării. Să le dau, odată cu tema, și modelul de scriere, cu ajutorul căruia să se verifice. Să îndrepte singuri, după puteri, literele mai chinuite. Să identifice greșelile și… să trecem la următoarea.

O soluție ar mai fi ca, după ce au efectuat și corectat tema după model, să o fotografieze și să o urce în clasa virtuală. Profesorul o vede și o validează. Dar aici necesită un sistem de organizare al tuturor și de respect al timpului profesorului, nu poți să îi urci poze la 11 noaptea și să ai pretenția să fie validate a doua zi dimineață!

Toate cele de mai sus funcționează numai dacă renunțăm la câteva idei fixe. Prima: tema trebuie să fie impecabilă. De ce?! Eu vreau să văd lângă temă și calculele scrise, vrea să văd că a greșit ortograma, dar s-a corectat. O temă imaculată înseamnă că noțiunile îi sunt perfect clare elevului, deci treci liniștit mai departe. Greșeli înseamnă să fii atent, sunt lucruri neconsolidate încă. Vreau să văd cât a muncit, cum a lucrat. Și prefer să facă două exerciții în plus decât să lucreze totul pe ciornă și apoi să transcrie „pe curat“.

A doua, tema este obligatorie. Temele nu se punctează sau sancționează, prima pentru că nu știi, de fapt, cine le-a făcut cu adevărat. A doua… pentru că e inutil. Mai bine îi explici copilului sensul acestor teme, importanța exercițiului și aceea de a depista ceea ce știi și ceea ce nu știi să faci în contextul noilor noțiuni. Și cel mai bine am reușit acest lucru cu temele „opționale“. Erau exerciții suplimentare, dar care consolidau anumite deprinderi. Evalurările curente la clasă vizau aceleași lucruri și nu a durat mult până 2-3 isteți s-au prins că de fapt să lucrezi opțional te ajută pe tine să reușești mai bine când vrei să faci un anumit lucru. Nu vrei să lucrezi în plus? Alegerea ta. Dar asumăți-o! Unii sunt cu adevărat fenomene, înțeleg imediat și sunt capabili să reușească din prima. Dar sunt puțini…

Și a treia, tema trebuie să fie consistentă cantitativ. Dacă nu i-ai dat copilului teme cu nemiluita, să nu mai respire toată ziua, să nu mai ceară părintelui altceva, n-ai făcut nimic. Mai dați-le teme, că nu fac în plus dacă nu le spuneți dumneavoastră! Nu mă impresionează. Nu vreau să fiu eu bau-bau. Fiecare părinte are în ogradă ce a crescut. Dacă l-ai învățat să-și fure singur căciula, să caute calea cea mai simplă și fără muncă, acum te lupți cu ceea ce-ai creat. Urmează dramolete pe tema calificativelor, de ce nu are și el Fb ca Gigel… Pentru că ori de câte ori dădea de greu, nu a fost învățat să depășească prin muncă problema. Nu știa să lege șireturile? I le lega mama mai repede, nu îl învăța cum sau îi lua cu arici. E greu ghiozdanul? Îl cară bunica, de ce să te uiți dacă nu cumva nu l-a făcut cum trebuie și cară acolo lucruri inutile.
Și tot aici… copiii trebuie ținuți „ocupați“. Nu cumva să aibă timp să se tăvălească pe covor cu 5 cuburi și 3 mașinuțe, că pierde vremea…

Dacă aveți și ale idei cu potențial, vă rog să mă ajutați… orice e binevenit acum!

ABeCedarul distractiv, Editura Edu

ABCdarul distractiv – ne pregătim de școală!

Oficial activitatea „metodică“ a cadrelor didactice începe marți, 1 septembrie. Practic, cei pe care îi cunosc și cu care mai schimb impresii s-au pregătit toată vara, ba la webinarii și cursuri, ba căutând soluții pentru problema imposibilă a anului școlar 2020/2021. E drept că, în afara bulei mele cu oameni pentru care școala nu e doar locul de unde iei salariul, sunt și destui care peste câteva zile se vor duce doar să semneze condica și să-și etaleze fotografiile din concediu. Pădure fără uscături (cât timp nu se usucă mai toată) nu se poate!

