Ziua lecturii – acum zi națională

M-am bucurat foarte mult când am văzut prima dată comunicatul referitor la Ziua lecturii, la nivel național. Nu pentru că aveam nevoie de o zi în care să citim, ci pentru că, în sfârșit, după doi ani de restricții și reguli impuse, aveam voie să deschidem din nou școlile. Doar era directivă de sus, nu se mai punea problema că nu e permis.

Am țopăit de fericire, am sunat un prieten să văd ce se poate face și, cam cum dădeau liberalii legile în vremea lui Carol I (să fie pentru toată țara, dar în mod special la noi), Editura Paralela 45, care s-a oferit să citească cu noi în această săptămână, a venit în școală, dar și la mine la clasă.

Nu știu cum e pe la alții, dar la noi în clasă se discută despre cărți. Avem săptămânal o fișă de lectură adaptată vârstei, cu care încerc să îi provoc să citească mai mult. Sau măcar din cât e, să învețe puțin. Apoi, e biblioteca clasei. Așa vitregită de vremuri, tot se găsesc lucruri interesante de citit. Au descoperit seria Portalul Magic, rămasă moștenire de la seria precedentă, romanele grafice (Amuleta), senzație fac și cele câteva enciclopedii pentru copii sau numerele din revistele Terra și National Geographic România.

Mă bucur ori de câte ori pe la bibliotecă trece câte un copil care n-ar lucra ceva în plus nici picat cu ceară!

Ziua lecturii – chiar era necesară?

Sincer nu știu cât de necesară. Mi-a venit târziu ideea ca de ziua lecturii să aducem (definitiv) o carte la biblioteca clasei, căci altfel nu știu cum s-o cresc, cum să mai cumpăr cărți noi, căci au apărut în ultimul timp multe pentru cititori mici și sigur ar fi încântați să le răsfoiască.

M-a enervat însă din start ora fixă pentru citit. Cu ce scop? Păstrăm un moment de reculegere la nivel național, sau ce a vrut să fie asta? Oricum abordarea asta de partid, toți la raport, îmi aducea aminte de activitățile pionierești. Ai-n-ai chef, ai-n-ai cu ce, nu contează, bifezi activitatea. Poate anul viitor am mai multe idei, anul acesta am lăsat în pace ziua de marți, 15, ba chiar a zăcut într-o liniște de mormânt din acest punct de vedere. Doar le-am menționat copiilor că a doua zi vom avea vizitatori la clasă și le-am pregătit o fișă cu Portalul Magic, noua lor pasiune.

A doua zi de lectură

Am început ora cu „Căsuța din copac”, iar cei care au trecut de mult de primul volum al seriei abia au reușit să se abțină să nu le spună celorlalți cum continuă povestea. Am intrat în atmosfera cărților discutând despre entuziasmul debordant al lui Annie când găsește căsuța ticsită cu cărți. Nu era nici căsuța de turtă dulce care a dat-o pe spate pe Gretel, nici alte tipuri de tentații. Așadar, de ce e fetița atât de încântată că are teancuri de cărți? Îi place să citească, are ce să facă toată vacanța, află lucruri noi, îi place mirosul cărților, nu avea cu cine să se joace… cert e că ideile au curs.

După ce ne-am terminat treaba, au sosit și fetele de la editură. Ne-au povestit mai ales despre Gusti și jucăria lui deosebită, dar și despre alte apariții pentru ei, inclusiv despre Infojurnalele care detaliază aspectele științifice prezentate în Portalul Magic.

Și cum veni vorba de povestea unei cărți, drumul de la idee la tipar și ce e o editură, ai mei s-au simțit ca peștele în apă.

Anul acesta am „scris” deja a treia noastră cărticică, după toate regulile. Am scos frumușel colecția de cărticele din dulap și i-am privit cum leșinau de plăcere când erau lăudați, iar cărticelele lor și-au găsit loc pe masa de prezentare. Nici întrebarea Ce edituri cunoașteți? nu i-a surprins, au înșirat cam tot ce e de top la categoria „copii”, începând chiar cu musafirii noștri și terminând cu editura de la care ne-am achiziționat manualele.

Am avut parte și de un mic concurs, cu tragere la sorți, cine știa o poezie corect. S-au emoționat, s-au fâstâcit, am validat participări și am avut un câștigător. Am încheiat cu o lectură în lanț despre Peter Pan, apărută în seria de povești celebre pentru cei mici. Am murit și-am înviat de dragul lor când i-am văzut ce frumos citesc, marea majoritate corect și destul de mulți cu intonație. Credeam că vor avea emoții să citească în fața unor străini, dar cu text la prima vedere s-au descurcat extraordinar.

Ziua lecturii a venit și a trecut. Ce rămâne e ca, măcar cu ai mei, să insist și să nu renunț la speranța că într-o zi fiecare dintre ei va descoperi acea liniște specială dintre două coperți.

Când citești, faci lucrurile să se întâmple în capul tău, nu te zgâiești la un ecran unde alții fac lucrurile să se întâmple pentru tine…

Semestrul, trimestrul și ministrul

Lipsa de predictibilitate și nebunia de acum din învățământ mi se par a fi ultimele zbateri ale unei păsări căreia tocmai i-ai luat gâtul, dar ea se ambiționează să salte. Se adaugă pe aceeași linie și cu discuțiile din spațiul public referitoare la semetru și trimestru. Recunosc că nu mai am răbdarea necesară să urmăresc un discurs atât de rupt de realitate. Totuși, l-am prins în direct la tv pe sinistrul care se tot laudă că el face totul spre binele nostru, dar noi nu pricepem, vrem schimbare, dar caragialește, pe ici, pe colo!

Așadar, am ascultat siderată explicația cum că declinul învățământului actual își are originea în introducerea acum două decenii și ceva a semestrelor și a evaluărilor mai rare, că de-asta nu mai învață copiii… că nu stăm cu biciul notei pe ei! Ajung să îmi spun că sunt fericită că ai mei copii mai au un pic și scapă din sistem și mă gândesc că poate nepoții mei vor crește pe alte meleaguri, departe de orice va fi aici!

Pe de alta, mai am și eu vreo două decenii și un pic până la pensie, timp în care trebuie să stau în sistem, în condițiile impuse de cei de „sus”, a-toate-știutori sau mereu-consultători de experți!

Am terminat școala cu trimestre

Din 12 ani de școală nu am absolut nicio amintire constructivă despre eficiența trimestrelor. După un prim trimestru oarecum relaxat, venea al doilea în care trebuia să ai grijă să nu ratezi vreun test scris, căci nu-ți mai ieșeau notele și rămâneai printre fraierii ascultați rapid și executați în ultima oră. Apoi venea agonia semestrului al treilea, prea scurt pentru orice. Oricum se strângea toată oboseala dintr-un an întreg, iar la materiile la care aveai o singură oră era iadul pe pământ. Cu puțin noroc, preda o lună, dădea un test și, apoi, în disperare de cauză, profesorul dubla nota, asta dacă nu voiai cumva să-ți mărești media.

Nu știu ce-și amintește sinistrul, sau când a făcut el școala, însă niciodată nu era terminată materia, tot timpul rămânea un capitol pe care curioșii îl citeau și de care restul nu au auzit. Cum ar fi, de exemplu, Reproducerea la clasa a șaptea, manualul de anatomie, pe care n-am auzit să îl fi audiat cineva la clasă, era ultimul și rămânea de căruță (a se vedea ce generații „educate” avem din punctul acesta de vedere!)

Goana după note, în care nici nu mai vedeai ce și cum împuști, doar să ai acolo două să îți închidă media, era tot ce conta. Și de câte ori nu optam pentru dublarea notei… sau rezolvam media vânând două-trei întrebări din seria „Cine știe primește un 10!”

Și asta vrea sinistrul să facem din nou??

