Ideea acestui articol a apărut în joacă, în timp ce căutam cele mai bune cuvinte pentru încurajare… Căci, cu toate nebuniile de teste, probe, examene, evaluări, nici nu mai ai idee ce poți spune, ca să ai efectul motivațional dorit. La școlari, evaluările naționale (II, IV, VI) măsoară nivelul, nu spun nimic despre tine, decât că ești deasupra mediei, mediu sau sub medie. Cât de mult ești deasupra… sau cât de mult dedesubt – nu estimează. Apoi, toate „concursurile”, care dau diplomă tuturor, ca să „nu se supere nimeni”, nu fac decât să contureze o idee falsă despre ceea ce pot face, cu adevărat, copiii.

Deși concurența este blamată și nimeni „nu vrea” să încurajeze „așa ceva”, o avem în sânge. Sincer, câți întrebați, după ce ați aflat calificativul/nota lui la test, cât au luat ceilalți? Încercați să vă impuneți să nu întrebați! Să aflați dacă a înțeles ce a greșit, dacă a întrebat profesorul de ce are acea notă. Încerc să-mi învăț copilul să facă poză testului când îl primește, pentru că, dacă nu i se explică la școală DE CE, măcar să discutăm acasă, să căutăm răspunsurile.

Știți care este diferența între Mi-a dat 7  și Am luat 7 ? În cazul primei evaluări, copilul nu a înțeles rostul evaluării, el și-a măsurat altfel efortul, avea alte așteptări, și nu înțelege de ce a fost „măsurat” astfel. În cel de-al doilea caz, își asumă nota. Simt că înnebunesc când vine, îmi spune nota, și când întreb de ce, habar nu are. „Doamna doar ne-a citit notele, nu ne-a dat testele”. Și atunci, unde este funcția formatoare a evaluării? De ce rămânem ancorați în a da sentințe și a pune etichete?

Revenind la evaluare și competiție, indiferent cât ne chinuim să nu „stresăm” copiii, să le dăm impresia că în viața asta toate sunt într-un echilibru perfect, degrevându-i pe ei de „griji”, tot ajunge, mai devreme sau mai târziu, într-o răscruce a vieții, în care un examen va decide „la dreapta” sau „la stânga”. Și atunci nu-l vor ajuta nici teancurile de diplome de participare, nici laudele și aplauzele întregii familii, nici mângâierile pe creștet ale profesorilor care i-au spus până atunci că e minunat. Atunci va conta câtă stăpânire de sine are copilul. Și dacă știe să gestioneze momentul, emoțiile, dacă așteptările lui nu coincid cu realitatea.

La ultima situație am mari îndoieli. Noi, cei mari, ne antrenam odinioară prin jocurile copilăriei. Orice joc al copiilor implică un învingător și un învins. Și aceste jocuri, repetate până la epuizare de la vârsta grădiniței, ne antrenau pentru mai târziu și parcă nici atunci nu o făceau destul. Dar copiii de azi habar n-au ce înseamnă să pierzi. A pierde acum e similar cu a primi același premiu cu învingătorul. Lumea în care trăim e profund înșelătoare: dă impresia unei egalități, dar doar cei care vor citi printre rânduri și vor găsi în ei înșiși puterea de a-și mobiliza energia vor avea de câștigat.

Trebuie să găsim o modalitate de a le explica copiilor că îi tratăm la fel, dar la standardul minim cerut. Vrei să fii „minim acceptat”? Deasupra acestuia – sky is the limit, și numai cine se străduiește reușește. Și sunt încă convinsă că orice copil trebuie să treacă o astfel de probă atunci când importanța acesteia – deși pare majoră în momentul cu pricina – nu va avea efecte atât de importante asupra viitorului său. Învinge – va avea o cale mai ușoară. Pierde, va avea de muncit mai mult pentru a ajunge unde și-a propus.

Ce trebuie însă a rămâne punctul central în toată această zbatere, internă și externă, este însă faptul că dragostea mamei nu este în niciun fel condiționată de reușita sau succesul său. Viața nu începe și nici nu se termină cu un examen și că, indiferent de rezultat, ea este acolo. Să-l ia în brațe și să-l felicite, dacă a reușit, să-i ofere un umăr, și să-l sprijine de 1000 de ori mai mult dacă a eșuat. Uneori, în autobuzul vieții, numărul de locuri este limitat, iar biletul trebuie câștigat. Ne place sau nu, uneori linia se trage și deasupra numelui nostru, nu doar sub. Și atunci lumea se schimbă.

Și pentru că bănuiesc că titlul are nevoie de o explicație… mai jos aveți versurile care mi-au inspirat gândurile de mai sus. Mi-am amintit acum, când părinții copiilor născuți în 2003 (2004) trec prin zile fierbinți, de modul în care ne stresam noi acum mulți ani să răspundem pretențiilor părinților. Notele nu erau pentru noi, erau pentru ei. Ei să fie mândri de noi. Pentru că acesta era modelul. Le doresc din tot sufletul tuturor copiilor ca, indiferent ce va scrie vreodată pe vreo listă în dreptul numelui lor, să nu aibă parte de modelul de mai jos. Tot ce vor face vreodată în această viață, tot ceea ce vor învăța, va fi pentru ei și pentru nimeni altcineva.

[…] bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste, mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
[…] – Ce spui tu, streine? Ștefan e departe;
Brațul său prin taberi mii de morți împarte,
Eu sunt a sa muma; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
[…] Apoi tu aice fãrã biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țară mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!