person with difficulty and questions in studies

Fișa de feedback semestrial – un pas înainte sau doi înapoi?

Cine a aprofundat vreodată în viața lui etapele unei comunicări eficiente știe că feedback-ul este esențial în stabilirea calității mesajului. Nu ai cum să funcționezi ca un post de radio, emițând constant, fără să știi dacă semnalul ajunge bine la ascultători. Apropo de asta, de când merg cu mașina la școală (deh, pandemia, distanțarea…) și mai dau drumul 10 minute pe zi la radio, am ajuns la concluzia că nici ele nu mai sunt ce-au fost, țin permanent legătura cu ascultătorii, sunt semnalate problemele tehnice sau primesc feedback de orice natură în direct.

Așadar, toată suflarea școlii gimnaziale și liceale din România dă feedback în urma Ordinului ministrului educației nr. 3864 din 31.05.2021, chiar dacă unii poate nu înțeleg ce este sau la ce anume folosește.

Am completat chestionare asemănătoare în facultate și cred în ele, atâta timp cât sunt sincere și interpretate de persoane neutre. În anul întâi (prima dată când am completat) am fost siguri că e la mișto, pe românește, doar niște hârtii completate ca să fie. Dar noi tot le-am completat sincer.

Ei bine, având în semestrul al II-lea cursuri cu unul din profesorii evaluați, ne-am făcut cruce, ba am scuipat și în sân ca bunica. Fără să ne reproșeze o secundă ceva, omul a avut o schimbare completă de comportament și am apreciat persoana și în următorii ani în care am lucrat împreună.

Dar nu pot să nu îmi pun acum întrebarea dacă profesorii din preuniversitarul românesc au maturitatea necesară pentru a accepta un feedback negativ și a-și impune schimbările de comportament necesare. Nu e ușor, dar este un exercițiu pe care trebuie să îl facem toți, deopotrivă. Pentru mine nu contează dacă e anonim sau asumat, dar apreciez enorm când chestionarul pe care îl dau părinților este semnat. Înseamnă că îți și asumi acea opinie și avem o relație de încredere. Tu știi că poți fi sincer cu mine, iar eu te apreciez și încerc să țin cont de părerea ta.

Cel mai mult îmi place să le citesc pe ale copiilor. Anonime (dar ca s-o citez pe o fostă elevă, „Voi chiar credeți că doamna nu ne știe după scris?“), au fost întotdeauna gura de oxigen de care aveam nevoie în activitatea de zi cu zi.

Revenind la fișa de evaluare, aceeași pentru toate clasele…

Se vede că nivelul de lectură este scăzut sau inexistent, altfel ar fi auzit măcar de „Patul lui Procust“ și de cât de dăunător este să măsori totul cu un singur instrument. Una este învățământul gimnazial, când te adresezi copiilor cu un anumit limbaj, și total altă mâncare de pește liceul. Dacă mă gândesc acum la câțiva dintre profesorii mei din liceu, nu ar trece evaluarea cu mintea pe care o aveam atunci, la 16-18 ani. Pe „confort“ cel puțin… vai!

Acum, la niște decenii după, realizez că am avut enorm de învățat de la ei și ceea ce interpretam ca răutate, rea-voință, absurditate nu erau de fapt decât niște limite stabilite clar pe care nu le încălcau sub nicio formă, fără să faca rabat de la calitate. Și normal că n-ai cum să înțelegi lecția în ziua de azi dacă stai pe telefon în timpul orei, nu? Doar n-o să ți se lipească singură de urechi când trece pe lângă tine!

Habar n-am ce vor scrie elevii… dar mă gândesc la un ghid pentru cei doi adolescenți justițiari ai mei, referitor la:

