Ni se întâmplă, inevitabil, tuturor, pe parcursul vieții de școlar, dar mai ales mai târziu, ca părinte de elev, să ne confruntăm cu problema recuperării conținuturilor după o zi de absență. Amintirile mele din primii ani de școală sunt unele în care cred că am învățat cele mai multe noțiuni de „responsabilitate“. Cu cheia la gât din clasa întâi, dar cu mult antrenament de „Singur acasă“, până în clasa a cincea inclusiv mă trezeau părinții înainte să plece la tren, mâncam ce găseam lăsat pe masă, mă îmbrăcam cu ce era deja călcat pe scaun, îl trimiteam și pe fratele meu la grădiniță și plecam la școală. Tata m-a dus o singură dată când mi-a arătat și unde e școala. Apoi mai mergeau doar la ședințele cu părinții.
Temele și absolut orice era legat de școală erau responsabilitatea mea, de la ce trebuia să „ne luăm“ pentru lucru manual și arte, la temele de efectuat. Dădeam raportul că „mi-am făcut temele“, deși acum sunt sigură că, măcar la început, se mai uitau pe furiș în caiete să vadă dacă chiar așa e, dar cel puțin eu m-am simțit întotdeauna ca oaia care trebuie să-și ducă singură blana.
Ultimul deceniu a adus mari schimbări la nivelul comunicării între părinți și școală. Avantajele ar fi colosale, dacă toți cei implicați ar privi lucrurile cu responsabilitate (ca o paranteză, când un mesaj cu o vechime de o lună și jumătate nu a fost văzut în timp util, adică abia la o săptămână după ce deja expirase, nu mai ai cuvinte), însă multe dintre aceste alternative nu sunt neapărat în favoarea copiilor, care sunt degrevați de responsabilități care le aparțin.
Pentru că legat de teme se pot spune multe, încerc să rămân pe un singur subiect:
Ce faci, ca părinte, când, din diverse motive, copilul a lipsit de la școală?
Cea mai simplă variantă și extrem de folosită în ultimul timp e să dai un mesaj pe grupul de părinți, tuturor, „Ce teme avem azi?“ Nu mai comentăm că acele grupuri, care irosesc timpul tuturor, ar trebui folosite pentru informații relevante despre școală, dar de cele mai multe ori aceste mesaje nici nu sunt însoțite de o minimă introducere cu „scuze“ și o justificare, măcar de ochii lumii, a situației. Până la urmă, nu e nimeni dator să răspundă…
La seria trecută de elevi îmi amintesc că îmi spuneau copiii cum unul dintre colegi (părintele lui) cerea mereu tema pe grupul de whatsapp, dar de la un moment dat nu i-a mai dat-o nimeni. De ce? Pentru că atunci când eu dădeam și explicam tema în clasă, el se juca sau nu era atent. Și colegii s-au săturat.
Ar fi o întrebare bună de pus. Când doamna a dat tema – pe care presupui că ceilalți copii o știu, dacă îi întrebi – ce făcea copilul tău? Poate că, de fapt, ai altă problemă de rezolvat, dacă el „nu știe“ ce are de făcut. Poate că e timpul unei discuții serioase despre atribuțiile lui la școală, dacă nu ați avut-o până la acel moment.
Cel mai politicos este, dacă nu ai altă soluție, să deranjezi, în privat, un părinte cu care te înțelegi mai bine și să îl rogi să te ajute. Nu doar copiii trebuie să aibă relații amicale cu colegii, și părinții trebuie să ajungă la un numitor comun. Dacă nu poate sau nu vrea – treaba lui de ce – poți încerca cu un altul. Și dacă cumva ajungi să îi iei la rând pe toți și nimeni nu te bagă în seamă, ar trebui să îți pui niște mari semne de întrebare.
A doua variantă pe care nu o agreez nicicum e „o sun pe doamna“. Una-două, indiferent de oră, suni o persoană care deja și-a făcut datoria la școală, poate obosită sau poate fură un pui de somn, să ceri tu raportul zilei. Asta e, n-am fost și n-o să fiu niciodată, cum îmi spune fiica mea, delicată. Prea de multe ori am dat un deget și mi s-a luat toată mâna, acum, dacă am făcut o regulă, merg cu ea.
A treia variantă necesită muncă, dar are și cele mai mari beneficii. Presupune însă organizare, anticipare, relații sociale, comunicare… adică acele abilități de viață de care multora li se cam rupe, pe românește.
Dacă știi că va lipsi copilul de la școală – când e programat la doctor, de exemplu – poate pregăti terenul cu o zi înainte. Gigele, eu mâine nu vin la școală… Dacă dă doamna o fișă, ceva, îmi iei și mie una, te rog? Vin eu pe la tine să o iau după-amiază și îmi zici, dacă poți, și ce alte teme avem? Relația de prietenie/colegialitate trebuie să fie suficientă și, mai ales, reciprocă, pentru a face un astfel de efort.
Dacă nu vi s-a mai întâmplat, discutați cu copilul: Cu cine te înțelegi tu cel mai bine din clasă?
Și, dacă copiii încă nu au telefoane sau nu știu cum să ia legătura unul cu celălalt, trimiți un mesaj părintelui copilului numit ca „cel mai bun coleg“ și ceri permisiunea să îl deranjezi, dacă este de acord, la o anumită oră, ca cei doi prieteni să stea de vorbă și să lămurească ce anume s-a întâmplat la școală. Ca să funcționeze, e nevoie de pregătire de ambele părți. Copiii trebuie să aibă lângă ei manualele și caietele și să fie capabili să explice noțiunile parcurse și temele de efectuat și cel puțin la început trebuie să îi învețe cineva să urmeze aceste etape. Mai nou, puteți face și o întâlnire video sau schimb de poze, deși nu e indicat cu rezolvările – la momentul când e cerută tema, mulți au și completat pe caietele tipărite.
Beneficiile sunt enorme. Pe lângă faptul că sunt încurajați să comunice (să nu uităm că în primele clase primare, când ar trebui puse bazele unei astfel de relații, studiem disciplina „Comunicare în limba română“), au de câștigat ambii copii implicați în dialog. Ca să nu mai spun de întărirea relației între cei doi, pe linia „Prietenul la nevoie se cunoaște.“
E inutil să spun că, dacă nu rupi pisica-n două din clasa întâi, e (mult) mai greu mai târziu. Am trecut prin gimnaziu și prin liceu și am stat în grupuri de părinți care nu se comportau ca și cum ar avea acasă un adolescent, ci un copil de grădiniță. Întrebări stupide și griji exagerate la care deja exista răspunsul pe grupurile copiilor, dar și solicitare de teme la vârste la care autonomia copilului ar trebui să fie deplină. Nu arătau decât că acolo comunicarea este într-un singur sens și asta e trist.
Să risc să întreb cum se procedează la voi?