Cum m-am trezit într-un semestru

Am intrat la facultate. Acolo semestrele au dat un oarecare grad de confort. Lucrurile păreau împărțite „echitabil” și se pare că neuronul nostru e de la natură setat să accepte mai ușor împărțirea în mod egal și să se resemneze. Cât timp balanța e echilibrată, e clar că n-ai la ce să umbli. Îmi amintesc că tot atunci s-a introdus și reforma în școală, căci lucram la metodică cu doamna C, pe atunci și cercetător la fostul Institut de Științe ale Educației. Am primit așadar totul la cald, explicat, pășeam la catedră optimistă că lucrurile se schimbă în bine.

Primul meu an de învățământ a coincis cu ultimul an de facultate. Am adorat din toate puterile semestrele, viața relaxată pe care o aveai la catedră, putând să planifici totul pe termen mediu și lung, să te concentrezi pe învățare și nu pe evaluarea care sufla în ceafă, căci timp să pui două-trei note era berechet. Și, chiar și acum, când m-am reîntors, mi-am reconfirmat părerea atunci formulată, chiar dacă eram abia la început.

Coșmarul din care nu putem să ne trezim

Acum doi ani, înainte să înceapă pandemia, a fost primul experiment pe structura anului școlar. Iris era a opta, să închidă semestrul în decembrie, cu teste și teze la atâtea materii, dar și cu ambiția de a reuși cât mai bine, a fost epuizant. Se încuraja la gândul că un al doilea semestru lung îi va permite să se refacă, să rezolve repede situația școlară și să se poată concentra la examenul din vară.

N-am apucat atunci să vedem eșecul complet al acelei structuri de an școlar pentru că… a venit pandemia și școlile s-au închis complet, unele dintre ele. Vacanța prelungită din martie până în mai a rezolvat problema inițială din pix și toată lumea a trecut clasa fericită, unii chiar fără să miște un deget. Sau un creion pe o hârtie.

Anul acesta s-a revenit la prostia inițială, căci numai proștii nu învață din propriile greșeli. S-a văzut deja că n-a mers, nu a fost timp, s-au făcut acrobații și salturi… Chiar nu era timp de toate până la Crăciun… Iar victimele abia încep să apară. Copiii aflați acum pe băncile școlii sunt fulgii de nea ultra-protejați, incapabili de efortul unei curse lungi. Pentru ei deja apar semnele oboselii, deși nici februarie nu a trecut, și mai au și martie și jumătate de aprilie! Se va simți la evaluările naționale din mai cât de obosiți sunt, căci vor claca cu stil.

Dar tocmai când ne spuneam că nu se poate mai rău de atât, vine ideea trimestrelor, cea mai dezastruoasă dintre toate. Cu ce scuză? Aceea că elevii nu sunt evaluați cum trebuie…

Da, evaluarea este problema

Aici sunt întru totul de acord. Evaluarea este acea parte a procesului de învățământ care dă tonul calității. Nu ai cum să ai învățare de calitate cu o evaluare superficială, pur și simplu pentru că elevii nu au maturitatea necesară de a căuta motivația intrinsecă în învățare. Majoritatea depind de cea extrinsecă. Și, dacă aceasta nu există, face parte din natura umană să caute drumul mai ușor către un țel.

Însă nu frecvența evaluării e problema învățământului nostru actual, ci calitatea ei. Poate că nu are nici cine să o facă, poate că nu avem nici instrumentele necesare, însă în momentul în care la noi evaluarea a ajuns un proces de râsul curcilor, în care poate interveni oricine, nu mă miră unde suntem.

Și nu, domnule sinistru, n-ați identificat problema! Buboiul care stă să se spargă e plin de acei părinți (nu toți, să ne înțelegem!) care au devenit peste noapte experți în „de toate”. Știu ei mai bine, chiar și decât profesorii debutanți, ce și cum trebuie făcut la clasă și mai ales cât știe odrasla lui. Să nu cutezi tu să le spui că nu e așa, îți demonstrează ei că au dreptate, cu amenințări, avocați, bullying și reclamații!

Cum? Apelând la telefoanele și mailurile domnului sinistru, ducând la disperare colective întregi de profesori, directori, de ce? Doar pentru că nu se poate, dar nu se poate, peste cadavrul lui poate!, să primească copilul lui o notă proastă! Prost e cel care l-a evaluat! N-a știut cum să-l evalueze ca să iasă imaculat!

Da, așa e, unii profesori se ambiționează să nu întrebe „Nu-i așa că Pământul este rotund?” și să dea zece cu felicitări pe un entuziasmat DA. Ba chiar unii au și pretenții, să scrie și să citească în clasa a doua!

Așadar, aici trebuie căutată problema evaluării, în obiectivitatea și corectitudinea ei. Sinistrul care ne conduce ar trebui să intervină, cu bocancii dacă e nevoie, să restaureze autoritatea profesorului în școală. Să sancționeze cum se cuvine indisciplina la clasă, atitudinea nerespectuoasă, să-i pună pe toți la locurile lor, nu să îi încurajeze când nu e cazul. Ia să vezi că, dacă la oră e liniște și notele se iau corect, dacă corigența și repetenția sunt realități posibile și nu utopii (vezi-doamne, traumatizăm copiii), o să crească și calitatea învățământului.

Decât să bage trimestrele, mai bine reintroduce repetenția la clasa întâi. Nu e posibil să ajungi în clasa a doua fără să știi măcar literele… Nu e posibil să treci clasa a treia fără măcar să scrii cât de cât corect și să înțelegi un text citit! Nu poți trece a patra fără să ai minime deprinderi de a analiza un text, căci apar discipline noi de studiu, la care trebuie să „înveți”. Ce să mai zic de a cincea? Cum să ajungi la liceu cu nota 1 la Evaluarea Națională?

Dacă tot e fan-modele europene, de ce nu îl ia pe cel german și austriac? În clasa a cincea tragi linie, pe cine îl duce capul, merge mai departe, pe cine nu, vedem cum îl putem valorifica la potențialul lui. Da, nu le ceri geometrie vectorială tuturor, îi trimiți frumușel să învețe o meserie, dacă să dea cu ciocanul sau cu bidineaua e tot ce poate face.

Mă bucur că a găsit problema, dar până să identifice și soluția corectă, mai curge multă apă pe Dâmbovița!

Photo by RODNAE Productions on Pexels.com

PS: Acum doi ani, pe vremea asta, tot trimestrul ne dădea bătăi de cap…

Șofer la 18 ani

Dacă acum mai bine de 12 ani îmi spunea cineva că va urma un articol pe această temă, cu siguranță aș fi zâmbit larg. Șofer la 18 ani mi s-ar fi părut o temă cu totul abstractă și departe de talentele pe care năzdrăvanii mei ar fi putut să le aibă, oricât de ascunse ar fi fost acestea. Și totuși, de mai bine de o lună încerc să mă obișnuiesc cu ideea. Nu cu ideea celor 18 ani, cu aceea deja trăiesc de ceva vreme și parcă-parcă începe să intre în normal…

Șofer la 18 ani

L-am întrebat ce își dorește la majorat și răspunsul a fost simplu: să-i plătesc școala de șoferi. E bine că n-a cerut mașină, pe-aia nu i-aș fi dat-o, deși comentează că vechiul logan al familiei face pe piață tot cam cât școala și încă un pic…

Mno, am plătit-o. Nu știu de ce, neuronul meu era oarecum liniștit, mi se părea natural ca, după o „viață“ petrecută numai între mașini (virtuale), cu o cultură despre acestea ceva de speriat (eu nu le deosebesc pe stradă dacă nu le văd siglele, el îmi spune de la depărtare marca și modelul după forma farurilor, noaptea…), să urmeze și carnetul de șofer.

Școala a venit, a trecut, examenul la fel și el. A urmat apoi așteptarea permisului prin poștă.
Și, normal, primul drum cu mașina.

Momentul acela în care îi pui pe bune cheia copilului în mână cred că a fost asemănător ca intensitate cu cel în care l-am văzut prima dată și i-au tăiat cordonul ombilical. Parcă ceva s-a rupt. Sau poate sunt eu prea emotivă și exagerez, cum fac femeile sau mamele mai ales (comentariul lui). Însă atunci nu doar că i-am dat cheia mașinii, mi-am pus și viața în mâinile lui. Se întâmpla acum, viceversa, ceea ce eu făceam de ani de zile, când le fixam centura de siguranță în spate. Viața lor era în mâinile mele. Acum, așezată pe scaunul „mortului“, îmi priveam copilul în cu totul alt mod decât l-am privit vreodată.

