Mi-am pierdut o viață la ora de religie!

Aș vrea, pentru un moment, să găsiți toate sensurile pe care le puteți da titlului. Dincolo de acestea, sunt sigură că rândurile de mai jos vă vor amuza puțin, dacă nu vă vor întrista.

Realitatea românească

De ceva ani, statutul orei de religie în școală este mult discutat. Întâi, trebuia acum mulți ani să faci cerere să te retragi de la un opțional pentru care nu ai optat. În 2014, Curtea Constituțională a decis în sfârșit că e un nonsens, și părintele trebuie să facă cerere pentru ca odrasla să beneficieze de cursurile de religie desfășurate în școală. În realitate, puține sunt școlile unde aceste cereri chiar se fac, și copiii nu sunt luați cu arcanul la oră… La țară nici măcar nu sunt informați că au posibilitatea să nu frecventeze cursul, iar dacă cumva îndrăznesc să se retragă, cel puțin la noi în sat, începe șantajul: nu merge copilul la ora de religie, nu beneficiezi de serviciul religios în familie.

Mai peste tot a apărut „moda”  de a confirma faptul că nu frecventează copilul ora de religie. Adică un fel de încă o cerere, prin care confirmi că nu face… păi, măi nene, dacă voiam să facă, făceam cerere să facă, nu? Așa sunt centralizatoarele de la ședința cu părinții, în care se dă cu subsemnatul: cine dorește și  cine nu să facă. L-am considerat relativ util, așa poți da repede profesorului de religie o situație, cui să pună absențe și cui nu… Dar, legal este ca părintele doritor să facă o cerere către director de înscriere la curs.

De ce nu se fac nici cererile, dar nici informările?

… povestea e simplă. Conform ordinului ministrului (Ordinul MECS nr. 5232/2015)  școala este obligată să asigure un program alternativ de activități pentru copiii care nu frecventează cursul, dacă acesta este intercalat, și nu prima sau ultima oră. De ce să te legi la cap dacă nu te doare? Nu mai bine faci pe mortul în păpușoi, și bagi toți copiii la oră, că doar nu le strică? Scapi de probleme…

Personal am informat părinții. Dincolo de opiniile mele personale, am fost cât se poate de neutră. Fiecare are dreptul să decidă pentru copilul lui. La prima oră de religie le-am dat voie să plece acasă copiilor care m-au anunțat că nu fac și părinții îi iau mai devreme. Nu i-am ținut cu forța, doar pentru că nu am avut ședința cu părinții. Dacă nu au depus cerere că vor să frecventeze cursul, normal nici nu ar fi trebuit să se țină… logic, nu? Dar noi nu trăim în țara logicii.

Ce fac copiii mei la religie…

Opțiunea mea, de prin 2009 de când scriu pe blog, o știți. Am petrecut deja 8 ani în școala românească și nu consider că au avut copiii mei ceva de pierdut că nu au frecventat cursul. Nu le-am interzis să participe la oră, dacă li se pare interesant. Au stat, au văzut și au decis singuri să renunțe. Dacă atât a reușit profesorul… nu e vina mea. Ce o fi lipsit? Captarea atenției? Trezirea interesului? Nu e treaba mea. Eu aveam o singură problemă: să nu li se pună notă la o astfel de disciplină.

O altă problemă personală este cea a „mersului la religie pentru notă”. Când l-am retras pe Andrei în clasa a cincea, doamna dirigintă mi-a spus exact acest lucru: orice puțin contează la medie. Eu nu pentru note îl trimit la școală! A zâmbit. Mi-a spus că aude atât de rar acest lucru…

Mi se pare cea mai jalnică motivație și cea mai lipsită de valoare decizie pe care o poți lua ca părinte în fața copilului tău. Adică tu îl trimiți la școală pentru note, nu ca să învețe, și asta e tot ce te interesează. Și aici ajungem la unul dintre motivele pentru care acest sistem al nostru se zbate și nu progresează… pentru că de aproape 30 de ani  noi „ne facem că lucrăm”. Nu ne interesează decât spoiala, ce scrie pe hârtie, și nu adevărata valoare, ce câștigă copilul. Condiționăm actul didactic, și vrem performanțe, dar nu valori.