În ce măsură ești de acord cu următoarele afirmații despre activitatea la clasă? (1 înseamnă „în foarte mică măsură”, iar 5 „în foarte mare măsură”)
Profesorul explică clar materia
Profesorul încurajează cooperarea între elevi
Profesorul folosește tehnologia digitală
Ritmul de parcurgerea materiei este potrivit pentru mine
Profesorul este interesat de starea mea de bine
Fac efort mare acasă pentru rezultate bune la această disciplină
Cheia mi se par întrebările deschise de la final. Mi-aș dori ca la această disciplină să… și gândul transmis către profesor, cu mențiunea că la început li se solicită elevilor limbajul decent, iar opiniile exprimate să fie justificate
După ce-am citit și m-am minunat, rămân la părerea mea că, pentru a da feedback, trebuie să fii o persoană educată și cu bun-simț. „România educată“ e o utopie, suntem departe de cea mai fină brumă de valori funcționale la nivelul societății. Ministerul oferă însă o supapă de refulare elevilor și părinților, simultan cu o recomandare pentru profesori să rabde și să tragă aer în piept, ca să nu zic să și înghită. Dacă aceste evaluări ar fi avut un impact… poate. Dar când cei mai mulți elevi nu înțeleg de ce vin la școală (ca și mulți profesori, de altfel), evaluarea aceasta mi se pare doar un mod de a distrage atenția de la lucrurile cu adevărat importante. Nu știu cum ne iese, dar cum avem o idee bună, o implementăm atât de prost, că se alege praful…

Photo by Olya Kobruseva on Pexels.com

two women studying together

Învățarea prin colaborare la școala online

Înainte să ne lovească în plin tăvălugul covid primăvara trecută, școala românească își propunea, pe ici, pe colo măcar să încurajeze la clasă învățarea prin colaborare, lucrul în grup sau constituirea de echipe. Nimic din toate acestea nu se mai pot face acum în condițiile în care impunem distanțarea fizică și elevii nu mai pot colabora nici măcar în pereche, dar este exclus să mai poți da măcar de la unul la altul un material. Așadar lucrul în grup a devenit ceva SF, un afiș făcut de o echipă – ceva ce nu vom vedea la clasă, fizic, prea curând. Din acest punct de vedere ne-am întors în urmă cu câteva sute de ani, fiecare își vede de ale lui.

Și totuși… copiii au nevoie de lucru în echipă. Încă mă gândesc cum să fac acest lucru la mine la clasă, online, cu cei mici. Nu pentru că n-ar fi capabili să dezbată și să se organizeze, ci pentru că abilitățile lor de a lucra cu mai multe ferestre pe diverse dispozitive sunt extrem de limitate, iar diferențele la nivelul clasei – ca de la cer la pământ.

Am pus articolului un titlu cu multe cuvinte grele. Primul este „învățare“ și, ca să înveți, în primul rând trebuie să vrei să o faci. Mult, puțin, trebuie să vină de la tine. Nimic nu merge dacă motivația intrinsecă nu există. Apoi, trebuie să poftești învățare. Nu doar să vrei, ci să ai acea curiozitate mobilizatoare care să te facă dependent de învățare, să vrei mereu și mereu mai mult. Învățarea și reușita sunt ca un drog, trebuie să îi guști adevărata savoare și să muncești să o ai. Satisfacția aceasta nu se obține ușor și mulți copii dau înapoi când văd că e nevoie de multă muncă, din simplul motiv că ei au fost învățați să bată din palme și să li se ofere totul pe tavă. Aceștia nu vor reuși, pentru că ei percep munca în învățare ca pe un imens disconfort și atunci refuză.

Școala online a cernut imediat copiii și s-au detașat cei care chiar își doresc să învețe, devenind chiar autodidacți acolo unde profesorii lor nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. Dar și acolo unde se caută acea satisfacție a reușitei, copiii știu foarte bine ce au de făcut.

Am avut mari emoții cu începutul clasei a noua și mi-am spus deseori că în viață ai nevoie, pe lângă muncă, și de noroc. Iris ține legătura cu mulți dintre foștii colegi risipiți acum prin toată capitala și modul în care „se face școală online“ este extrem de diferit. Unii fac, alții nu… Însă la noi la școală se muncește. Pe lângă orele ținute după program (senzația mea e că doar  accidental sunt unele care nu se fac, dar n-am ținut evidența), chiar dacă nu au socializat fizic așa cum își doreau, clasa a devenit mult mai unită de când s-a  renunțat la hibrid. Online e mult mai bine pentru ei, dacă nu poate fi complet fizic și și-au făcut grup de studiu după ore. A început încet, cu un trio, apoi s-a extins. Copiii sunt conștienți că nu vor primi feedback 100% pentru teme de la profesor și atunci lucrează împreună. Nu iau temele unii de la alții, ci lucrează independent, apoi compară rezultatele.