N-am idee dacă el e conștient de schimbare (ori dacă mai aruncă un ochi să vadă ce mai scriu pe blog), însă încă un șofer în familie e o responsabilitate greu de dus.

Primul drum

Ei bine, primul drum adevărat, după dorința lui, trebuia să includă musai autostradă și un număr satisfăcător de kilometri. Surprinzător, am fost mult mai relaxată pe autostradă decât prin oraș, unde mi se pare că face totul mult prea repede, mult prea aproape de limite.

Ce nu înțeleg eu (și nici el, deci e motiv de ceartă) e unde, doamne-iartă-mă, se grăbește așa?! De ce e smucit și repezit?! Nu suntem la raliu, nu trebuie să ajungem din punctul A în punctul B cu record de timp. De ce se enervează așa tare când nu îi iese ceva?! Așa, nu ți-a ieșit parcarea din prima. Și? O iei de la capăt. Îl claxona unul nervos din spate că nu a zbughit-o la semafor și apoi a încetinit pe o străduță aglomerată. Și? Dacă celălalt stă prost cu nervii și nu vede un semn de începător… să se trateze.

Eu simt în continuare că o oră cu el în trafic e mai ceva ca adrenalina injectată pe venă. Exersez intens rugăciunile în gând, pe-alea pe care le mai știu, strâng bine scaunul și îmi spun că răbdarea mea, aia infinită pe care trebuie să o aibă toți profesorii, ar trebui să funcționeze din plin. Dar, așa cum știu pe pielea lor toți copiii de profesori, cu ai tăi de-acasă… nu merge.

Anul acesta e „anul de răbdare”. Știu din proprie experiență ce tragedii se pot întâmpla cu șoferi de 18 ani, așa că mi-am propus să rabd cât va fi nevoie până îl văd stăpân pe el și pe mașină. Mă întreabă când va primi cheia să meargă singur… Replica ce plutea pe buze era „La Sfântul-Așteaptă, când o să-ți cumperi singur mașină!“ Apoi i-am zis că și-a luat permisul, a dovedit că e capabil. Mai are de trecut examenul responsabilității, iar la ce văd deocamdată…

De ce mi-e teamă?

Să vedem: de escapade pe te-miri-unde, cu te-miri-cine. Cum ar fi chiulitul de la ore, dar nu în barul din spatele liceului, ci cu mașina la Mall în Băneasa. Am crezut că nu văd bine notificările de trafic pe ziua aia. Nu contează ce oră nu făceau, ori care dintre zmei era cu mașina la școală, cert e că au umplut-o și-au plecat „să dea o tură“. Să bravezi, să nu pari laș… cum adică, să stai tu să te depășească toți…

Știu că părinții de azi au o sumedenie de spaime, altele decât pe vremea când noi ne băgam părinții în sperieți. Alcoolul și tutunul sunt nimic. Dar șofatul urcă în topul meu amețitor…

Proiectele, lucrul în grup și respectarea restricțiilor

Măsurile impuse în condițiile respectării distanțării sociale au lovit la temelie una din abilitățile care se formau începând cu primele clase primare: colaborarea și lucrul în grup. Bineînțeles că nu toată lumea consideră măsurile o problemă, știu și văd o mulțime de situații în care nu mai respectăm nimic, ne facem treaba așa cum știm, ignorăm tot și îi dăm înainte cu tupeu. Văd pe net poze cu copii în clase fără măști.

Îmi povestește amicul meu A, elev în clasa a patra, cum doamna lor vine fără mască și îi încurajează și pe ei să și le scoată, și nu mai adaug clasele mici și înghesuite, unde elevii abia au loc printre băncile lipite de catedră… Ce să mai discutăm de distanțare?!

Și totuși, să încalci cu bună știință regulile înseamnă să îți tai singur craca de sub picioare. Lasă că unii trăiesc din reclamații și Doamne-ferește să se întâmple ceva, dar cât timp le-ai spus copiilor (au auzit) că există niște reguli, să îi îndemni să le încalce sau să dai tu acest exemplu, ridică un mare semn de întrebare: în ce mod te străduiești tu la școală să le formezi un sistem de valori? Cum educi tu viitorii cetățeni să aibă respect pentru lege și ordine, dacă primul lucru pe care îl vede la tine, modelul lui din fața clasei, e că „merge și așa“, pot fi încălcate?

Educația e un proces complex și unii înțeleg greu sau deloc de ce faci lucrurile „așa, pentru că așa trebuie“, și nu cauți căi ocolite, pentru că așa fac și alții. Nici nu mai știu de câte ori îmi spunea tata, ca replică la „Și X a făcut!“, „Păi și dacă X se aruncă cu capul în fântână, sari și tu?“

Despre lucrul în grup

Ca să lucrezi eficient în grup, condiția obligatorie este să poți muta mobilierul în clasă. Mă rog, ideea e că acum băncile trebuie să stea distanțate atât cât se poate, dacă se poate. Așadar, nici gând de lucru în pereche sau în grup mai mare. Mi-e dor să pun băncile câte patru, să pot face învățare prin colaborare, și îmi aduc cu plăcere aminte unul dintre complimentele primite de clasa mea la o inspecție: voi nu doar stați în grup, ci chiar lucrați și colaborați. Ei bine, cu seria asta… nu e cazul. Nu încă, dar mai sper.

Totuși, nu puteam să amân la infinit momentul. Primul semestru din clasa a doua a adus și primul proiect de grup. Eram în online când l-am atribuit și a fost chiar amuzantă formarea echipelor. Pe Jamboard am pregătit post-it-uri cu numele copiilor, am trasat șase casete, le-am dat acces la document și le-am cerut să se „așeze“ în casete după cum vor să lucreze la proiect, câte 3-4 în echipă. Imediat s-au adunat ca porumbeii când arunci semințe, după prietenii, și să vezi tragedie după ce locurile dorite s-au ocupat, X nu mai avea loc cu Y, trebuia să găsească altă echipă.

Dincolo de ecran eu mă amuzam copios, căci ei nu știau ce va urma…

Au lucrat, de la distanță, proiectele în Slide. Pe tema din Classroom a fiecărei echipe (am creat șase teme, fiecare atribuită numai elevilor dintr-o echipă) am adăugat câte un fișier Slide și un link personalizat de Meet, astfel încât colaborarea să fie mai ușoară, la un click distanță. Dacă aveau o problemă sau voiau ceva și nu știau cum să facă, întrebau în comentariile de la temă.

Nevoia te învață

Nu a durat mult și au început să apară și întrebările: Doamna, cum mut… cum fac fundalul colorat… cum scriu mai mare… cum schimb scrisul, și multe altele. Dacă eram la calculator și îi prindeam în Meet, intram și eu, partajam ecranul și făceam o mini-lecție rapidă de operare. În plus, având acces la toate documentele, intram la câteva zile să văd progresul și mai dădeam, unde și dacă era cazul, câteva sfaturi, mai ales acolo unde băteau câmpii sau nu lucrau.

Normal că au apărut și revoluțiile, și certurile, lideri autoimpuși în grupuri, care voiau să facă legea nedemocratic, reacții din seria „îmi iau jucăriile și plec“. După ce au prezentat proiectele, le-am trimis câteva întrebări de feedback, să văd ce impresie au avut ei despre cum au colaborat. Nu au răspuns toți, probabil vina e a mea, nu l-am inclus în punctajul final, dar tot am aflat că unele echipe nu au funcționat și că, în ciuda iluziei unei posibile munci excelente la început, unii au fost dezamăgiți și s-a lăsat și cu concluzii ca nu mai fac echipă cu X niciodată.

