Renovare în stil pur românesc

1 septembrie 2019 a avut pentru noi, cadrele didactice din școală, o sumedenie de surprize. Trec peste reorganizarea administrativă, desprinderea dintr-o unitate desființată și absorbția la o alta, faptul că ni se propunea detașare (deși era transfer clar – două zile de nervi și proteste au avut totuși un rezultat pozitiv), nu ni s-a dat voie în clase decât vineri la ora 17:00…

Partea bună a întregului spectacol ieftin electoral (deh, primăria a investit în reabilitare!) e că n-am mai șters noi praful. Miercuri încă se lucra, montau uși, toaletele nu erau gata. Unica femeie de serviciu rămasă, un omuleț de 1.50, era terminată, nu știa ce să facă mai întâi. Dar… pentru că pe sticlă la tv trebuia să dea totul bine, au venit echipe de curățenie și a arătat impecabil vineri când s-a filmat, iar nouă ne-au interzis accesul în școală – probabil de teamă să nu comentăm ce nu trebuie.

Nou-nouț totul, de bine de rău duminică am avut și tabla montată, am putut să încropesc ceva în clasă. Băncile le-au reglat părinții… deh, să simtă din prima zi că au intrat la școală, doar nu era să-și facă timp pentru asta personalul administrativ. Lucrarea nu este recepționată nici acum, deci nu avem voie să batem un cui în pereți, nici să lipim ceva, așadar stăm ca la spital.

Însă ca în orice casă „la cheie”, problemele le afli după ce te muți. Prima zi de școală – la baia fetelor curgea instalația de la chiuvete. La băieți, pișoarele sunt în dreptul ușii… oricum prea sus pentru pregătitoare, dar aveam niște ambițioși să le folosească și bântuiau cu pantalonii în vine prin toaletă când m-am dus să-i recuperez că nu-mi ieșeau pe „inventar” la clasă.

Curent în clasă la prize – ioc. Ba chiar eram eu de vină, că am băgat în priză ceva ce „face scurt”, și uite, ei au fost obligați să pună siguranțe extra-mega-sensibile, pentru copii. Bun. Am scos tot din prize… siguranța tot nu stătea. „Se rezolvă, doamnă!” Sigur, se rezolvă, dar o zi fără curent în clasă, când eu îmi programasem alte activități? Ei na, până la urmă să vezi la ora 8:00 că trebuie să schimbi tot scenariul zilei nu e mare lucru, oricând poți face din nimic ceva! Cert e că în două zile s-a rezolvat și cu exact aceleași aparate în priză, nu a mai sărit siguranța până acum.

După ce s-a aruncat tot mobilierul, pe motiv că e „vechi” și strică feng-shuiul noii renovări, am primit la clasă pe inventar un dulap nu prea mare în care nu știu ce să pun mai întâi. Oricum, dacă îți pui mintea cu el, îl descui imediat, sau bagi măcar mâna, ca Nică în scorbură, să vezi ce găsești pe-acolo, căci e cu „decupaj”.

Copiii nu au unde să își țină rechizitele… Iar în plină campanie pentru părinți de „nu dați bani la școală”, ai mei și-au luat cutii de plastic să pună în ele tot ce au nevoie, să nu le care mereu acasă. Dar… ce nevoie ai la școală de dulăpioare? Lasă-i să care, ce dacă le rupi spatele la 6 ani! Norocul meu e că anul acesta nu am pe nimeni în schimbul de după-amiază și le cam lăsăm prin clasă fără grijă. Sau poate au vrut să îi învețe responsabili, să își facă cum trebuie ghiozdanul în fiecare seara, să nu uite nimic!

Nu știu nici ce se mai întâmplă cu biblioteca școlii, dacă o să mai avem aici în localul nostru, în schimb singura speranță rămâne biblioteca clasei. Care bibliotecă… e pe listă, deh, n-am apucat s-o organizez. Nici hamsterii nu i-am dus, dar bine că au uitat copiii și nu m-au întrebat! Acum așteaptă să le duc veverița într-o zi „când vor fi cuminți”. Ca să-i citez pe copiii mei din seria trecută, Doamna, la cum se poartă, nici lor n-o să le-o aduceți… Eu trag speranțe 😀 .