Am aflat de încercările lor când a venit să îmi ia tableta grafică. Prima dată mi-a spus că sunt profesori care „îi scot la tablă“ și pot ieși copiii care pot și să scrie. Apoi au început ei între ei să lucreze împreună ca să le dea de cap problemelor mai dificile. Așa am aflat cum se scărpinau oltenește scriind fiecare într-un document pe care apoi îl făceau poștă de la unul la altul. A realizat că ar avea nevoie de un fel de document partajat cu tot grupul, în care să scrie și să vadă toți în timp real, dar la matematică e nevoie de caractere speciale. I-am arătat cum funcționează Jamboard, cum se pot conecta toți și scrie cu tabletele și am văzut-o cum se luminează la față. Asta ne trebuie! Cum ai făcut exercițiul, ori cât ți-a dat, capătă acum noi sensuri. Stau pe conferință toți cu aceeași tablă și își bat capul cu câte o problemă. Au doar 15 ani, știau ce au nevoie, dar mai au nevoie și de ajutor, să afle cum. La ce îi folosește să învețe că o unitate de ram are 1024 biți… și de aceea nu are 10 la TIC, când nevoile lor acum sunt cu totul altele?!

Am avut emoții privind integrarea în colectiv, dar o văd fericită, are cu cine vorbi despre cărți, despre filme și muzică, și-a găsit un grup în care toți trag și vor mai mult.

Scenariul meu de toamnă

Din fericire, cazul meu e o excepție. Am o clasă cu 20 de elevi și un spațiu generos la dispoziție, cum rar găsești. Pentru mine, să desfășor lecția cu toți prezenți în clasă este o variantă ce poate funcționa, dacă mi se va da voie, căci în cei 90mp aflați la dispoziție pot așeza băncile în așa fel încât să păstrez distanța regulamentară între copii. Însă dilemele sunt altele. Pentru ce anume păstrez distanța, chiar și cu ferestrele larg deschise, dacă cerințele clasei întâi îmi impun mie să trec cel puțin de două ori într-o oră pe la fiecare copil? Și nu doar atât, să iau cu mâna mea fiecare mânuță și să arăt cum și ce trebuie corectat… Dacă vine dispoziție ca profesorul nu se apropie de elevi, păstrează distanța, toată povestea asta cu școala va avea un final trist. Adică părinții vor fi fericiți, au unde trimite copiii de acasă, are cine să stea cu ei și teoretic vor face lecții. Practic, dacă doar se uită la mine, e cam același lucru cu a mă vedea pe un ecran.

Bineînțeles că pot exista și soluții, profesorul să aibă ca accesoriu la clasă o centură din aceea ca meșterii de pe șantier, de care să aibă agățat dispenser cu dezinfectant. Am scris cu mâna lui Gigel, mă dezinfectez, sucesc clepsidra, aștept 20 de secunde să își facă efectul, apoi trec la Costeluș. Și toate cu mască pe față și vizieră, aplecări și ridicări, nici nu te ia amețeala de la lipsa de oxigen și vaporii de dezinfectant! Și în ritmul acesta chiar e ușor să rezist de la 8 la 12, e o nimica toată! Fără glumă acum, dacă doctorii pot, pot și eu.

Dacă vom avea de ales, probabil că mulți oameni ai școlii vor spune că nu cred în reguli și își vor vedea de treabă. Probabil că destui nu vor păți nimic. Dar nu aș vrea să știu cum e să fii în pielea profesorului care nu a respectat regulile stabilite atunci când o clasă întreagă va fi diagnosticată pozitiv, căci la capitolul căutat vinovați noi suntem experți. Din experiența mea, toți oamenii sunt revoluționari până dau ei de greu: Lăsați, doamnă, ce atâtea măști, se sufocă copilul! Și când copilul tău ajunge pe pat de spital sufocându-se de boală, cine e vinovat că nu a avut grijă să poarte copilul masca? Așa că, dacă normele vor veni, va trebui să le respect, fie că sunt sau nu de acord cu ele. Și tare aș fi curioasă ce idei geniale au unii de a determina un copil care oricum îmi întoarce spatele și îmi spune nu vreau să stea pe scaun și să nu se ducă la joacă cu ceilalți!