După cum sper că știți, la ciclul primar nu are nicio influență calificativul. La gimnaziu se mai schimbă povestea. Adică, în cazul în care (încă) se mai iau în calcul mediile la examenul de capacitate, religia îți dă pe an un 0.003… și cum se calculează cu două zecimale, nu îți dă de fapt nimic. Asta, bine-nțeles, dacă ai 10 la religie. Cu alte cuvinte, trimiți copilul la un curs, vrei să învețe, dar el știe deja că va avea 10. Nu vi se pare un nonsens? Are curaj profesorul de religie să nu dea 10? Nu! Pentru că știe prea bine că pâinea lui atârnă de „fericirea” părinților, cumpărată prin note…

A început anul… și un nou curs de religie

Când și-a văzut orarul, Iris a fost în al nouălea cer de fericire. Avea religia ultima oră, deci putea pleca acasă… surpriză însă, la prima oră, pentru că „nu a avut loc ședința” ca să „optăm”, toți copiii rămân la religie. Degeaba argumente, că nici anul trecut nu a făcut, și nici n-o să facă vreodată… a rămas consemnată la oră. Citez: „împotriva voinței mele”. Afirmația m-a lovit… copilul meu cel mititel, drăgălaș și simpatic, devenit peste noapte o mică domnișoară, și-a definit drepturile, și le-a cerut, și pe deasupra, are și voință. Complet nervoasă pentru această încălcare a libertății de conștiință, a devenit din elevul  silitor, respectuos și atent o mică rebelă care, citez iar, „am fost și eu la oră rea”. Cu alte cuvinte, genul acela de copil care te scoate din minți, la care îi faci 10 observații și tot nu se potolește… Doar că n-a dat-o afară. Abia aștepta…

Însă statul la cursul de religie s-a soldat acasă cu niște ore de discuții și analize. Pe lângă stat jos la rugăciune, că nu-i vedea sensul, a întins coarda, și-a făcut cruce invers, aproape orice ca s-o scoată din minți pe doamna. Și-a făcut avion din fișa primită, a stat de vorbă și a schimbat bilețele, orice, dar orice ca să plece acasă.

Adaug că e copilul care a citit, din proprie inițiativă, calendarul sfinților de la Sucevița, după ce a cerut să-i cumpăr cartea, că i s-a părut interesantă. Dar nu să o oblig la școală… Ca profesor, normal că nu sunt de acord cu comportamentul. I-am spus să-și ia o carte de citit, să stea în ultima bancă și să-i ignore pe toți. Nu i-a permis. E copil și nu își poate controla reacțiile, mai ales când furia e la butoane. Însă ca părinte, și doar din acest rol, consider că doamna în cauză și-a căutat-o cu lumânarea.

Din ce mi-au auzit urechile…

Nu e singura care nu face. Anul trecut erau vreo 12… anul acesta nu știm încă. Într-o clasă de 34, să ai 10 copii care mai bine ar fi stat afară decât acolo, clar neinteresați, e un coșmar. Așadar pun cu bulinuțe ce am ascultat în ultimele ore…

  • circulau bilețele. Normal, dacă nu faci gălăgie, trebuie să comunici cumva. Doar că mesajul de pe bilețele, pentru 12 ani, mi s-a părut… Taci că te aude Pomohaci. M-a întrebat dacă eu știu cine este Pomohaci. Eu am întrebat-o dacă ea știe. La 12 ani mi-a explicat exact, și nu înțelege de ce nu e la închisoare. Dacă ia copiii de pe străzi pentru s… Așadar, schimbați amenințările, nu le mai spuneți copiilor de bau-bau, țigani sau polițiști, injecții sau alte lucruri care se pot dovedi utile în viață. Aveți una la dispoziție, creată chiar de ei.
  • O altă minunăție a fost că la acest curs sunt pregătiți pentru „viața de apoi”. No, ok, bine. Eu o trimit la școală să fie pregătită pentru viața pe care o are de trăit. Dacă celelalte materii te pregătesc pentru această viață, la religie îi pregătește pentru viața de apoi. Cum încă nu e o certitudine, efortul este minim. QED.
  • Deși încă mai am de lucru la „Tatăl nostru”, am aflat că a suferit ceva modificări… și ne motivează nouă absențele noastre… Citat de la băieții din spatele ei. Îi era ciudă că nu i-a venit ei ideea.
  • din ora trecută am aflat că dacii se închinau la sfântul Filip (și încă unul, pe care nu l-a reținut). A ridicat mâna să spună că dacii aveau mai mulți zei, și Zamolxys era zeul cel mare. N-a pus-o. Pierderea doamnei, poate afla și ea. La o altă întrebare, a răspuns un coleg. Foarte bine! Ai 10! Râsete. Copilul nu face religie… abia așteaptă să se retragă.
  • cea mai tare a fost însă cum și-a pierdut ea „viața” la ora de religie… pentru că, pentru a fi în ton cu preocupările digitale ale copiilor, doamna a hotărât să fie mai interesantă și să le dea „trei vieți” la început de an școlar. Ca în orice joc, faci o greșeală, pierzi o viață. Numai că mie personal mi s-a părut cam macabră abordarea, să-ți pierzi viața la ora de religie. Putea totuși să le dea nouă, ca la pisici… ce să facă cu trei?! Iris a pierdut deja două vieți…