Momentul prezentării

Aș zice că, din fericire, au prezentat proiectul la școală, căci între timp am ieșit din online. S-au văzut așadar în mijlocul clasei, cu ochii la proiecția de pe perete, nevoiți să vorbească, să argumenteze ideile, dar cel mai amuzant a fost că și-au dat seama cât de important e să scrii mare, să ai grijă cu ce culori, că a colora curcubeu nu e deloc inspirat, ori să folosești text peste poze. Din greșeli înveți și e vârsta la care o putem face chiar relaxat.

Apoi, n-a fost deloc simplu: puși în situația de a explica ce rol are un mesaj sau poză, au realizat că sunt pe lângă proiect și că nu e suficient doar să adaugi ceva acolo ca să primești Fb. Și, normal, poți primi și Insuficient, dacă tot ceea ce ai putut face a fost să scrii lângă titlu componența echipei, ai cărei membri între timp s-au certat și nimeni nu a mai vrut să lucreze.

Punct și de la capăt

Le-am spus atunci că e abia primul proiect, să tragă concluziile și capul sus, data viitoare va fi mai bine. Luna ianuarie a adus ca subiect tema mediilor de viață de la noi din țară. Cum săptămâna asta ciudată de nici-școală-nici-vacanță+încheierea-situației nu se preta deloc pentru matematică, am hotărât să comprim într-o săptămână toate cele patru subiecte, astfel ca, până la finalul unității de învățare, la începutul lui februarie, toate echipele să beneficieze de același interval de timp pentru a realiza proiectul primit.

Da, știu, integrarea-conținuturilor-bla-bla, însă de data aceasta beneficiul am considerat că este mai mare în această formă. Nu poți împăca mereu și capra și varza, mai și alegi.

Toată lumea a sărit în sus de bucurie când a auzit de proiect și de echipe. Deja vorbeau peste mine, cine cu cine face. Am așteptat să se liniștească și i-am anunțat că pot face echipele cum doresc, cu o singură condiție: nu pot fi în echipă cu cineva cu care au lucrat data trecută. Parcă s-a dezlănțuit iadul, că e imposibil, că nu se poate, că nu se acceptă regula… După ce și-au manifestat cât au putut de vocal nemulțumirile, au început să se uite în jur, cu cine ar putea lucra.

Doamna, eu cred că trebuie să îmi fac mai mulți prieteni în clasă!

Mi-au dat lacrimile de bucurie, aș fi sărit și într-un picior de fericire! Mă bucur că au ajuns singuri la această concluzie și mai ales atât de repede! Trebuie să ai o relație de comunicare cu toți colegii, că nu știi niciodată…

Le-am lăsat pe catedră postituri si le-am cerut să mi le înapoieze cu echipele formate. Unele s-au format repede, pentru altele s-au dus negocieri, din seria „Mă primiți și pe mine?“, căci condiția era 2, maxim 3. Unele echipe m-au surprins, dar abia aștept să văd rezultatele și apoi trag concluziile.

La final, unul din piticii care încearcă să înțeleagă modul meu de a gândi lucrurile la clasă, a anticipat o problemă și a venit la catedră: Doamna, data viitoare cum facem echipele? M-am bucurat că începe să mă cunoască și are încredere în mine că nu mă repet. Doar n-o să-l dezamăgesc, nu? Trebuie să găsesc o idee care să le dea bătăi de cap, altfel ne-am plictisi…

La muzică, cu xilofon

Dacă e ceva ce m-a întors pe dos de când cu pandemia (și nu numai) e ora de muzică, cu tot cu mișcarea cu care figurează în programă. Ok, vorba fiică-mii, nu vreau să știu cum sună vocea mea, însă și aici trebuia să se „întâmple“ ceva. Cu chiu, cu vai, nu am transformat MM în Multă Matematică, cum se poartă pe la noi, și mă străduiesc ca de fiecare dată să fac ceva cât de cât decent, astfel ca atunci când tragem linie să putem spune că am învățat ceva nou.

Clasa pregătitoare a fost online. Eu pot spune că am stat din martie până în iunie, însă la muzică am propus atunci mereu variante asincron. Mulțumesc Anei-Maria Rusu că există și că ne-a fost alături atunci cu toate filmele și ideile ei din seria Cântă cu ce găsești prin casă, căci tare bine mi-au prins! Și în atmosfera aceea sumbră, mai făceam și altceva, indiferent cât de trăsnită părea ideea, copiii s-au distrat. Ne amintim cu plăcere momentele și parcă nu se cade să nu ne străduim măcar să fim la înălțime.

Clasa întâi a mai fost cum a mai fost, mai mult la școală, dar să cânți cu masca nu e o idee deloc strălucită, mai ales când copiii vin cu măști de cârpă care stau aiurea. Ne jucam la școală, muzicogramele au fost o soluție salvatoare, ascultam cântecele, dar nu le ceream să cânte cu masca. Foloseam platforma și le ceream să cânte acasă și să se înregistreze să-mi trimită. În general, ideea a prins și părinții au susținut-o, dar mai nou în școala românească nu majoritatea decide, ci minoritatea care știe să fie vocală și să-și „ceară drepturile“.

Ce idee și asta să ceri pe platformă înregistrare? Ce le trebuie să învețe un cântecel?

Da’ chiar, la ce bun să îți exersezi memoria, să înveți, de fapt, o poezie, căci nu le ceream să cânte neapărat, cât să învețe versurile. Oricum, ideea a fost ucisă în fașă. Așa că… ce să fac, am cântat la școală. Asta e, pe principiul: dușmanul binelui e mai-binele.

Planuri la cald

Toată vara m-am perpelit ce fac eu în clasa a doua cu ei, că n-o pot ține tot așa. Ce să fac „nou“? Nu învățăm încă notele muzicale, ca să scot de la naftalină ideea cu pianul pe telefon, care merge la clasa a treia… Trebuia altceva. Și atunci mi-a venit ideea cu xilofonul. Am ochit că nu sunt scumpe, oricum sunt muuult mai ieftine decât cele zece pop-it-uri (minim) pe care orice elev respectabil le are în ghiozdan, și am pus pe lista de rechizite, cu rugămintea de a-l avea după vacanța de toamnă.

Dincolo de scepticismul că îl folosim la o singură oră și ar fi fost bani aruncați în vânt, copiii așteptau cu o nerăbdare greu de descris lecția cu xilofon.

Ca să știu totuși la ce mă aștept, am cerut pe platformă poze cu instrumentele. Le-am eliminat pe cele cu mai puțin de opt lame, le-am stabilit ordinea în care vor fi numerotate, căci aici am ajuns. În mintea mea, toate ar fi avut aceleași culori ale curcubeului, eu le-aș fi dat partiturile colorate și totul ar fi mers minunat. Doar că cele două socoteli nu s-au potrivit și exceptând vreo șase care respectau ordinea, restul erau în orice alte combinații cromatice. Așa că le-am numerotat de la 1 la 8 și gata.

În pachetul de fișe distribuit copiilor pentru perioada care urmează, le-am inclus și partiturile adaptate pentru două cântecele. Unul le era foarte cunoscut, căci l-am tot exersat în septembrie, când ieșeam în curte și încă aveam voie să stăm fără mască afară. M-am gândit că e mai indicat să încerce prima dată cu un cântec familiar. Al doilea – unul foarte, foarte simplu.

Nu puteam să fac excepție

Normal, nu puteam să discutăm de exerciții cu un instrument fără să am și eu. După un rateu cu unul care arăta bine, dar la 20 lei scotea niște sunete de 2 lei (sau mai bine zis nu scotea, căci LA-SI-DO erau identice și răgușite), mi-am dat seama că nu e cazul să mă mai complic cu jucării și am trecut direct la categoria instrumente muzicale. Sau măcar ceva pe-aproape, căci unul adevărat depășește posibilitățile.

Cert e că în momentul în care mi-a sosit jucăria toată familia a fost încântată, s-a exersat pe rând și la ce vibrații produce seara, și vecinii cred că sunt încântați. Să vezi apoi emoții, că nu sunt obișnuită să cânt cu două mâini, stânga zici că e leșinată când lovește… dar am exersat toată vacanța să mă prezint onorabil în fața copiilor.