Numărul de copii la clasă

Sunt niște ani deja de când tot scriu că nu e ok ce se întâmplă cu clasele mult prea numeroase, însă acum buba s-a spart. Oricum ar da-o, ministerul nu are de ales decât să recunoască problema: clasele supradimensionate nu sunt sigure. Nu erau oricum eficiente în procesul de învățare (de asta nu le păsa), dar acum problema s-a complicat și ei habar nu au cum să o rezolve, eventual fără să își taie craca de sub picioare. Indiferent ce se decide legat de întoarcerea la școală, e clar că a pune copiii grămadă, lipiți unii de alții, nu mai e o variantă care merge și așa. Soluția ar fi recuperarea școlilor de cartier, reconfigurarea circumscripțiilor școlare și respectarea acestora, construcția rapidă de școli, dar mai ales formarea profesorilor necesari.  Toate acestea, puse pe hârtie, înseamnă bani și investiții pe care nu are cine și cu ce să le facă.

Așa că iar cârpim sistemul, pentru că nu suntem în stare să facem ce e de făcut. Lasă că îi împărțim în două cete și îi chemăm pe rând la școală, în grupe de 10-15 elevi! Mno, și când dă cu minus, că jumătatea clasei e 17, ce faci? Păi, simplu, ca până acum, te faci că nu vezi! Să înveți în grupe mai mici poate fi o soluție. Însă nu când timpul se reduce la jumătate, chiar la sfert, dacă stăm bine să ne gândim! Elevii vor fi prezenți fizic la școală jumătate din timp, iar ora se reduce și ea la jumătate, deci timpul dedicat efectiv învățării este un sfert din cel real. Și în condițiile acestea, vrem reușită și performanță…?

Tu ce vrei, ca părinte?

Toamna aceasta va fi un moment de sinceritate cu tine însuți. Va trebui să decizi ce vrei tu să faci, ca părinte, pentru copilul tău. Variante sunt destule: îl lași să se descurce singur, tu nu ești plătit să-i fii profesor, așa că nu e treaba ta să îl ajuți la lecții. Poți pune la dispoziție ce trebuie, să se descurce profesorul, ori te dai peste cap și faci tot ce poți, ca să compensezi ceea ce sistemul este incapabil să facă pentru copilul tău. Unii vor lecții, alții nu vor să audă de lucru suplimentar, și să nu uităm de cei ahtiați după merite pe hârtie, care fac temele copiilor.

Într-o discuție avută acum ceva vreme, o colegă povestea despre nemulțumirea unor părinți foarte ocupați: de ce trebuie să se implice? Nedumerirea ei era alta: oare cum de și-au găsit timp între atâtea ocupații să facă un copil? Nu asta e oare menirea ta? L-ai adus pe lume, până îl pui pe picioare, ești responsabil de soarta lui? Dar… într-o țară needucată ca a noastră, copiii vin de la Dumnezeu, doriți și mai mult nedoriți, părinții nu simt pentru unii dintre ei decât fiorul dat de încasarea alocației, așa că responsabilitatea trece toată în sarcina statului și a agenților săi, profesorii, dacă ne referim strict la educație.  Așadar, ce pretenții să ai?

Planuri peste planuri

Normal că nu pot face niciun plan pentru la toamnă, cât timp nu știu în ce mod se vor desfășura lucrurile. Dacă trebuie să îi împart pe grupe, deja cam știu care va fi repartizarea, căci așa am lucrat și online, când mi-am urmat instinctul și am lucrat diferențiat. Însă îmi este destul de clar că nu este o soluție transmiterea lecțiilor de la școală și că cea mai bună variantă ar fi stabilirea priorităților, acele etape ale procesului de învățare care nu se pot desfășura decât față în față. Adică vor fi lecții pe care trebuie să le parcurgă obligatoriu cu mine și altele pentru care învățarea la distanță va rămâne o soluție posibilă. Însă în oricare variantă pe care eu o consider aplicabilă, munca mea nu se va rezuma la cele 3-4 ore petrecute la școală, ci se va extinde, după-amiaza, cu alte lecții față în față. Și dacă eu voi munci în plus, reușita are nevoie și de suportul părinților, altfel…

La CLR, clasa întâi pune bazele învățării scrisului și a cititului, completat de dezvoltarea capacității de exprimare orală. Dacă o grupă va veni o dată la două săptămâni, înseamnă că, cel puțin în ceea ce privește scrierea, eu trebuie să fac cu ei literele pe care le-aș fi parcurs în două săptămâni, față în față, păstrând parțial pentru întâlnirile online partea de citit și comunicare orală (care a funcționat destul de bine astfel în anul precedent). În săptămâna în care stau acasă vor avea de exersat scrierea și cititul, cu verificări rapide din partea mea prin intermediul platformei online.