Însă ce e cu adevărat trist este lipsa totală de experiență (ca să nu-i spun interes) în amenajarea spațiului educațional. Primele pe listă: pereți vopsiți aiurea, în culori stridente, mobilier cumpărat „să fie”, bănci de câte doi, când există pupitre individuale ce îți dau o libertate fantastică în lucrul cu elevii, scări fără bandă antiderapantă, dintr-o piatră lucie pe care îți rupi lejer gâtul dacă ai tălpile ude… Însă de departe una dintre cele mai proaste decizii a fost aceea de a nu da pereții cu vopsea/lac până la jumătate, zona în care copiii pun mâinile și… de bine crescuți ce sunt… și picioarele.

A trecut o lună de școală, pereții arată, la scări – dar nu numai – ceva de speriat. Unii nu conștientizează (cum au fost ai mei de la pregătitoare, care se apucau de curse cu mașinuțe pe pereți). Noroc că i-am oprit la timp! Pe peretele verde nu lăsaseră urme de cauciucuri și n-au apucat să treacă pe cel alb.  Dar în restul școlii toți ceilalți nu doar că au pus mâinile murdare pe pereți, însă unele urme sunt făcute cu răutate, întinse de sus în jos. S-au șters, efectiv, pe zid. Oare și acasă tot așa fac?! Câte să te învețe școala, dacă tu nu ai cei șapte ani de-acasă…? Nu sunt tolerantă nici cu „accidentele”, trebuie totuși să se sprijine de ceva, că sunt mici. Într-una din dimineți, când coboram să-mi preiau copiii din curte, mi-a venit să vomit. Trec peste faptul că noi, ca profesori, n-ar trebui deloc să punem etichete, dar… Cât de nesimțit să fii să calci într-un „noroc” câinesc pe trotuar, apoi să îți ștergi picioarele pe peretele școlii? E ireal, nu îmi vine să cred cum arată…

Lista e lungă. Luna a trecut și nu am primit coșuri de gunoi în clasă, punem în cutiile de la lapte ceea ce e de aruncat. Am primit table noi, dar să ne cumpărăm singuri marker și lichid de curățat tabla. Mno, cretă ne mai dădeau o cutie la toată școala… acum chiar avem pretenții! Dispensere de săpun nu au montat la baie, în prima săptămână am avut 5 copii cu probleme la burtică, dar nu are legătură… Pe ai mei pitici îi spăl obligatoriu pe mâini înainte de gustare, am săpun în clasă, îi aliniez și îi trimit la spălat. Dar după ce folosești toaleta!? Să mai zic că, tot în prima zi, după ce s-au spălat, m-a întrebat o fetiță unde e uscătorul de mâini? Cam aici sunt pretențiilor lor, la 6 ani, despre gradul de civilizație pe care ar trebui să-l asigurăm!

Femeia de serviciu își cumpără singură ce-i trebuie ca să spele pe jos, „că nu se ia, doamnă, doar cu apă”. Eu mi-am luat soluție pentru tablă, copiii – săpun. În condițiile acestea, primăria minunatului sector în care iubim și muncim aruncă pisica moartă în curtea directorilor, spunând „cere și ți se va da”. Am făcut listă, am dat-o mai departe. Iar eu nu cred în minuni decât atunci când le văd.

PS. Ca să fie totul complet, pe hol… las poza să vorbească.

PPS: Ieri au venit și au dat cu lavabilă peste. Sunt curioasă cât ține!

dulap carton

Suntem experți în bătaie de joc (la școală)

Într-unul din sectoarele Bucureștiului, dar nu e regulă, așa e peste tot, s-au montat borduri verticale. Toate rețelele sunt pline de poze care mai de care mai stupide, borduri care dublează stâlpi, borduri care sunt montate în mijlocul trotuarelor… Însă după haha-urile de rigoare, nu știu dacă realizăm că „aici sunt banii dumneavoastră” e scris mare, cu litere pe care orice om normal la cap le vede chiar dacă sunt invizibile.