Și a sosit mult așteptata oră de muzică. A sosit ea de la prima oră a dimineții, chiar dacă era de română, când țineau să-mi arate că au și cum se aude. Sunt atât de iubite ciocănelele, că le sug ca pe acadele în toate zilele săptămânii, și am stat online două săptămâni. Nici nu vreau să mă gândesc că venim cu ele la școală și ei sunt obișnuiți să le lingă, să și le prindă la cercei atârnate, să le bage în codițe precum chinezoaicele, prin ochiurile plovărașelor și câte și mai câte astfel de idei creative care previn cu siguranță pierderea lor.

Mai contează cum a ieșit ora?

Deja învățaseră cântecelele (unii) și ne-au arătat tuturor înainte să pot explica ceva. Durata sunetelor e ceva relativ, sunt convinși că a ști cântecul înseamnă să cânți repede, însă lucrăm la răbdare și lovit cu măsură (optimist spus!). A doua oră a crescut numărul de experți, dar și de xilofoane, a treia oră au zis că pe-astea două le știm, ce mai urmează. Cam dezamăgiți că nu e tot manualul așa scris.

Aveți xilofon performant!

Ptiu, drace, că nu știam! Dar am râs pe săturate. Încercând să le arăt că nu trebuie să se grăbească și e nevoie să și asculți ce cânți, repetam pe xilofonul meu câte două măsuri pentru fiecare copil. Unii… mai dezamăgiți, căci jucăria lor nu scotea sunetele așteptate. Până la un moment dat când primesc replica. Normal că al meu se aude frumos, cântecelul se recunoaște, că al dumneavoastră e performant.

Mă gândesc că, dacă ne întoarcem la școală, voi putea să îi las, pe fiecare, pe rând, la al meu. Dacă știu partitura, nu au cum să nu se descurce. Mi-am numerotat și eu lamele, deși mă încurcă teribil și fac un efort imens să ignor, dar așa pot vedea și ei (pe webcam). Oricum, am văzut că le-au memorat deja, aproape că nu mai folosesc foile pentru cele două portative, nu mai mult de 8-10 măsuri. Până atunci însă, avem ocupație, ne și mișcăm, cântăm, exersăm. Se va auzi de la noi de la fereastră de parcă treci pe lângă Conservator, fiecare pe limba lui.

Aștept cu nerăbdare să văd ce ne rezervă viitorul. Până acum, de când am luat seria aceasta de elevi, am parte numai de provocări, care mai de care mai interesantă sau mai șocantă.

Vezi preț

Edit: Între timp am revenit la școală. Ne jucăm în continuare, aproape și cântăm, papagal îmi trebuie pentru al meu, că mă plimb cu el acolo unde e nevoie.

Calcul rapid cu clopoțel

E important, aș zice chiar foarte important ca, după clasa întâi, deprinderea de calcul rapid până la 20 să facă pași spre a fi o abilitate deținută de copii. E drept și că sunt mici și încă e timp să calculăm pe degete, căci de aceea ni le-a dat natura. Însă chiar trebuie să o facem suficient de repede astfel încât să câștigăm timp, mai târziu, când avem de adunat numere de ordinul sutelor sau chiar mai mari.

Sunt, așadar, importante exercițiile de calcul de la începutul orei, cele de „încălzire“ a minții. Însă cât îi ajută ele pe cei care calculează încet, n-aș putea spune. Cam cum se petrec lucrurile?

Profesorul anunță operația de efectuat, câțiva sunt foarte rapizi, ridică mâna. Nu îi pui pe ei, mai aștepți un pic. Dar, indiferent cum faci, va răspunde un singur copil. Ceilalți vor primi doar individual feedback, dacă au făcut sau nu corect. Ori… mai ai în clasă câte unul (cel puțin) care nu e învățat de-acasă să își aștepte rândul și anunță neîntrebat, imediat, rezultatul. Dacă este și rapid, strică tot jocul, nu mai apucă nimeni să calculeze.

Ca să am totuși o idee ce se întâmplă, le ceream să tragă câte o linie pe caiet pentru rezultatele pe care le-a știut și pentru cele pe care le-a greșit, apoi vedeam cam câte au nimerit fiecare. Dar… ce copil vrea să vadă doamna că el e pe lângă? Nu mai bine trage oricum linia, căci nu îl pot verifica?

Apoi am schimbat, chiar dacă însemna să sacrific mai mult timp. Marcam spații de la 1 la 10, eu anunțam calculele. Ei scriau rezultatul, iar când terminam, scriam și eu pe tablă răspunsurile, în ordine. Tăiai ce e greșit, bifai ce e corect, vedeam cam cum stăm. Însă timpul nu ne e prieten la școală.

Online e altă poveste

De când se discută de integrarea tehnologiei în procesul de învățare, unul din atuurile acesteia este posibilitatea de a economisi timp și de a da feedback imediat, iar în ceea ce privește calculul matematic, nu văd cine ar spune că nu ajută. Chestionare pe Google Forms sunt ușor de completat de elevi, doar că ele sunt devoratoare de timp pentru cei care le creează. Dacă le faci și să se auto-corecteze, muncești ceva timp la unul cu zece operații.

Am îmbinat tradiționalul cu modernul pe Meet. Trăiască chatul și bine că am învățat să îl folosim. Anunț calculul, îi văd că scriu și ridică privirea, apoi sun din clopoțel și abia acum trimite toată lumea răspunsul. Simultan. Așa nimeni nu copiază de la nimeni, toți răspund, eu văd repede cine greșește, ei văd repede și răspunsul corect. Se mai grăbesc unii să apese „enter“ înainte de clinchet, dar în general ne iese.

Dacă nu știi ce să faci cu copilul tău în mașină ori la un drum lung, calculează până când capătă viteză de răspuns. Dacă ții neapărat să ai liniște, să îl lași cu telefonul în mână, măcar caută astfel de aplicații, calcul cu timp limită. Soluții există, doar să vrei!

Anul trecut citeam despre școli din America unde s-a optat pentru învățământ hibrid, trei zile la școală, două online, săptămâna următoare, invers. Mi se pare o soluție ce ar putea rezolva la noi, parțial, și problema spațiului din școli, căci se poate intra decalat, două clase în aceeași sală.

Adică:

clasa a II-a A începe școala în săptămâna 1. Merge fizic luni, miercuri, vineri. În săptămâna a doua, merge fizic marți și joi.
clasa a II-a B începe școala în săptămâna 2. Merge fizic luni, miercuri, vineri, adică exact intercalat cu clasa a II-a A.

Astfel ambele clase folosesc aceeași sală și pot sta în zilele fizice până după-amiaza, cât este necesar. Profesorii pot alege lecțiile care se pretează mai bine în online și cele fizic. E un experiment care, din păcate, la noi nu ar fi realizabil din lipsă de viziune și gândire pe termen lung. Ar trebui să faci un plan și nu să te trezești dimineața să mai dai o vacanță neașteptată ori să schimbi structura anului școlar…

Însă ceea ce mi-aș dori din tot sufletul e să putem alege, în fiecare săptămână, o zi online, în care să facem lucrurile altfel, să mai învățăm lucruri noi, să rămânem conectați la lumea în care trăim. Bineînțeles că nu m-ar deranja absolut deloc să învățăm într-un singur schimb, să avem săli utilate cu terminale individuale la fiecare bancă, tablă smart și tot ce ne trebuie. Și, culmea, sunt școli în România în acest moment (private) care au astfel de facilități. În educație trebuie doar să știi unde vrei să ajungi, iar în învățământul public, din păcate, e o harababură de nedescris.

Școala online, episodul de toamnă 2021

Una din lecțiile pe care încă mă străduiesc să o învăț, deși nu e deloc ușoară, e să rămân optimistă în orice condiții, fie ele și online. Să văd partea plină a paharului, chiar și atunci când în el e doar o picătură, dacă nu depinde de mine să schimb lucrurile.

