teme litere

Am lipsit. Cum recuperez temele?

Ni se întâmplă, inevitabil, tuturor, pe parcursul vieții de școlar, dar mai ales mai târziu, ca părinte de elev, să ne confruntăm cu problema recuperării conținuturilor după o zi de absență. Amintirile mele din primii ani de școală sunt unele în care cred că am învățat cele mai multe noțiuni de „responsabilitate“. Cu cheia la gât din clasa întâi, dar cu mult antrenament de „Singur acasă“, până în clasa a cincea inclusiv mă trezeau părinții înainte să plece la tren, mâncam ce găseam lăsat pe masă, mă îmbrăcam cu ce era deja călcat pe scaun, îl trimiteam și pe fratele meu la grădiniță și plecam la școală. Tata m-a dus o singură dată când mi-a arătat și unde e școala. Apoi mai mergeau doar la ședințele cu părinții.

Temele și absolut orice era legat de școală erau responsabilitatea mea, de la ce trebuia să „ne luăm“ pentru lucru manual și arte, la temele de efectuat. Dădeam raportul că „mi-am făcut temele“, deși acum sunt sigură că, măcar la început, se mai uitau pe furiș în caiete să vadă dacă chiar așa e, dar cel puțin eu m-am simțit întotdeauna ca oaia care trebuie să-și ducă singură blana.

Ultimul deceniu a adus mari schimbări la nivelul comunicării între părinți și școală. Avantajele ar fi  colosale, dacă toți cei implicați ar privi lucrurile cu responsabilitate (ca o paranteză, când un mesaj cu o vechime de o lună și jumătate nu a fost văzut în timp util,  adică abia la o săptămână după ce deja expirase, nu mai ai cuvinte), însă multe dintre aceste alternative nu sunt neapărat în favoarea copiilor, care sunt degrevați de responsabilități care le aparțin.

Pentru că legat de teme se pot spune multe, încerc să rămân pe un singur subiect:

Ce faci, ca părinte, când, din diverse motive, copilul a lipsit de la școală?

Cea mai simplă variantă și extrem de folosită în ultimul timp e să dai un mesaj pe grupul de părinți, tuturor, „Ce teme avem azi?“ Nu mai comentăm că acele grupuri, care irosesc timpul tuturor, ar trebui folosite pentru informații relevante despre școală, dar de cele mai multe ori aceste mesaje nici nu sunt însoțite de o minimă introducere cu „scuze“ și o justificare, măcar de ochii lumii, a situației. Până la urmă, nu e nimeni dator să răspundă…

La seria trecută de elevi îmi amintesc că îmi spuneau copiii cum unul dintre colegi (părintele lui) cerea mereu tema pe grupul de whatsapp, dar de la un moment dat nu i-a mai dat-o nimeni. De ce? Pentru că atunci când eu dădeam și explicam tema în clasă, el se juca sau nu era atent. Și colegii s-au săturat.

Ar fi o întrebare bună de pus. Când doamna a dat tema – pe care presupui că ceilalți copii o știu, dacă îi întrebi – ce făcea copilul tău? Poate că, de fapt, ai altă problemă de rezolvat, dacă el „nu știe“ ce are de făcut. Poate că e timpul unei discuții serioase despre atribuțiile lui la școală, dacă nu ați avut-o până la acel moment.

Cel mai politicos este, dacă nu ai altă soluție, să deranjezi, în privat, un părinte cu care te înțelegi mai bine și să îl rogi să te ajute. Nu doar copiii trebuie să aibă relații amicale cu colegii, și părinții trebuie să ajungă la un numitor comun. Dacă nu poate sau nu vrea – treaba lui de ce – poți încerca cu un altul. Și dacă cumva ajungi să îi iei la rând pe toți și nimeni nu te bagă în seamă, ar trebui să îți pui niște mari semne de întrebare.

A doua variantă pe care nu o agreez nicicum e „o sun pe doamna“. Una-două, indiferent de oră, suni o persoană care deja și-a făcut datoria la școală, poate obosită sau poate fură un pui de somn, să ceri tu raportul zilei. Asta e, n-am fost și n-o să fiu niciodată, cum îmi spune fiica mea, delicată. Prea de multe ori am dat un deget și mi s-a luat toată mâna, acum, dacă am făcut o regulă, merg cu ea.

A treia variantă necesită muncă, dar are și cele mai mari beneficii. Presupune însă organizare, anticipare, relații sociale, comunicare… adică acele abilități de viață de care multora li se cam rupe, pe românește.