La MEM experiența anului precedent îmi spune că flipped-classroom (clasa inversată) este o soluție. Pentru matematică am înregistrat lecțiile și feedbackul primit a fost extrem de încurajator. Copiii au reluat explicațiile de câte ori a fost nevoie, au exersat cu materialul concret după indicații (riglete, numărătoare, trusă logi) și este o variantă prin care lecția să fie parcursă după film, urmând ca la școală să lucrăm doar pentru consolidare de priceperi și deprinderi. Nu mă mai gândesc câtă muncă înseamnă pentru mine…

În ceea ce privește lecțiile de științe (explorarea mediului), internetul s-a dovedit extrem de generos. E altceva să înveți despre organele interne uitându-te la o poză din manual față de a te juca pe o aplicație 3D. Sunt copii care vor să afle mai multe, care învață descoperind singuri, cu puțin ajutor și îndrumare, care studiază o temă atât cât simt ei că au nevoie să o epuizeze. Aici cred că se pot utiliza foarte bine metode alternative de evaluare și sunt sigură că vor accepta repede posterul, lapbookul sau alte tipuri de prezentare vizuală a unui subiect, inclusiv cele digitale. E drept că e nevoie pentru aceasta de niște ore de TIC adaptate nevoilor imediate ale copiilor și care să nu înceapă cu istoria calculatorului.

Lecțiile de dezvoltare personală cred că vor avea cel mai mult de suferit. Erau momentele cele mai plăcute – o disciplină la care nu primești calificativ, la care lucrul în grup era principalul mod de interacțiune. Cum să le mai desfășori acum? Nu mi-am făcut curaj de a lucra cu toată clasa și de a o sparge în grupe, în primul rând pentru că Google Meet nu oferea opțiunea și nu am dorit să accesez Zoom. De la toamnă însă se pare că Meet-ul va avea și această posibilitate și, cine știe, va fi soluția care va salva aceste lecții. Până la urmă, dacă e să alegi și să nu tai copilul în două, iar unele lecții să treacă în online, cele de dezvoltare personală se pot preta binișor.

Muzică și mișcare a fost disciplina cea mai provocatoare online, în primul rând pentru că era exclus să cântăm împreună cu succes. Nu știu dacă ați încercat, am vrut să le spunem sărbătoriților „La mulți ani“ și a ieșit un balamuc incredibil. Ei cântau fiecare din tot sufletul, însă eu lăsam căștile mai jos, căci era prea mult pentru urechile mele. Din cele două ore alocate, una ar trebui să se desfășoare la școală. Cealaltă poate e o soluție de învățare la distanță, audiții muzicale, dans…

Artele vizuale și abilități practice, cu sprijinul părinților, se pot realiza ușor online. Sunt deja 10 ani de când încerc aici, pe site, să încurajez aceste activități acasă și știu că se poate, dacă găsim înțelegerea necesară. Și nu vorbesc doar despre implicarea părinților în organizarea activității, ci și despre asumarea rolului de monitorizare a activității și neamestec în execuție. Sunt sătulă, sincer, de părinți care nu înțeleg care le e rolul în procesul de învățare al copilului, care scriu teme sau realizează desene în locul lor. Când vom fi cinstiți cu noi înșine și să acceptăm ce putem face și ce nu, fără să trișăm?

Referitor la celelalte discipline – educație fizică, limba străină – prima este accesibilă în aer liber, a doua, tot pe grupe, la școală sau online, în funcție de posibilități.

Oricât m-aș strădui însă, matematic vorbind, să condensez două săptămâni într-una, să hotărăsc ce și cum fac la școală și ce anume online, tot nu pot să ajung la o variantă în care tot efortul meu să se încadreze în cele 18 de ore de lucru cu copiii și cu siguranță pregătirea tuturor scenariilor și materialelor va ocupa mai mult de 5 ore pe zi, timp în care vor trebui integrate și celelalte activități online.

Profesorii se vor găsi astfel în fața unei alegeri – aș vrea să spun – dificile: faci ce trebuie, indiferent de sacrificiu, faci atât cât poți, în timpul dat sau consideri oricum că e inutil și nu te agiți prea mult, te faci că muncești. Alegerea va fi una pe care fiecare o va lua împreună cu propria conștiință, însă va atârna foarte greu și suportul și atitudinea părinților, dacă sunt sau nu dispuși să intre în această echipă.