Din fericire, cazul meu e o excepție. Am o clasă cu 20 de elevi și un spațiu generos la dispoziție, cum rar găsești. Pentru mine, să desfășor lecția cu toți prezenți în clasă este o variantă ce poate funcționa, dacă mi se va da voie, căci în cei 90mp aflați la dispoziție pot așeza băncile în așa fel încât să păstrez distanța regulamentară între copii. Însă dilemele sunt altele. Pentru ce anume păstrez distanța, chiar și cu ferestrele larg deschise, dacă cerințele clasei întâi îmi impun mie să trec cel puțin de două ori într-o oră pe la fiecare copil? Și nu doar atât, să iau cu mâna mea fiecare mânuță și să arăt cum și ce trebuie corectat… Dacă vine dispoziție ca profesorul nu se apropie de elevi, păstrează distanța, toată povestea asta cu școala va avea un final trist. Adică părinții vor fi fericiți, au unde trimite copiii de acasă, are cine să stea cu ei și teoretic vor face lecții. Practic, dacă doar se uită la mine, e cam același lucru cu a mă vedea pe un ecran.
Bineînțeles că pot exista și soluții, profesorul să aibă ca accesoriu la clasă o centură din aceea ca meșterii de pe șantier, de care să aibă agățat dispenser cu dezinfectant. Am scris cu mâna lui Gigel, mă dezinfectez, sucesc clepsidra, aștept 20 de secunde să își facă efectul, apoi trec la Costeluș. Și toate cu mască pe față și vizieră, aplecări și ridicări, nici nu te ia amețeala de la lipsa de oxigen și vaporii de dezinfectant! Și în ritmul acesta chiar e ușor să rezist de la 8 la 12, e o nimica toată! Fără glumă acum, dacă doctorii pot, pot și eu.
Dacă vom avea de ales, probabil că mulți oameni ai școlii vor spune că nu cred în reguli și își vor vedea de treabă. Probabil că destui nu vor păți nimic. Dar nu aș vrea să știu cum e să fii în pielea profesorului care nu a respectat regulile stabilite atunci când o clasă întreagă va fi diagnosticată pozitiv, căci la capitolul căutat vinovați noi suntem experți. Din experiența mea, toți oamenii sunt revoluționari până dau ei de greu: Lăsați, doamnă, ce atâtea măști, se sufocă copilul! Și când copilul tău ajunge pe pat de spital sufocându-se de boală, cine e vinovat că nu a avut grijă să poarte copilul masca? Așa că, dacă normele vor veni, va trebui să le respect, fie că sunt sau nu de acord cu ele. Și tare aș fi curioasă ce idei geniale au unii de a determina un copil care oricum îmi întoarce spatele și îmi spune nu vreau să stea pe scaun și să nu se ducă la joacă cu ceilalți!
Numărul de copii la clasă
Sunt niște ani deja de când tot scriu că nu e ok ce se întâmplă cu clasele mult prea numeroase, însă acum buba s-a spart. Oricum ar da-o, ministerul nu are de ales decât să recunoască problema: clasele supradimensionate nu sunt sigure. Nu erau oricum eficiente în procesul de învățare (de asta nu le păsa), dar acum problema s-a complicat și ei habar nu au cum să o rezolve, eventual fără să își taie craca de sub picioare. Indiferent ce se decide legat de întoarcerea la școală, e clar că a pune copiii grămadă, lipiți unii de alții, nu mai e o variantă care merge și așa. Soluția ar fi recuperarea școlilor de cartier, reconfigurarea circumscripțiilor școlare și respectarea acestora, construcția rapidă de școli, dar mai ales formarea profesorilor necesari. Toate acestea, puse pe hârtie, înseamnă bani și investiții pe care nu are cine și cu ce să le facă.