V-am mai povestit pe blog, dacă mă urmăriți, cum școala mea (cu scuzele de rigoare, nu pot să spun „școala în care lucrez” și nici „în care îmi desfășor activitatea”, pentru că așa suntem noi, profesorii, niște tâmpiți sufletiști care îl punem pe „mea” în toate: copiii mei, școala mea…) a intrat în renovare în timpul anului școlar. Așa se gândește practic în sector. Anul trecut, fix miercuri în săptămâna de dinaintea începutului de an, i-a găsit să schimbe termopanele vechi de câțiva ani cu altele noi. Să mai zic că luni și marți eu îmi aranjasem clasa pentru prima zi?? Ei, dar ce atâtea mofturi, las că fraierii ăștia de învățători n-au ce face în septembrie, să le mai așeze și a doua oară!

În octombrie au făcut izolația exterioară a clădirii. Când au lucrat pe partea cu holul, mai era cum mai era… când au lucrat pe partea cu clasele a fost delir. Zgomot și praf. Stăteam cu draperiile trase, ca să nu se mai uite copiii cum se plimbau muncitorii pe schele. Să deschizi fereastra? Ce-ai pățit, Bobiță, ai băut oțet… exclus! Dar s-a terminat undeva spre iarnă… când a sosit altă bombă: trebuie făcut și interiorul! Pocnind din degete, primăria a decis în miezul iernii ca 9 clase să intre de la un schimb la trei schimburi și să se mute în alt local, două stații de autobuz mai încolo. Ce dacă aveam copii mici care stăteau lângă școală, ba mai și veneau singuri! Fraierii ăia de părinți să vorbească ei cu șefu’ la job că au nevoie de o oră în plus dimineața să facă un ocol pe trafic nebun să ducă copilul la școală și de pauză la prânz să-l ia. Atunci am văzut comunitatea… care s-a strâns, l-a luat un pic la întrebări pe primar și… s-a ales soluția mai puțin proastă. (Proastă a fost oricum.) Vom învăța în două schimburi, timp în care se va renova la etaj. Când termină cu etajul, ne mutăm sus în două schimburi și se renovează parterul. Din februarie până în aprilie așteptam cu înfrigurare să ne mutăm „sus”, până când ne-am dat seama, după ce au făcut și refăcut proiectul și lucrările, că nu se va întâmpla. Ne-a apucat vara jos.

Începe mutarea…

Am început să împachetez tot ce era prin clasă. Deși toată lumea ridica din umeri și neoficial ți se spunea să iei acasă lucrurile cu adevărat prețioase… tot speram să se hotărască ceva, căci nu puteam să mut tot ce era acolo! În ultima zi de școală, surpriză, mă duc să iau cărțile pentru premiere din dulapul din clasă și… erau toate scoase grămadă pe hol. Am cedat. N-am mai putut, am zis multe și la nervi. Apoi am scos cărțile din dulapurile răsturnate și date peste cap, cu diplomele îndoite… și i-am întrebat și eu pe doreii ăia cum s-ar simți ei dacă copilul lor ar primi azi la careu o diplomă de-aia mototolită? Ce i-ar explica? Au lăsat capul în jos. Prea târziu.

Să mai zic că eram clasa a IV-a, copiii voiau să ne luăm „la revedere” la noi în clasă? Doamna, n-am mai apucat să spunem „pa” clasei…

Să revin. Cert e că cele 29 de cutii, pungi, pachete – le-am numerotat – zăceau acum pe hol. Scria mare cu marker negru numele meu pe ele. Cine intra în școală, știa clar cine stă cu calabalâcul în drum, cam cum e cu numele ălora pe toate gardurile. Erau acolo și o săptămână mai târziu când, disperată, împreună cu o colegă am cărat totul (ale mele și ale ei) într-o sală de la etaj, care era „terminată”. Le-am stivuit frumos în mijloc, dacă voiau să lăcuiască pereții ale noastre nu i-ar fi încurcat.