Ieri mi-a sosit una din comenzile de materiale. Da, și noi, profesorii, ne cumpărăm „rechizite“ și, dacă vor fi mulți părinți care vor spune că listele primite îi bagă în faliment, eu nici n-am început achizițiile și doar pe manuale/caiete am dat 160 lei. Mai urmează foliile de plastifiat literele, markerele și alte materiale de realizat, plus că încă nu știu dacă vom avea și noi dreptul să primim calculator la clasă și cum mă voi descurca cu râșnița mea și anul acesta!

Dar să revin la Abecedarul distractiv de la Editura Edu. Decizia de a-l cumpăra a venit după ce anul trecut am dat lovitura, cum se spune, cu Povestea literelor. Materialul a fost foarte bine primit de copii, atât povestea pentru fiecare literă, cât și quizz-ul de după. Regretul lor a fost că nu se puteau și juca individual, iar eu mă dovedeam cel mai slab jucător cu comandă vocală din clasă, spre deliciul copiilor. Cei care și-au dorit cu adevărat, au cumpărat caietul și s-au jucat liniștiți acasă. Când am trecut în online, lecțiile au continuat pentru noi aproape la fel, doar că ecranul proiectorului a devenit ecranul calculatorului sau tabletei. Editura Edu a pus atunci pe youtube toate filmulețele literelor și s-au folosit pe scară largă de toată lumea, însă, așa cum e normal, lucrurile de calitate costă și nu pot fi gratuite la infinit. Și oamenii care le produc trebuie să trăiască și nu de pe o zi pe alta.

Anul acesta chiar mă gândeam că l-aș putea folosi în continuare. De ce nu, facem și un efort de memorie, vedem cine își mai amintește cu ce era povestea și poate chiar le vor căuta să le asculte înainte. Mi-amintesc că, acum 10 ani când era Andrei clasa întâi, l-am văzut într-o zi luând DEX-ul de pe raft. Curioasă, vreau să aflu ce cuvânt îi dă bătăi de cap: Nuu, mâine urmează litera x. Vreau să mă uit la cuvinte, să știu mai multe când ne întreabă doamna! Era un fel de mică competiție, se dădeau ceva puncte din ce am înțeles cui găsea cele mai multe exemple, iar copilul meu se pregătea conștiincios.

...

Abecedarul distractiv nu părea același stil de material, era recomandat pentru lectură și abia când l-am avut în mână mi-am dat seama ce pot face cu el.

Copiii vor sosi dimineața la școală și tot ce vor avea voie să facă este să se dezbrace (încă nu mi-e clar dacă avem voie să folosim cuierele!), să se spele pe mâini și să se așeze cuminți în băncuță de unde să vorbească cu colegii mai apropiați fizic. Vor sosi probabil și cu 10-15 minute mai devreme, deci trebuie să mă gândesc și eu la un mod de a-i ține ocupați. În varianta „de vis“, proiectorul îmi va funcționa, așa că îi pot aștepta cu fragmentul din poveste corespunzător zilei. Așa vom citi, într-o săptămână, câte o mică povestioară, în stil foileton. Este deja scrisă pentru copii mici, având indicator vizual pentru citirea pe silabe de care este încă nevoie la această vârstă. După câteva povești, similare săptămânilor dintr-o unitate, povestea continuă pe CD cu alte aventuri și jocuri, pe care le pot folosi într-o oră specială de lectură. Sunt aproape sigură că se vor bucura să îi revadă pe Țup și Pogo, prietenii lor din caietele de anul trecut, care fac o amuzantă introducere în clasa întâi (pe care mă gândesc cum să o adaptez pentru prima zi de școală când sper că, fără festivități inutile, voi avea timp să le povestesc ce vom face anul acesta).

M-am gândit și la o versiune pentru lecțiile online, dacă vom lucra în această variantă: pot deschide „clasa virtuală“ cu 15 minute mai devreme, să am deja partajat ecranul cu ei și până se strâng toți să putem începe, recreația virtuală să aibă o alternativă. Poate că vor citi în cor, se vor ajuta unii pe alții… cine știe? E anul în care încercăm, vedem ce funcționează și ce nu, spunem mai departe.