Așa că iar cârpim sistemul, pentru că nu suntem în stare să facem ce e de făcut. Lasă că îi împărțim în două cete și îi chemăm pe rând la școală, în grupe de 10-15 elevi! Mno, și când dă cu minus, că jumătatea clasei e 17, ce faci? Păi, simplu, ca până acum, te faci că nu vezi! Să înveți în grupe mai mici poate fi o soluție. Însă nu când timpul se reduce la jumătate, chiar la sfert, dacă stăm bine să ne gândim! Elevii vor fi prezenți fizic la școală jumătate din timp, iar ora se reduce și ea la jumătate, deci timpul dedicat efectiv învățării este un sfert din cel real. Și în condițiile acestea, vrem reușită și performanță…?
Tu ce vrei, ca părinte?
Toamna aceasta va fi un moment de sinceritate cu tine însuți. Va trebui să decizi ce vrei tu să faci, ca părinte, pentru copilul tău. Variante sunt destule: îl lași să se descurce singur, tu nu ești plătit să-i fii profesor, așa că nu e treaba ta să îl ajuți la lecții. Poți pune la dispoziție ce trebuie, să se descurce profesorul, ori te dai peste cap și faci tot ce poți, ca să compensezi ceea ce sistemul este incapabil să facă pentru copilul tău. Unii vor lecții, alții nu vor să audă de lucru suplimentar, și să nu uităm de cei ahtiați după merite pe hârtie, care fac temele copiilor.
Într-o discuție avută acum ceva vreme, o colegă povestea despre nemulțumirea unor părinți foarte ocupați: de ce trebuie să se implice? Nedumerirea ei era alta: oare cum de și-au găsit timp între atâtea ocupații să facă un copil? Nu asta e oare menirea ta? L-ai adus pe lume, până îl pui pe picioare, ești responsabil de soarta lui? Dar… într-o țară needucată ca a noastră, copiii vin de la Dumnezeu, doriți și mai mult nedoriți, părinții nu simt pentru unii dintre ei decât fiorul dat de încasarea alocației, așa că responsabilitatea trece toată în sarcina statului și a agenților săi, profesorii, dacă ne referim strict la educație. Așadar, ce pretenții să ai?
Planuri peste planuri
Normal că nu pot face niciun plan pentru la toamnă, cât timp nu știu în ce mod se vor desfășura lucrurile. Dacă trebuie să îi împart pe grupe, deja cam știu care va fi repartizarea, căci așa am lucrat și online, când mi-am urmat instinctul și am lucrat diferențiat. Însă îmi este destul de clar că nu este o soluție transmiterea lecțiilor de la școală și că cea mai bună variantă ar fi stabilirea priorităților, acele etape ale procesului de învățare care nu se pot desfășura decât față în față. Adică vor fi lecții pe care trebuie să le parcurgă obligatoriu cu mine și altele pentru care învățarea la distanță va rămâne o soluție posibilă. Însă în oricare variantă pe care eu o consider aplicabilă, munca mea nu se va rezuma la cele 3-4 ore petrecute la școală, ci se va extinde, după-amiaza, cu alte lecții față în față. Și dacă eu voi munci în plus, reușita are nevoie și de suportul părinților, altfel…
La CLR, clasa întâi pune bazele învățării scrisului și a cititului, completat de dezvoltarea capacității de exprimare orală. Dacă o grupă va veni o dată la două săptămâni, înseamnă că, cel puțin în ceea ce privește scrierea, eu trebuie să fac cu ei literele pe care le-aș fi parcurs în două săptămâni, față în față, păstrând parțial pentru întâlnirile online partea de citit și comunicare orală (care a funcționat destul de bine astfel în anul precedent). În săptămâna în care stau acasă vor avea de exersat scrierea și cititul, cu verificări rapide din partea mea prin intermediul platformei online.