În contextul a ceea ce se întâmplă acum în învățământ, tare mi-e că foarte curând vom produce vietăți supuse, și nu oameni capabili să gândească singuri. Știu că speranța moare ultima, dar până la următoarea oră de religie, din septembrie 2018, luăm o pauză. Doar că o să fiu mai precaută, în prima zi de școală îi voi da o înștiințare, pentru oricine cere, că nu frecventează această oră…

Să vă întreb cum stați cu opțiunile? Ce se practică la voi în clasă?

PS. Am scris articolul cu ea lângă mine. Citea atentă, „să se asigure” că povestesc corect. Și mi-a spus ce a remarcat: prefăcătoria. Din ariciul zburlit care îi tot făcea observație, și o lua cu „și tu, domnișoară”, a devenit numai lapte și miere, cu voce lingușitoare, când a aflat că se vrea să se retragă de la oră, și nu e singura. Să ne fie lecție, pentru mai târziu!

Mănăstirea Putna, leagăn de cultură, istorie și civilizație românească

Hai la religie, să ne mărim media…

Una dintre cele mai de … argumentații pentru ora de religie pe care îmi e dat să o aud este cea privind contribuția ei „esențială” în mărirea mediei. Nu mă deranjează atât de mult faptul că o aud la părinți, asta e, unii nu au depășit mentalitatea conform căreia ne ducem la școală pentru notă, (și nota aceea te definește pe tine, ca persoană), nu pentru a învăța.

Mă deranjează însă fantastic faptul că o aud de la profesori. Cum, îl/o retrageți? Dar, știți, pierde la medie!! Da, dom’le, știu, îs tâmpită, arunc pe geam niște sutimi! Se dau moka la colț, și eu nu le vreau… Peste încă vreo 5 ani probabil copiii mei vor fi în acea minoritate de ciudați care nu au deloc religie în foaia matricolă (deși la fii-mea doar ce am modificat-o, la cerere, că avea doi ani medie pusă, din entuziasmul profesorului care nu dă pe la clasă, și la sfârșit de semestru pune notele de sus până jos…)

Singurele motive pentru care accept ca rațională participarea la această oră este o înclinație deosebită a copilului, încă din familie, către acest aspect. Sau un profesor dedicat, care din îndoctrinare transformă ora într-una de educație…

Cu ce mă încălzește pe mine un copil care, după patru ani de religie, e incapabil să primească în grup un copil nou. Nu mă joc cu tine, așa, că nu vreau eu, ba nu-i las nici pe ceilalți, că tu ești nou, și așa vreau eu, să nu ne jucăm cu „cei noi”. La ce au folosit acești ani, dacă nu la a educa o atitudine deschisă, tolerantă și prietenoasă? La nimic… la medie!

Și ca să revenim la trocul acesta dezgustător pentru mine. Faci religie ca să-ți mărești media. Nu-ți place, nu te atrage, nu-ți spune nimic materia asta, dar dacă ești acolo fizic, și prof. X are și el catedră și ia un ban „muncit” un an de zile, te răsplătește cu un 10 la materia lui. Și-ți crește media… Ce învață copilul meu din atitudinea asta? Că lucrurile merg „și așa”? Că „scopul scuză mijloacele”? Că la școală se poate și să faci doar „act de prezență”?