Nu trec două săptămâni și aflăm că „s-a dat dispoziție să fie totul gol” și că lucrurile noastre au fost mutate fără știrea nimănui din școală în clădirile modulare de afară. Mutate e mult spus. Aruncate grămadă poate. Iar peste ele, aruncat la propriu și tot ce au mai găsit prin școală. Nu am idee pe ce criterii… însă tot ce era în cancelarie a zburat. La container. Au fost salvate cu greu hărțile. Câteva cărți de povești. Aveți idee cât costă o hartă? Dar 10? Dar 50? Dar trusele de geometrie pentru tablă, instrumentele care zăceau pe jos, sparte? Aveți idee câte biblioteci nu au cărți pentru copii? De ce să le arunci?

Tot mobilierul din școală a fost luat cu camioanele. Sper că dus la școli mai puțin norocoase, deși unele bănci erau de-a dreptul de pus pe foc. Vine mobilier nou… nimic vechi nu se păstrează! Dumnezeu cu mila, eu știu că schimbi când vezi cu ce… Chiar să arunci așa, pe geam… tot…

Re-împachetarea

Am plâns înainte să plec de-acasă către școală. La telefon mesajul era… vino repede că se aruncă tot. Din grămada aceea de care vorbeam mi-am recuperat cu greu cutiile, doar o treime lipsea… nu știu unde… nimeni nu știe. Ce e în ele? În primul rând, biblioteca clasei. Acel colț de speranță că poți deschide o fereastră pentru copii. Și planșe. Și o sumedenie de materiale didactice. Planșele colegei mele, cu literele din abecedar, erau la tomberon. Am salvat câteva și niște planșe cu cifre.

Vor fi duse – încă o mutare – în alt local al școlii. De unde… numai Dumnezeu știe cine ni le aduce înapoi! Și câte din ele se vor mai întoarce. Însă în septembrie când începe școala… când pereții vor fi goi, când vei avea nevoie de planșe, când vei întreba unde este cutia X, în care le pusesei frumos… ei… lasă, sunt niște hârtii, te descurci tu să faci altele!

Literele alfabetului, cu tot cu grupuri de litere – sunt vreo 40 de planșe. Pune și cifrele până la 20. Apoi, dacă nu vrei în clasă o atmosferă bacoviană, tristă și cenușie, printezi color. La centrul de print – 1-1,5 lei pagina A4. Dacă le vrei mai mari, nasol. Un afiș mai mare, pe la 30-35. Mi-am rulat harta României cu tabla înmulțirii și circuitul apei în natură, plus încă câteva planșe de la istorie, sau cu animale și fenomene meteo. Dacă se pierd… ce contează banii dați să le printez?

Făceam un calcul simplu… o multifuncțională color – 1000 lei, la 25 de copii – 40 lei de fiecare. Dacă socotim la 1 leu printul color, o singură fișă dacă imprimi pe zi, într-o lună și jumătate de școală ți-ai scos banii pe ea. Dar astea ar trebui să vină de la primărie. Acolo însă nimănui nu-i pasă. Ești dispus să aștepți evaluarea listei de „necesar”? Stai 3 luni până ți se aprobă? Și la clasă ce faci? Și până atunci, eu cum mă descurc? Îmi decontează de la primărie dacă strâng bonurile de la centrul de print? Imprimanta școlii (dacă are tonner) e alb-negru. Știți cum e să dați o fișă celor mici, să le spuneți să așeze obiectele în serie și să le explicați „vedeți că primul e roșu, al doilea galben, al treilea albastru, apoi roșu… ce desenați după?” Îi pasă cuiva de câți bani scot părinții și profesorii ca să cârpească sistemul acesta bolnav?

Nu mai am lacrimi să plâng. Nu știu ce voi mai găsi la toamnă din ce aveam în frumoasa mea clasă. Închid ochii și văd doi ani de muncă puși la tomberon de niște oameni care… nu cred că au dat doi bani pe ele nici când erau mici.

De ce atâta bătaie de joc? Pentru că, de fapt, primăria nu a dat banii pe toate aceste materiale didactice. Pentru că, dacă s-ar trezi la început cu lungi liste cu planșe necesare, care pe piața liberă costă de te rup, poate că nu ni le-ar fi pus așa, la coș…

Și pe când tot îmi plângeam eu de milă pentru toate cele de mai sus, o prietenă m-a încurajat: dar ești sigură că termină totuși de renovat?