La MEM experiența anului precedent îmi spune că flipped-classroom (clasa inversată) este o soluție. Pentru matematică am înregistrat lecțiile și feedbackul primit a fost extrem de încurajator. Copiii au reluat explicațiile de câte ori a fost nevoie, au exersat cu materialul concret după indicații (riglete, numărătoare, trusă logi) și este o variantă prin care lecția să fie parcursă după film, urmând ca la școală să lucrăm doar pentru consolidare de priceperi și deprinderi. Nu mă mai gândesc câtă muncă înseamnă pentru mine…
În ceea ce privește lecțiile de științe (explorarea mediului), internetul s-a dovedit extrem de generos. E altceva să înveți despre organele interne uitându-te la o poză din manual față de a te juca pe o aplicație 3D. Sunt copii care vor să afle mai multe, care învață descoperind singuri, cu puțin ajutor și îndrumare, care studiază o temă atât cât simt ei că au nevoie să o epuizeze. Aici cred că se pot utiliza foarte bine metode alternative de evaluare și sunt sigură că vor accepta repede posterul, lapbookul sau alte tipuri de prezentare vizuală a unui subiect, inclusiv cele digitale. E drept că e nevoie pentru aceasta de niște ore de TIC adaptate nevoilor imediate ale copiilor și care să nu înceapă cu istoria calculatorului.
Lecțiile de dezvoltare personală cred că vor avea cel mai mult de suferit. Erau momentele cele mai plăcute – o disciplină la care nu primești calificativ, la care lucrul în grup era principalul mod de interacțiune. Cum să le mai desfășori acum? Nu mi-am făcut curaj de a lucra cu toată clasa și de a o sparge în grupe, în primul rând pentru că Google Meet nu oferea opțiunea și nu am dorit să accesez Zoom. De la toamnă însă se pare că Meet-ul va avea și această posibilitate și, cine știe, va fi soluția care va salva aceste lecții. Până la urmă, dacă e să alegi și să nu tai copilul în două, iar unele lecții să treacă în online, cele de dezvoltare personală se pot preta binișor.
Muzică și mișcare a fost disciplina cea mai provocatoare online, în primul rând pentru că era exclus să cântăm împreună cu succes. Nu știu dacă ați încercat, am vrut să le spunem sărbătoriților „La mulți ani“ și a ieșit un balamuc incredibil. Ei cântau fiecare din tot sufletul, însă eu lăsam căștile mai jos, căci era prea mult pentru urechile mele. Din cele două ore alocate, una ar trebui să se desfășoare la școală. Cealaltă poate e o soluție de învățare la distanță, audiții muzicale, dans…
Artele vizuale și abilități practice, cu sprijinul părinților, se pot realiza ușor online. Sunt deja 10 ani de când încerc aici, pe site, să încurajez aceste activități acasă și știu că se poate, dacă găsim înțelegerea necesară. Și nu vorbesc doar despre implicarea părinților în organizarea activității, ci și despre asumarea rolului de monitorizare a activității și neamestec în execuție. Sunt sătulă, sincer, de părinți care nu înțeleg care le e rolul în procesul de învățare al copilului, care scriu teme sau realizează desene în locul lor. Când vom fi cinstiți cu noi înșine și să acceptăm ce putem face și ce nu, fără să trișăm?
Referitor la celelalte discipline – educație fizică, limba străină – prima este accesibilă în aer liber, a doua, tot pe grupe, la școală sau online, în funcție de posibilități.
Oricât m-aș strădui însă, matematic vorbind, să condensez două săptămâni într-una, să hotărăsc ce și cum fac la școală și ce anume online, tot nu pot să ajung la o variantă în care tot efortul meu să se încadreze în cele 18 de ore de lucru cu copiii și cu siguranță pregătirea tuturor scenariilor și materialelor va ocupa mai mult de 5 ore pe zi, timp în care vor trebui integrate și celelalte activități online.
Profesorii se vor găsi astfel în fața unei alegeri – aș vrea să spun – dificile: faci ce trebuie, indiferent de sacrificiu, faci atât cât poți, în timpul dat sau consideri oricum că e inutil și nu te agiți prea mult, te faci că muncești. Alegerea va fi una pe care fiecare o va lua împreună cu propria conștiință, însă va atârna foarte greu și suportul și atitudinea părinților, dacă sunt sau nu dispuși să intre în această echipă.