...

Bineînțeles că nu toți vor accepta jocul, mai ales că presupune o activitate destul de dificilă. Caut un mod de a-i atrage, fie chiar și prin colecționarea de ștampiluțe pe un tabel în funcție de care, la final, să primească un mic premiu sau beneficiu. Va fi însă o ocazie de a povesti, de a căuta variante pentru cum continuă povestea a doua zi, de a formula și răspunde la întrebări și, de ce nu, de a ne amuza un pic. Normal că voi avea nevoie și de înțelegerea părinților ca, oricât de curios este copilul, să nu îi spună finalul și să ne strice jocul. Imaginați-vă doar cum e ca noi să citim fragmentul de luni și Gigeluș să se ridice să ne spună Aaa, eu știu, vineri se termină cu… . Vreau să îi țin curioși, să aibă mereu ceva nou de descoperit.

...

Am și a doua variantă de lucru. Softul include fișe de lectură pentru fiecare săptămână, așa că îmi va fi mai simplu să le cer să le organizeze în portofoliu și cine le are pe toate completate corect la „final“, să fie recompensat (complexitatea lor crește, pe măsură ce copilul învață să scrie). Ba chiar există pentru fiecare capitol și câte un „test“. Poate fi acesta primul pas în maratonul de lectură pe care intenționez să îl derulez în cei patru ani pe care urmează să ni-i petrecem împreună și să fac, de acum, carnețelul de cititor în care să își lipească, pentru fiecare reușită, un abțibild (cu personajul și numele poveștii sau coperta cărții citite).

ABeCedarul distractiv, Editura Edu

Dacă v-am stârnit curiozitatea, în magazinul online al Editurii Edu puteți răsfoi mai multe povești din caiet și puteți instala versiunea demo a cd-ului pentru calculator, dar și pentru mobil (Android). Când cumpărați caietul, pe prima copertă aveți un cod unic cu care puteți apoi debloca softul integral, nu este nevoie să aveți la calculator unitate de cd. Am pățit-o și eu, laptopul nou nu are și eram „disperată“ că nu pot instala produsul. Pentru mobil, se instalează ca orice aplicație.

Scenariul propus mai sus poate fi adaptat și de părinți, dacă nu se lucrează la clasă altfel. În fiecare zi citiți doar un fragment și rezistați cu stoicism atacurilor de curiozitate. Ori, dacă sunteți adepții tradiționalului „buchet“ de început de an, puteți să îl înlocuiți anul acesta cu o altfel de atenție pentru doamna.

Să avem un an școlar care să ne depășească așteptările!

Emma Pass: Ghid de supraviețuire pentru profesorul „hibrid“

Am obosit și am ajuns să trag de mine. Dacă în loc de temperatură mi-ar măsura entuziasmul, m-ar trimite la morgă direct după nivelul înregistrat. Totuși încă sper. Nu mai vreau să aud nicăieri că formarea profesorilor e prioritară, am intrat pe site la CCD-București, mai toate cursurile sunt cu plată, nu gratuite, cum ar fi normal. De ce nu putem să le plătim cu vouchere de vacanță?! Oricum nu le-am folosit… mă rog, nu mai contează, ideea e că am început să selectez și din mediul online conferințele care par a avea ceva de spus și să închid rapid acele sesiuni unde mi se pare că se bat câmpii cu stil. Și timpul meu e prețios.

Am ales săptămâna trecută să particip la maratonul Google și nu regret, căci atât de atentă nu am fost de multă vreme, și asta nu doar pentru că era în engleză. Emma Pass, unul dintre vorbitori, a făcut „cadou“ participanților The Hybrid Teacher. Survival Guide pe care îl puteți descărca dacă dați click pe titlu. Aveți câteva etape de citit până ajungeți efectiv la pdf, menționarea drepturilor de autor, dar vă garantez că merită. Pe scurt, autoarea este profesor într-o școală care folosea modelul hibrid cu mult timp înainte de pandemie și explică destul de detaliat cum funcționează acesta, dar și cum s-au adaptat la învățarea online. Deși avem multe de învățat, puține se pot aplica și la noi, căci elevii lor au dispozitivele și la școală… sunt obișnuiți să lucreze astfel în grup încă din clasele mici.