Dacă știi că va lipsi copilul de la școală – când e programat la doctor, de exemplu – poate pregăti terenul cu o zi înainte. Gigele, eu mâine nu vin la școală… Dacă dă doamna o fișă, ceva, îmi iei și mie una, te rog? Vin eu pe la tine să o iau după-amiază și îmi zici, dacă poți, și ce alte teme avem? Relația de prietenie/colegialitate trebuie să fie suficientă și, mai ales, reciprocă, pentru a face un astfel de efort.

Dacă nu vi s-a mai întâmplat, discutați cu copilul: Cu cine te înțelegi tu cel mai bine din clasă?
Și, dacă copiii încă nu au telefoane sau nu știu cum să ia legătura unul cu celălalt, trimiți un mesaj părintelui copilului numit ca „cel mai bun coleg“ și ceri permisiunea să îl deranjezi, dacă este de acord, la o anumită oră, ca cei doi prieteni să stea de vorbă și să lămurească ce anume s-a întâmplat la școală. Ca să funcționeze, e nevoie de pregătire de ambele părți. Copiii trebuie să aibă lângă ei manualele și caietele și să fie capabili să explice noțiunile parcurse și temele de efectuat și cel puțin la început trebuie să îi învețe cineva să urmeze aceste etape. Mai nou, puteți face și o întâlnire video sau schimb de poze, deși nu e indicat cu rezolvările – la momentul când e cerută tema, mulți au și completat pe caietele tipărite.

teme litere

Beneficiile sunt enorme. Pe lângă faptul că sunt încurajați să comunice (să nu uităm că în primele clase primare, când ar trebui puse bazele unei astfel de relații, studiem disciplina „Comunicare în limba română“), au de câștigat ambii copii implicați în dialog. Ca să nu mai spun de întărirea relației între cei doi, pe linia „Prietenul la nevoie se cunoaște.“

E inutil să spun că, dacă nu rupi pisica-n două din clasa întâi, e (mult) mai greu mai târziu. Am trecut prin gimnaziu și prin liceu și am stat în grupuri de părinți care nu se comportau ca și cum ar avea acasă un adolescent, ci un copil de grădiniță. Întrebări stupide și griji exagerate la care deja exista răspunsul pe grupurile copiilor, dar și solicitare de teme la vârste la care autonomia copilului ar trebui să fie deplină. Nu arătau decât că acolo comunicarea este într-un singur sens și asta e trist.

Să risc să întreb cum se procedează la voi?

wordcloud

Copiii și tema la alegere

Cele mai comode variante de a trece prin viață sunt cele în care ți se spune ce să faci, punct cu punct. Îl iei apoi în brațe pe „n-am avut de ales” și mergi mai departe. Se întâmplă uneori ca drumul pe care ai mers să fie și singura opțiune, sau mai bine zis, cea care estompează aproape total celelalte variante. Însă de cele mai multe ori ai de ales și aceasta implică responsabilitate, decizie și asumarea consecințelor. Bune sau rele, ele întotdeauna există.

Una dintre criticile pe care le-am primit a fost că dau teme „la alegere”, sau „dacă vor”. Normal că, oricât ar fi de mic, copilul trebuie să învețe să decidă. Îmi amintesc unul dintre sfaturile aplicabile cu copii foarte mici, care nu se pot decide ce vor. Multitudinea de stimuli este copleșitoare pentru mințile lor micuțe și atunci opțiunile trebuie limitate. Un copil care face crize în fiecare dimineață căci nu se hotărăște cu ce să se îmbrace la grădi este ușor de liniștit dacă (eventual de seara) are de ales: iei bluza roșie sau cea galbenă? Fără alte negocieri. Pe măsură ce crește și își definește identitatea, poate avea preferințe și decide în funcție de acestea.

Să nu uităm însă de cauzalitate… nu este încă suficient de dezvoltat să înțeleagă relația cauză-efect. Mă amuză copios părinții care insistă, mai ales la preșcolari, să explice stufos că, dacă faci X, se întâmplă Y, Z… Școlarii însă, mai ales spre sfârșitul ciclului primar, sunt suficient de capabili să identifice urmările unui act, ale unei acțiuni. Așadar știi că ceea ce faci – ori nu faci – va avea niște urmări. Dacă tu ți le asumi, ești împăcat cu ele, ai luat o decizie și suporți consecințele. Bineînțeles că cele mai dureroase sunt cele care au implicații pe termen lung și  care  mai greu se pot anticipa.