Adică ce facem…? Ne trimitem copiii la școală să învețe exact ceea ce ne provoacă nouă o senzație de vomă când deschidem televizorul…

Vă recomand ca atunci când intrați în panică pentru cele 3 sutimi care se pierd la medie (Andrei a „pierdut” 0,03 în clasa a V-a și 0,03 în clasa a VI-a), să recalculați media. Apoi să vă gândiți că media anilor de gimnaziu înseamnă 20% (anul trecut a fost 25%) din media de admitere. Că tendința e să scadă acest procent (aș paria că ajunge la 10% sau dispare)… și să calculați dacă toate acestea merită să supuneți copilul unui efort în plus, ale cărui beneficii nu se prea văd deloc… adăugați și non-valorile de mai sus, și decideți. Da, nasol rolul de părinte. Am mai auzit eu o replică, vreau să fiu eu cu conștiința împăcată că ți-am creat toate condițiile, în rest e treaba ta! Cine contează cu adevărat? Când învățăm să ne asumăm odată deciziile?

Și să nu uit ceva: în țara asta, conform constituției, nimeni nu îți poate cere să-ți declari religia. Am tras linie în formular, nu pentru că sunt păgână, și nici pentru că dau pe la biserică de două ori pe an, sau nici atât. Pentru că acea latură a creștinismului care ar trebui într-adevăr să ne facă oameni mai buni, mai iubitori de aproape, o înveți cu dragoste, în familie, nu de frică, nu de teama notei, nu în genunchi, la școală. Iar despre restul – citești atunci când înțelegi, când îți dorești să afli mai mult, fie și numai pentru cultura ta generală.

Mănăstirea Putna, leagăn de cultură, istorie și civilizație românească

Mănăstirea Putna, leagăn de cultură, istorie și civilizație românească

religia_la_scoala

Religia la școală. Mituri și metodologii

Tema religiei la școală este una capabilă să ridice și să răscoale nația română mai ceva ca sesiunea de alegeri parlamentare, însă, dacă una ne distruge viitorul pe următorii patru ani, prima ni-l distruge pe termen lung, făcând din viitoarea generație un popor obedient, nu care stă cu fruntea sus, și își privește demn în față partenerii europeni.

Nu sunt de acord cu predarea religiei în școli, și în niciun caz în forma actuală, cu calificative/note. Într-o altă concepție, cu admis/respins, ar putea fi mai aproape de adevăr. Însă nimeni, niciodată, nu are dreptul să măsoare, în orice formă, cantitatea de credință, transpusă în cunoștințe de dogmă religioasă. Nu sunt de acord cu multe care se întâmplă în această țară. De exemplu, de ce la început de an școlar se lălăie în grup Tatăl nostru, dar nu se intonează imnul de stat al României? Pentru ce ne pregătim, noi, de fapt? Pentru ce mergem la școală?

Eu nu-mi trimit copiii la școală să stea în genunchi lângă bancă. Nu vreau să se roage înainte de o lucrare de evaluare. Vreau să învețe să caute informația, să o judece prin prisma proprie, să aleagă apoi ce îi e util și ce nu. Eu îl cresc permițându-i să greșească, fără teama că va fi pedepsit. Refuz să îi bag în cap, încă de la vârsta la care crede tot ce spun adulții, că trăiește cu sabia lui Damocles deasupra capului, și greșeala îl aruncă în flăcările iadului.

Toamna aceasta s-a întâmplat și o „minune”. Îi spun așa, pentru că în statul nostru de drept reglementările vin precum în basme. Întâi dăm legea, cum aruncă zmeul buzduganul înainte. Însă cale de 6 luni. Toată lumea află, știe, dar efectiv ce se întâmplă e o abrambureală totală. Până sosește și zmeul, în cazul nostru, metodologia de aplicare a hotărârii Curții Constituționale (Decizia CCR nr. 669/2014, care a fost publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015).

Pornind de la dreptul fundamental garantat prin constituție, acela numit „libertatea conștiinței”, la nivel de credință, de orice tip, nimeni și nimic nu ți se poate impune. Suntem un stat laic, nu teocratic, și acest lucru trebuie respectat și la nivel de educație.