Sunt câteva lucruri care mi-au plăcut enorm. Primul, povestește cum organizează o activitate online, care sub nicio formă nu intră în cele 30 min. ce se speculează pe la noi – asta dacă vrei cu adevărat să faci ceva. Citind, m-am simțit de multe ori ca elevul acela lăudat de doamna care primește bulinuțe cu smiley, căci îmi confirma de destule ori că am intuit ce trebuie online. Iar acolo unde nu am reușit, am găsit idei și sugestii de îmbunătățire. Tot ghidul este plin de linkuri și sugestii de aplicații ce pot fi folosite la clasă, de la unele banale, doar să atragă atenția copiilor – cum este transformarea mouse-ului în diverse personaje în timpul prezentării – până la modalități de proiectare a activităților interactive. Pentru că lucrează cu copii de gimnaziu, a acoperit o sferă mai largă de lucruri pe care le pot face elevii online și nu am putut să nu îi invidiez puțin pe cei care au dincolo de ecran copii care știu și pot mai mult decât să-și pornească/oprească microfonul.

Am realizat că, pe lângă clasicele „reguli ale clasei“ trebuie să fac, oficial, unele pentru clasa online, și aici intră neapărat manevrarea microfoanelor, pe on doar când ești solicitat să vorbești. Aș adăuga, dintr-un alt curs, înlocuirea scaunelor clasice de birou, cu roți, cu unele normale, fixe, în timpul orei, astfel încât să nu se distragă singur. Aștept cu nerăbdare noutățile de la Google Meet, opțiunile de „ridicat mâna“, prezență, lucru în grup și am o sumedenie de detalii la care să mă gândesc până începe școala!

Mi-a confirmat ceea ce simțeam și eu: procesul de evaluare online e un eșec, aceasta trebuie să aibă loc la școală, fie pe intervalul în care grupa e programată, fie creat special. De acasă… ori nu le punctezi… ori îi „crești“ formându-le o valoare reală de corectitudine astfel încât să nu trișeze. Pe buneee… despre ce vorbim? Părinții elevilor noștri nu doar că suflă răspunsurile, ci scriu și temele și cu mâna lor… Dar să mai fie vorba de un calificativ/o notă de trecut în catalog?!

O altă idee super-faină este cea a cursurilor de utilizare a dispozitivelor și aplicațiilor, realizate la începutul anului și cu elevii, dar și cu părinții care îi asistă, iar pentru acestea chiar sugerează o clasă pe G-Class pe care toți să o folosească la nevoie pentru a cere ajutor. E ceea ce îmi doream și eu, măcar o dată, să pot prezenta părinților platforma școlii – sunt încântată că vom avea G-Suite – și modul în care ne vom organiza. Da, știu, mergem să sărbătorim pacea și eu mă pregătesc de război, dar nu cred că miracolul întoarcerii la școală va dura prea mult.

La final, face un inventar al modelelor hibrid pe care școlile din toată lumea le au la dispoziție pentru această toamnă și l-am regăsit pe cel care mi se părea și mie cel mai logic – alternarea săptămânală a grupurilor. Nu știu în ce măsură mai e o soluție când după-amiaza în sala de clasă intră alt grup de copii… însă această variantă e considerată cea mai bună pentru scăderea numărului de îmbolnăviri și nu cea care alternează zilnic copiii.

Cu ce să închei? Chiar dacă nu considerați că stăpâniți limba engleză la nivelul unei lecturi fluente, încercați. Google Translate vă poate fi de ajutor, acolo unde ideea se lasă greu înțeleasă. Dar până acum, prin ceața prin care bâjbâim de niște luni, e cel mai organizat material pe care l-am văzut.