 

Să luăm și cazul cu „cel puțin x exerciții”. Mai ales înainte de o evaluare, este varianta mea preferată. Se tot vorbește despre dezvoltarea, la elevi, a capacității de autocunoaștere, de a știi ce știi. Urmează să fie evaluate o sumă de cunoștințe și deprinderi. Le ai sau nu? Alegi să rezolvi sarcina minimă? Îți va da acest efort certitudinea că le stăpânești? Sau în loc să alegi unul, pentru a bifa sarcina, alegi să rezolvi mai multe? Indiferent de decizie, rezultatele vor arăta dacă decizia a fost bună sau rea. Ești mulțumit de rezultat? Puteai mai mult? Dacă da, ce trebuia să faci? Cel mai dificil lucru este să-ți asumi responsabilitatea pentru faptele tale. Cel mai ușor e să dai vina pe altul, că nu te-a forțat să lucrezi suficient…

Așadar, alegerea implică responsabilitate, calcularea riscurilor, implicațiilor și asumarea rezultatelor, ceea ce consider mult mai util pentru viitor. Alegeri mai ușoare sau mai dificile va face mereu, de la cei cu care îți petreci timpul până la cum îți organizezi viața. Însă deprinderea de a alege nu e înnăscută, trebuie formată. Cum altfel dacă nu prin sarcini simple, aparent fără implicații majore?

wordcloud

 

Le facem oare… un bine?

Orice bun părinte are un singur scop în viaţă, de când şi-a adus pe lume copilul. Tot ceea ce face este pentru copil. Nu contează la ce nivel ajunge sacrificiul de sine, până la ce oră zaci pe birou la muncă, nu te gândeşti decât să-i fie bine copilului. Că te dai de ceasul morţii să-l înveţi să ţină creionul în mână, să-l pronunţe pe R, sau să-l trimiţi la o şcoală privată, care să-i acorde o altă şansă în viaţă.

Fiecare atât cât poate. Şi cât reuşeşte. Dar fiecare îşi iubeşte copilul în felul lui, şi reacţionează în consecinţă. Te chinui, pui un ban de-o parte, să poţi să-l ajuţi să-şi ridice o casă, sau să nu mai treacă prin tot ce-ai trecut tu, de unul singur.

Şi totuşi… până unde?

De ce pun întrebarea asta? Simplu… merg spre grădi dimineaţa. În drum avem şi o şcoală. Dacă suntem mai matinali, ne întâlnim şi cu şcolarii. Cu foarte rare excepţii, majoritatea copiilor sunt însoţiţi. Ceea ce nu mi se pare exagerat, dar fiind lumea nebună în care am ajuns să trăim.

Dar… există un Dar… de ce domne părinţii sau bunicii trebuie să care ghiozdanul odraslei?! Uite asta nu o să înţeleg. Fii-mea de mică îşi duce rucsăcelul. Are în el sticluţa cu apă. Nu o dărâmă, dar este A EI, şi este responsabilitatea ei să şi-o transporte. Şi face asta de la 3 ani, căci de-aia are ghiozdănel.

Dar azi priveam o bunică, cam pe la 1.50, ce înota prin zăpadă ducând pe umăr sarsanaua odraslei, care deja o depăşea cu un cap, si după constituţie putea juca şi rugby. Dar nu-şi putea căra singur rucsacul cu spider man, care probabil costase şi-o căruţă de bani după cum arăta.

Aşa că mi-am pus întrebarea… până unde le facem copiilor noştri viaţa mai uşoară? Până la a-i scuti de orice responsabilitate?

Încerc să găsesc un punct de echilibru. Nu trebuie să-i dau cu linguriţa, daca de la un an jumătate mănâncă singur. Să facă singur ceea ce este în stare. Ok, poate nu e destul de mare să se îmbrace singur, dar să se dezbrace poate. Poate nu ştie să încheie nasturii, dar e în stare să tragă bluza pe el…

„Mami, mă speli?” Nu. Încearcă întâi singur, şi vin să văd daca ai reuşit.
„Mami, mă ştergi la fund?” Nu. Încearcă singură! „Prinţesele nu pun mâna pe kk!” Eeeeeiiii nu mai spune… uite că nu ştiam că născusem în purpură!

Secretul… încă îl caut. Dar cred că primul pas este să te opreşti, tu, ca adult, să-i usurezi viaţa mai mult decât este necesar.