Așa este și cu episodul de toamnă 2021 al școlii online. Râdeam în vară cu o amică, proiectasem, din nou, să vorbesc la începutul anului școlar despre tableta grafică atât de necesară în desfășurarea lecțiilor online și dezbăteam amândouă cât e de oportun, în condițiile în care, în august, dacă pomeneai de pandemie, erai trimis să te culci. Pe nicăieri nu vedeai steaguri negre, totul era roz și curgea lapte și miere.

Dar, așa cum îi stă bine românului, nu facem niciodată vara sanie, pe noi totul ne ia prin surprindere. Și, ca în tradiționala poveste cu Ionică și lupul, de data aceasta nimeni n-a mai crezut că e pe bune, iar numărul de morți și modul în care la noi decurg lucrurile este studiu de caz pentru toate celelalte națiuni mai cu capul pe umeri.

Revenind la școala online, cu „bunele“ sale din toamnă, sunt câteva lucrușoare pe care aș vrea să le laud.

Drepturile profesorilor în Meet

Organizarea lecțiilor în Meet cu mai mulți profesori, astfel încât toți să aibă drepturile gazdei întâlnirii, este noutatea de peste vară. Dacă la elevii mai mari nu e o problemă să schimbe clasa în fiecare pauză, sunt totuși doar câteva clickuri, pentru elevii mici e un coșmar. Ca să nu amestec lucrurile, adică eu am clasa mea, profesorul de sport clasa lui, dar totuși și elevii să rămână în aceeași întâlnire, era nevoie de o mică mare modificare și aceasta s-a făcut.

Acum ai opțiunea să „delegi“ atribuțiile. Am agreat cu colegii mei să nu mutăm copiii, mai ales la orele intercalate în program, și să folosim întâlnirea pe care o deschid eu dimineața. Eu le dau datele de conectare, la pauză îi aștept, așa cum procedam și la școală, și le predau ștafeta. Click-dreapta pe numele lui din listă, desemnează ca gazdă a întâlnirii și poate administra liniștit în lipsa mea. Opțiunea fundamentală la care trebuie să aibă acces este aceea de a opri microfoanele copiilor.

Am înțeles că Meet-ul va avea, dar în versiunea plătită, și posibilitatea de a tăia camerele. Mie mi-ar fi utilă când luăm pauza de ecran, aș da eu direct. Tot în varianta cu plată este disponibilă și prezența, primești automat, după întâlnire, pe mail, lista de prezență, cine a intrat, la ce oră, cât a stat. Cred că e foarte utilă la elevii mai mari și la studenți. Nici la cei mici nu e de lepădat, mai ales că ar fi o dovadă clară când îi spui părintelui că încrederea lui în copil e exagerată și acesta nu intră așa cum spune la ore.

Revenind la Meet,

îmi place și perfecționarea opțiunii de ridicat mâna. După ce elevul numit răspunde, la închiderea microfonului mânuța se lasă jos automat. Și posibilitatea de a deschide o tablă direct din întâlnire e minunată, dar aici mai am de lucru, căci nu o face cu drepturi de scriere pentru elevi, trebuie să le modific eu.

Sau creez tabla înainte de oră, cu toate drepturile. Aici am descoperit un mod rapid de a da drepturile tuturor, fără să îi introduc nominal. Folosesc una din adresele de clasă, de exemplu CLR_Clasa_a_II_a_G_aba8869a@scoala**.ro, din care ei toți fac parte, dau și tai drepturile tuturor simultan.

Jamboard online

Aplicația pentru tabla interactivă este cea care reușește să facă școala online să ajungă mai aproape de ceea ce ar trebui. Ai o modalitate de a lucra în grup cu elevii, de a-i „scoate“ la tablă. Deși ai mei sunt mici, am început să o folosim, timid, din clasa întâi. Dacă ar avea și elevii tablete grafice, cu totul alta ar fi situația, elevii chiar ar putea să interacționeze. Am profitat de orele relaxate de dezvoltare personală și am lucrat pe Jamboard, am făcut afișe, am lipit post-it-uri, am răspuns. S-au obișnuit repede și acum știu ce au de făcut când văd tabla.

Tot Jamboard m-a salvat la evaluare. Îmi e ușor să dau evaluările la matematică, pe Forms, căci e ușor de scris/bifat, chiar și dacă folosesc caietul ca suport și trimit ulterior, pentru completare. Însă la limba română dorința mea de a ține textul pe ecran în timp ce se derulează subiectele era destul de greu de îndeplinit. În plus, ritmul de lucru al copiilor este diferit și nu le puteam derula în același timp pentru toți.

O idee era să le trimit pe mail, individual, fiecare scria în ritm propriu. Dar atunci nu mai gestionam timpul de lucru. M-am gândit să le pun textul în Forms, la expirarea timpului, când dădeau „Trimite”, nu mai aveau acces la el. Dar tot rămânea problema subiectelor de pe ecran. Soluția a venit în Jamboard.

Am pregătit tablele cu subiecte, textul a rămas mereu deasupra, copiii au primit drept de acces, iar la expirarea timpului am șters tabla.

PearDeck

Bineînțeles că pe internet orice problemă își găsește o soluție, însă aceasta nu e gratuită. Ceea ce îmi doream eu să fac, gestionând și spațiul de lucru, și timpul, îmi oferea PearDeck. Însă perioada premium câștigată anul trecut după ce am luat tableta de la Wacom a expirat, iar acum, în varianta free, nu am accesibilă consola de profesor și nici opțiunile mai amuzante de desen și corespondențe. Dacă abonamentul ar fi fost mai accesibil buzunarelor profesorilor români…

––––––––––

Acestea ar fi, pe scurt, cele câteva idei strânse în această toamnă. Din fericire sunt încă online cu clasa mea, la adăpost, și reușesc (dar numai împreună cu părinții clasei mele) nu doar să țin corabia pe linia de plutire, ci chiar să o fac să meargă. Strângem toți (cu o excepție, ce să facem) din dinți, pentru că miza sunt copiii, pe care nu îi putem sacrifica.

Nu e simplu nici pentru părintele aflat acasă. Să ai doi copii online, să supraveghezi Classroomul, să trimiți temele fotografiate la timp, să pregătești, după indicații, materialele necesare copiilor, să preiei ceea ce educatorii și învățătorii fac de ani de zile după-amiaza sau în acel „timp-liber“ atât de imputat.

Pe noi, dincoace de ecran, ne apucă ore târzii în noapte pregătind materiale și corectând teme, gândindu-ne cum să profităm la maxim de această perioadă care ne oferă altfel de experiențe de învățare. Săptămâna aceasta mi-am făcut curaj să lucrăm prima dată în grupuri, cu proiecte de prezentat, le-am repartizat camere de chat, fișiere Slide de lucru, teme separate pentru fiecare echipă pe classroom. Despre cum a mers, cu altă ocazie.

Dacă margaretele ar crește iarna: dăm teze, nu dăm teze

Vacanțăăăăăă!

Cere și ți se va da. Cu câteva zile înainte să se anunțe minunata vacanță neașteptată de toamnă, vorbeam cu o prietenă că noi, ca elevi, ar trebui să avem dreptul de a cere o săptămână liberă pe an, pentru a reduce stresul.

Bibilibabilidu!

Vacanță două săptămâni!

Nu știu exact cât de vacanță se poate numi, adică nu poți să faci extrem de multe lucruri din cauza pandemiei (chiar dacă ești vaccinat, tot în alertă rămâi). Apoi, deși temele de vacanță sunt interzise, normal că am avut teme de vacanță! (Le-am început sâmbătă și le-am terminat luni dimineață, liceancă adevărată, ce să mai!)

Cum am aflat că avem două săptămâni libere, toata clasa mai că a intrat în depresie. Șmecheria cu vacanța au făcut-o și anul trecut. Mai toți ne-am amintit ce a urmat după pauza de o lună. Vorba aceea, istoria se repetă. O colegă este destul de optimistă „ne-am descurcat anul trecut, ne descurcăm și anul ăsta“. Alții, mai negativiști, au început să înjure și să calculeze cam câte teste va trebui să dăm pe zi… colac peste pupăză, câteva zile mai târziu îmi spune mama că dăm și tezele.