Apropo de „văzut“, poate aveți propuneri…

Draft Ordin emis in temeiul Legii de modificare a Legii nr.1/2011 si a Legii nr.55/2020 – ORDIN pentru aprobarea Normelor privind instituirea de măsuri sanitare și de protecție în unitățile de învățământ în perioada pandemiei COVID-19

Contact: Nica Bogdan | Tel: 021.3072.667 | Afisat de la 18-08-2020 pana la 28-09-2020

DRAFT ORDIN EMIS IN TEMEIUL LEGII DE MODIFICARE A LEGII NR. 55.2020 ȘI A LEGII NR. 1.2011

DRAFT ANEXA | DRAFT ANEXA 1 LA ANEXA  |  DRAFT ANEXA 2 LA ANEXA | DRAFT ANEXA 3 LA ANEXA

Observatiile si propunerile privind proiectul de act normativ pot fi transmise pe adresa: propuneri@ms.ro,
Termenul limita pana la care se pot face propuneri este cea de a 10-a zi de la data introducerii pe site a textului proiectului de act normativ

Sursa: http://www.ms.ro/2020/08/18/draft-ordin-emis-in-temeiul-legii-de-modificare-a-legii-nr-1-2011-si-a-legii-nr-55-2020-ordin-pentru-aprobarea-normelor-privind-instituirea-de-masuri-sanitare-si-de-protectie-in-unitatile-de-invatam/

telefoane incuiate scoala

Școala online „pentru toți“ a eșuat deja

Pe principiul românesc „nu mi se întâmplă mie“, foarte mulți din cei cu care ajung în contact sunt siguri că începem școala în clasele noastre tradiționale. Nu știu pe ce se bazează, dar și dacă începe, mai mult decât să o sfârșim la fel de repede nu cred că apucăm. Poporul român a avut de-a lungul istorie un noroc chior și tare mi-e că de data aceasta i se va înfunda…

Școala online opțională, cea din martie până în aprilie, a ridicat la timp niște probleme, mai ales tehnice și de acces. Mulți s-au bătut atunci cu pumnul în piept că toamna nu ne va lua prin surprindere, toți elevii vor primi, dacă nu au, un dispozitiv de acces la internet. S-au anunțat licitații, frunzele încep să pălească și copiii tot nu au acces… scenariile vehiculate sunt dintre cele mai „optimiste“, emitem live din sala de clasă sau asigurăm materialele pentru învățare asincron. Însă oricum ar fi, copiii au nevoie de aparate.

Ieri primesc de la una din prietenele mele modelul cererii pentru solicitarea unui dispozitiv…

DOAMNĂ DIRECTOR,

Subsemnatul___, în calitate de părinte / ocrotitor legal / altă calitate : ________, al elevului /elevei___________ , inmatricula/inmatriculata in clasa _______, an școlar 2020 – 2021 la ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. .XXXX , SECTOR X, BUCUREȘTI , solicit ,prin prezenta , acordarea spre folosință gratuită a unui dispozitiv electronic cu conexiune la internet, prevăzut de Programul Național ”Școala de acasă”.
Cunoscând prevederile art. 326 din Codul penal privind falsul în declaraţii , declar pe proprie răspundere că noi, în calitate de părinți/ocrotitori legali nu deținem niciun dispozitiv electronic cu conexiune la internet. Precizez că nici fiul/fiica noastră nu deține în folosință personală niciun dispozitiv cu conexiune la internet. Datele mele de contact sunt urmatoarele: Domiciliul în localitatea________,sectorul __, strada_______,nr._____, bl.___,et.___,ap.__, telefon:___,e-mail_____, Sunt de acord ca datele cu caracter personal să fie folosite la întocmirea bazelor de date care vor cuprinde beneficiarii Programul Național ”Școala de acasă”.

Data_______________ Semnatură solicitant_______________

M-am uitat și nu am știut ce să cred. Ce înseamnă dispozitiv? De ce nu au definit…? Și televizorul e conectat la internet, nu mai zic de telefoane… Dacă mă gândesc, chiar și mașina de spălat… Dar să presupunem că e o scăpare și dispozitiv înseamnă tabletă, laptop sau desktop, căci telefonul nu poate fi considerat dispozitiv de învățare. De ce condiționezi să nu existe niciunul? Nu are fiecare elev dreptul de a primi un dispozitiv de conectare? Sau egalitatea, în drepturi cel puțin, nu e pentru toată lumea?