Ghiciți cine a dat mesaj pe grupul clasei că se dau tezele? ^^

citez din grupul clasei: „mă omor“, „ce frumos!!!!!!!!!!!!! Chiar am chef să dau cinci teze în două săptămâni!!!!!!!“

Profesorii înainte de vacanță

În prima săptămână de vacanță ar fi trebuit să dau un midterm (dat fiindcă sunt pe profil bilingv). Aflând profesoara de engleză că avem vacanță, ne-a zis că o să dăm un test cum ne întoarcem, dar să ne relaxăm în astea două săptămâni, că avem nevoie. Plus că, dacă ne-au mai luat două săptămâni de școală, cu siguranță nu mai dăm teze! Bucurie mare! Până a deschis Cîmpie gura iar.

Image by Bessi from Pixabay

Cîmpie

Voiam să scriu săptămâna trecută un articol de la prima faza cu „vom recupera săptămânile de vacanță“ și „se dau tezele“. Nici nu mă apuc bine de scris, că se mai schimbă ceva. Dăm mai puține teze. Adică cei care ar fi dat patru, dau acum trei. No bine, eu trebuie să dau cinci, nenică (după logica cîmpeniană am să dau patru, dacă nu se mai schimbă ceva).

Tezele vor putea fi susținute începând cu 6 decembrie – aha. Atâta am de zis. Adică foarte bine, nu dăm cinci teze, pardon patru (mă tot încurc în ideile de la articolul precedent, csf… schimbările astea) în două săptămâni. Dar, explică-mi, din ce naiba îmi dai teză pe 6 decembrie? Din ce s-a predat până atunci, bănuiesc… Este mai bine pentru mine, sincer, adică aș da mai puțină materie la teză, dar câți profesori vor fi de acord să nu-și termine predatul și să ne dea teză? Ah, și să nu încep ca mama cu metodologia și fixarea cunoștiințelor…

Cireașa de pe tort

Cine nu va putea susține teza fizic, o va putea face după revenirea la școală, chiar dacă revenirea se va face în semestrul 2″, a precizat ministrul educației. – adică îmi lași ~~cinci~~ patru materii cu mediile neîncheiate…? Sau cum…? Și apoi, ce faci, mi le dai pe toate într-o săptămână în timp ce ceilalți probabil dau teste la alte materii, pe care eu, bineînțeles, va trebui să le recuperez? Pe scurt, aș rămâne mereu în urmă…

Vor să ne dea tezele fizic, perfect de acord (deși o parte din mine crede că cu ajutorul tehnologiei ne poți supraveghea destul de bine, trebuie doar să știi cum, dar pentru asta și profesorii trebuie să mai învețe și nu toți au chef). Dar dacă se dau, să se țină cont de toate restricțiile, cum ar fi distanțarea între bănci.

Nu spun că n-ar trebui să avem coleg de bancă, că tot cu colegul de bancă stăm și după ore, dar între mine și colegii din spate/față ar trebui să fie cel puțin un metru și jumătate distanță. Apoi, să le facă ceva nebunilor care nu vor să se vaccineze, ca să nu-i mai menționez și pe cei care nu poartă masca cum trebuie, sau chiar deloc.

Confuză

Sunt foate confuză. Nu am nici cea mai vagă idee, la jumătatea semestrului, câte note trebuie să am și pe ce primesc notă, dacă dau teză sau nu, sau poate se mai schimbă ceva. Ca să știu dacă aș putea să mă bazez pe faptul că iau o notă măricică în teză care să-mi crească media sau nu…

Bineînțeles, acum probabil vă gândiți că, din câte știți dumneavoastră, am nevoie de două note pentru a avea o medie, dar la câte s-au schimbat, îmi puteți garanta asta? Nu mai știu nimic cu siguranță și totul este mult mai confuz decât anul trecut (atunci nu mă așteptam să se poată și mai rău).

Am fost prea optimistă cu anul acesta școlar. Mi-am zis: anul trecut a fost o zăpăceală imensă, dar a fost primul an (școlar, mă refer) de pandemie, anul acesta va fi decent. Mă bazam pe faptul că tu, ca om, înveți din greșelile pe care le-ai făcut… bineînțeles, nu toți sunt capabili.

Concluzia

Ca ministru, decalezi totul. Ca planul lui cu datul tezelor să funcționeze, ne-ar trebui noroc chior sau respectarea restrcțiilor de tot poporul. Cum a doua sigur nu o să se întâmple, ne bazăm pe noroc. Deci cu norocul la înaintare continuă educația mea.

În loc ca minunatul Cîmpie să ne strice mediile, viețiile și să ne de peste cap de fiecare dată când are el o „revelație“, ar putea să pună la punct programul de remediale. Ar putea să formeze o echipă de profesori (pe liceu?) care să ofere ore suplimentare (plătite!!) elevilor care au nevoie.

Să ne dea de completat un formular în care noi să specificăm ce nevoi avem: matematică – praf, biologie – acceptabil, franceză – je ne parle pas du tout français, informatică – treacă meargă ș.a.

Vă mai întreb un lucru și apoi am să vă las: Voi mai credeți că vom avea vreodată un ministru al educației care să gândească pe termen lung?

Nu vreau acum la școală nici vaccinat

Dumb Ways To Die este un joc destul de interesant (pentru un copil de 8 ani). Puteți să-l găsiți pe App Store dacă vreți să vi-l instalați. A trecut muuuultă vreme de când nu l-am jucat, la cel virtual mă refer, căci în ultimul timp simt că-l joc în realitate.

Pe scurt, în jocul virtual trebuie să ai grijă de acești dumbs (idioți), să nu moară din cauza unor situații extrem (dar extrem) de cretine și fără sens. Pe lung, în jocul real trebuie să te ferești de unii dumbs care sunt supuși unor idei cretine și fără sens.

Să ne uităm la un număr: 1383 de români au decedat în ultima săptămână din cauza virusului, mulți alții au rămas cu sechele destul de serioase după ce au trecut prin boală. Când apărut vaccinul, am fost extrem de fericită, am zis că ne vaccinăm toți repede și gata, într-un an revenim la normal, devine covidul un fel de varicelă dispărută… DAR NU. Vaccinul nu a omorât pe nimeni, nu dă infertilitate (la trei generații, cum am mai auzit), singurul lucru pe care-l face este să-ți strice o zi-două că ai puțină febră. Asta pentru 99,99% din cazuri, depinde și dacă ești ghinionist de fel.

Revenind la Dumb Ways To Die, ideea este că, virtual, dacă făceai niște alegeri din prostie, mureau pe-acolo creaturile. Trebuie să se creeze o variantă de joc și cu un virus și să te întrebe: Will you wear the mask? Will you go to a party? Will you get vaccinated or not? ș.a.m.d., iar cu cât alegeai tot mai multe răspunsuri prostești să „die in a dumb way“, pe românește, să mori ca prostul. (Jocul nu este chiar atât de macabru, dar pe-aproape. )

Mergeți la școală! – îndemn de început de an

În primele săptămâni de școală, rata tot creștea, iar clasele tot dispăreau. Vorbeam cu prietena mea că mai închid o clasă și gata, ne bagă în online. Asta era pe la finalul primei săptămâni de școală. Pam-pam! Țeapă. Am aflat că nu se mai ține cont de prevederea aceea cu trei cazuri pe liceu, mergem în continuare la școală indiferent că rămânem singura clasă prezentă fizic (să nu mai vorbim de rată).

Și asta nu e tot! Nu am avut dirigintă în prima zi, deoarece este în concediu medical (îmi lipsește destul de mult), așa că nimeni nu ne-a zis noile reguli până mai târziu. Cei vaccinați pot merge la școală, chiar dacă a fost un caz confirmat în clasă. Mi se pare complet aiurea. Este, într-adevăr, mai puțin probabil să-l fi luat pe coviduț dacă ești și vaccinat și porți și mască, dar măcar ar trebui să ne testăm rapid (obligatoriu) dacă tot vor să ne cheme la abator/școală*.