O familie cu 3 copii, în care mama are telefon și cam atât, să spunem că primește o tabletă. Cam care ar trebui să fie programul școlar al celor trei ca să o poată utiliza în comun? În condițiile în care, se presupune, vom avea lecții live de la școală… Dacă toți trei învață dimineața, cine are prioritate? Și dacă ar fi compatibile programele, nu ai nevoie doar să vezi lecția, mai ai de făcut și teme…

Dacă în familie lucrează și un profesor, care să țină calculatorul ocupat și cu lecții, dar și cu pregătirea lor, de dimineață până seara, situația devine din ce în ce mai tragică. Sunt sigură că mulți își vor asuma falsul în declarații, cu toate prevederile menționate în declarație ale codului penal, dar este posibil ca încă un dispozitiv să nu rezolve problema accesului de acasă. Îmi e teamă să întreb ce se va decide în ceea ce privește dotarea sălilor de clasă, situație pe care onor-ministerul a cerut-o școlilor și pe care astăzi ar trebui să o aibă. Existența unui calculator în sală nu înseamnă și capacitatea acestuia de a susține o activitate online. În ce mă privește, mă bucur că mi l-am adus acasă pe cel cu care dotasem clasa și sunt hotărâtă să-i semnez certificatul de deces chiar dacă „mortul“ încă mai tresare un pic.

Dacă pentru copiii mei pot să consider că am un laptop și o tabletă, dragul meu angajator să ia în calcul că profesorul din mine nu are. Și dacă vrea să țin lecțiile în stream din clasă sau de-acasă, să se gândească să îmi pună la dispoziție ceea ce am nevoie. Bătaia de joc trebuie să înceteze, înțeleg că fiecare lasă de la el, contribuie cu ce poate, însă toate au o limită. “Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me. Fool me three times, shame on both of us.” Chiar trebuie să încetăm să ne mai jucăm de-a școala și să recunoaștem ori că suntem depășiți și nu ne pricepem, ori să trecem la muncă.

Școala online înseamnă câteva lucruri de bază:

  1. Dispozitive de acces (unde stăm jalnic și probabil după analiza aceea din luna mai și-au dat seama că nu au destule nici cât să acopere câte unul de familie).
  2. Acces la internet (acesta costă și în unele zone nu există, de exemplu la bunici nu îmi pot verifica nici măcar mailul pe vodafone).
  3. Profesori pregătiți, toți la același nivel superior, atât profesional cât și digital (  .  .  .  . puncte rare, ca să nu râd).
  4. Resurse digitale –  și aici tare mult mi-aș dori să se înțeleagă o dată că un manual în format pdf nu este manual digital, ci în format electronic.

Și după ce cu chiu cu vai le vom face pe primele două, ne împiedicăm la 3 și ne rupem gâtul la 4. La noi nu există colaborare între profesori, cel mult avem bisericuțe în cadrul cărora ne ajutăm între noi. Dacă pregătirea ar fi unitară, ar fi ușor de delegat munca în echipă astfel încât să nu fie nevoie ca un om să facă toate resursele necesare unei clase. Și crearea acestora cere timp și profesionalism, ca să nu mai zic de bani dacă vrei ca, din punct de vedere tehnic să ai un rezultat satisfăcător. Ai nevoie de sunet, lumini, montaj, efecte potrivite. Tu, ca profesor, faci scenariul și poți asigura regia, căci tu știi cel mai bine cum vrei să arate produsul, dar nu ești, oricât ai vrea, un om orchestră pentru a dirija tot procesul. Drumul spre iad e pavat cu intenții bune și noi exact într-acolo mergem cu cântec înainte.

În încheiere, rămân să admir sublimul inocent al situației în care „de sus“ tot vin unicorni roz și promisiuni electorale de mai bine, când nu au nici puterea să recunoască lipsa soluțiilor, dar nici pe cea să își asume o decizie, oricare ar fi aceasta. Mă așez frumușel și aștept următorul val de decizii…