Până vinerea trecută eram doar revoltată de faptul că cei vaccinați sunt priviți ca niște supermen și wonderwomen care sunt imuni la virus și nu-l pot transmite.

Ce s-a întâmplat vinerea trecută:

Apare un mesaj pe grupul clasei de la diriga că stăm toți online în acea zi, deoarece o colegă așteaptă rezultatul de la testul PCR, iar cine a stat cu ea este recomandat să se testeze urgent.

Panică generală: era colega care stătea în spatele meu. Și eu și colega mea de bancă (da, nu suntem distanțați) ne gândeam ce să facem, să intrăm în izolare??? Dar uite că de luni ne-a chemat la școală, că suntem vaccinate…

Am început să analizăm și cam când putea să ne transmită virusul, ținând cont că săptămâna a decurs în felul următor:

Luni, colegul din spate se simte rău, se duce la cabinet și este trimis acasă.
Marți, colegul tot vine la școală, eu și M. ne mutăm pe alt rând, că prea strănuta acest coleg al nostru.
Miercuri, colegul este în online deoarece se simte rău, iar colega lui de bancă, care a venit la școală, tușește și ea.
Joi, amândoi sunt în online.
Vineri, panică. Ea e pozitivă, de el nu știm nimic. Toată clasa e online.

După această schemă, am zis să o luăm cu pași mici.

Ne facem test rapid vedem ce și cum, apoi decidem cu izolarea. Cu un test negativ te mai calmezi un pic, apoi realizezi că ai stat cu geamul deschis și că ai purtat mască KN95, pe care n-ai dat-o jos, și că s-ar putea să fie doar paranoia din tine. După ce reușim să ne liniștim, vedem pe un grup cu cei din clasă că o colegă care a stat cu cea care era în așteptarea rezultatului PCR (fără mască, bineînțeles), merge așa, cu nonșalanță, să-și ia o cafeluță.

Dacă ar fi purtat măști mereu toți cei care au și stat de vorbă cu colega confirmată, nu ne-am fi agitat atât de tare. Ținând cont că această colegă face parte din jumătatea fumătoare a clasei, care merge în pauze în spatele liceului la o țigară (făcută și poștă uneori), cum să nu faci crize? Iar cei care au stat cu ea nu aveau nicio treabă, merg la cafea, ce naiba!

Drept urmare, cum rata tot crește și vor să ne cheme la școală, cei vaccinați (sau măcar o parte dintre noi) ne-am decis să stăm acasă cât mai mult, deoarece ne este destul de frică să nu-l luăm acum, după ce am stat cam doi ani cu restricții. Căci nu e vorba doar de mers la școală, ci și de transportul public… că doar nu ne teleportăm acolo!

Și-n plus, avem și profesori destul de în vârstă, care nu știu să interacționeze cu clasa în hibrid. Gândiți-vă: care este șansa să fii scos la tablă din cei 9 copii prezenți în 40 de minute?

Nu suntem nici măcar 30% vaccinați în toată țara, dar facem proteste că, vezi doamne, ni se iau drepturile! Momentan stăm online și așteptam a new way to die survive.

Photo by cottonbro on Pexels.com

Cum pregătim caietele pentru școală?

Este perioada de foc, săptămânile în care goana după rechizite și „pregătirea de școală“ ating cote maxime, mai ales dacă școlarul este mic. Dacă de clasă m-am ocupat, a venit rândul materialelor elevilor. Am pregătit, cel puțin pentru clasa mea, un scurt filmuleț ajutător pentru pregătirea caietelor de școală. Da, și ele se pregătesc!

Cine pregătește caietele?

Exceptând școlarii care nu știu încă să scrie, fiecare elev e dator să își pregătească singur caietele proaspăt achiziționate. Pune copertă, etichetă, scrie frumos numele pe prima pagină a caietului. Pentru cei care vor să protejeze planeta și să utilizeze mai puțin plastic, există opțiunea coperților din hârtie. Acum ceva timp am avut chiar un concurs pe această temă și am pregătit atunci un filmuleț ajutător pentru confecționarea unei coperți.

Apoi, nu consider că părintele care scrie etichetele caietului este de vreun ajutor real. Sincer, nu am reușit până acum să identific motivele.
– Scrie urât copilul. Așa, și? Scrie cum poate el. La următorul caiet se va strădui și va scrie mai frumos, nu?
– Nu se încadrează în spațiu. Ok, nu e ușor. Dar poți exersa, pe foi separate, cum să îi încapă numele pe cinci pătrățele.
Am mai constatat că uneori e mai simplu să le scrii tu și să nu-ți bați capul să ai răbdare cu copilul… Mda, acest caz nu îl comentez.

Cum scriem pe un caiet?

Am început din clasa întâi să folosim caietele. Totuși, când se terminau, trecerea la un nou caiet nu era atât de simplă. Am învățat demult câteva reguli, nici n-aș ști să spun de la cine… de la doamna sau de la părinți, și ei profesori.

Pe prima pagină a caietului scriem numele, clasa, scopul utilizării caietului. Această „etichetă“ poate fi centrată, în mijloc, sau în partea stângă jos. Principalele probleme sunt cu încadrarea numelui într-un spațiu restrâns, mai ales școlarii mici având probleme în a-și modifica scrisul conform dimensiunii indicate.
O greșeală pe care o tot întâlnesc de ceva vreme: folosirea celei de-a doua pagini a caietului. Sper să reușesc anul acesta să scap de această problemă.
Caietul începe efectiv cu pagina 3.
Opțional, pot fi numerotate paginile. Prefer în stânga jos, în spațiul liber de lângă linie, unde nu poate încurca conținutul. De ce vreau să numeroteze? Păi… poate reușesc să dezvăț unii părinți de obiceiul smulgerii foilor din caiet.
Modelul meu este cu litere de tipar. Opțiunea este a fiecăruia, nu este o regulă.

Ceea ce vedeți în videoclip este opțiunea mea pentru aranjarea în pagină. Cât timp avem un spațiu înainte și după titlu, un alineat, este suficient. Copiii însă sunt încă mici și nu știu nici să centreze din ochi, nici să așeze fără repede clare (atâtea pătrățele, atâtea rânduri…). Dacă la școală este stabilită o regulă, folosiți-o până devine rutină.

Cum procedez eu?

Aveam două opțiuni: să trimit filmulețul părinților și să cer pregătirea caietelor conform imaginilor sau să pregătesc împreună cu copiii, în prima zi de școală, caietele. Am ales-o pe a doua.

Le-am cerut în mailul informativ de ieri (care cuprinde și lista de rechizite) să aibă la ei un caiet tip II și unul cu pătrățele, neatinse, așa cum au fost cumpărate. Mi-am propus ca în prima zi, dacă tot am scăpat de coșmarul festivităților, să facem ceva util: să învățăm să scriem etichete. Voi rula pe proiector filmulețul de mai sus și voi pune pauză de câte ori e nevoie. M-am gândit mult dacă să înregistrez și explicații, însă fiecare părinte sau profesor care decide să îl folosească poate adăuga propriile comentarii pentru a spori interacțiunea cu copiii. Apoi, „pauza“ este absolut necesară pentru ca piticii să aibă timp să scrie… nu?

Sper să aibă coperți transparente, să completăm și spațiul de pe copertă lăsat pentru etichetă. Pentru „exterior“ le voi pregăti etichete personalizate, cu fotografie. Au fost foarte utile în clasa pregătitoare, atunci când ei erau responsabili cu împărțirea caietelor și se recunoșteau după poză. Realizez că este foarte posibil să nu avem voie nici în acest an să strângem caietele teanc și utilitatea acestui model de etichete să fie zero. Însă sper în continuare.

Acestea fiind spuse, vă doresc succes în noul an școlar! Îmi doresc să avem cât mai multe ocazii să ne bucurăm că suntem împreună, sănătoși, să trecem peste obstacole fără prea multe sacrificii!