Ce se dispune prin metodologia de aplicare…

  1. Cei care doresc să studieze religia la școală o vor face, conform cultului de care aparțin, și recunoscut de stat (Legea 489/2006), lucru care se specifică clar în cererea depusă în acest sens. Dacă școala nu le poate oferi acest curs, se va studia în comunitatea religioasă din care face parte, absențele și notele fiind apoi comunicate și trecute în catalog.
  2. Cei care nu frecventează cursul, din decizie proprie, sau pentru că nu le este accesibil, vor avea situația încheiată fără această disciplină, adică o medie mai puțin.
  3. Depun cerere doar părinții/tutorii copiilor care doresc să urmeze acest curs.
  4. Dacă de la o clasă nu sunt destui copii care doresc să urmeze cursul, se realizează clase simultane, pentru a avea numărul minim de elevi prevăzut de lege pentru organizarea unui curs.
  5. Profesorii care vor preda aceste cursuri trebuie să aibă calificările necesare și să se „angajeze” să urmeze programa.
  6. Pentru elevii care nu solicită frecventarea orei de Religie sau cărora nu li s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină, unităţile de învăţământ stabilesc prin propriul regulament de organizare şi funcţionare activităţile pe care aceştia le pot desfăşura, spaţiile în care se desfăşoară activităţile, precum şi responsabilităţile privind asigurarea supravegherii şi siguranţei elevilor, în perioada în care ceilalţi elevi ai clasei participă la ora de Religie. (Art. 10)
  7. Cei care nu pot participa la cursurile cultului propriu, pot participa ca audienți la cursurile altui cult organizate în școală, după ce depun o cerere în acest sens, și nu vor fi evaluați.
  8. Absenţa elevului care nu a solicitat frecventarea orei de Religie de la activităţile prevăzute la art. 10 şi 11 exonerează cadrul didactic/personalul didactic auxiliar care asigură organizarea/desfăşurarea/supravegherea activităţii de orice tip de răspundere. (Art. 12.)

Au apărut, bine-nțeles, și reacții, mai ales ale BOR, care își vede astfel amenințată opera de îndobitocire păstorire a viitoarei generații. Cum spuneam și mai devreme, suntem stat de drept, ministerul hotărăște, inspectoratele aplică, iar judecățile de valoare emise de BOR nu au aplicabilitate.

Sunt necesare așadar câteva lămuriri, mergând pe numerotarea de mai sus:

  1. Cei care depun cerere de a opta pentru acest curs o fac pentru anul școlar în curs, nu pentru toată durata studiilor. Dacă cererea a fost făcută pentru anul trecut, ea trebuie reînnoită pentru anul acesta, în cazul în care opțiunea se menține. În funcție de numărul de cereri primite, unitățile de învățământ anunță catedrele disponibile pentru acel an în curs. Această declarație a patriarhului nu are nicio valoare, părinții copiilor care nu doresc să urmeze cursul nu trebuie să depună nicio cerere în acest sens, chiar dacă anul trecut au participat. Este o aberație menită să facă presiune asupra părinților, și care dă naștere la abuzuri, precum acesta.
  2. Media la religie nu este menită a crește media generală. Încetați să vă trimiteți copiii la școală pentru note! Este iarăși un handicap al societății noaste, o limită în gândire. Dacă participarea la curs este însoțită de un 10, atunci de ce pierdeți acel timp? Învățați ceva? Vă folosește în formarea propriului sistem de valori? Cultivăm încă acea mentalitate de „fă-te că muncești”? Când vor învăța copiii să își asume responsabilitatea, dacă așa îi creștem de mici?!
  3. Nu vrei să urmezi cursul, nici să-l audiezi, nu depui cerere de niciun fel, și nu ai ce căuta în clasă. Orice încercare a profesorului de a aborda/convinge copilul este un abuz.
  4. Dacă de la o clasă sunt 10 elevi, de la clasa paralelă 10, se face una singură, de 20. E drept că în acest caz, profesorul în cauză va avea plătită o singură oră, nu două, dar asta nu este problema părinților.
  5. La nivel de calificare, aș cere în plus, pentru cadrele care urmează să intre cel puțin la cursurile primare, specializare pe psihologia copilului mic, dezvoltarea gândirii la această vârstă. Nu de alta, dar cursul de psihologie generală inclus la facultatea de teologie în modului psihopedagogic este apă de ploaie față de provocările acestei vârste. Cât despre angajamentul de a urma programa… altă chichiță. Am citit programa, și în linii mari este digerabilă. Însă lasă prea multă libertate, și permite excesele. După mine, este obligatoriu, nu e la nivel de „angajament”.
  6. Școala este așadar obligată (în sfârșit scrie negru pe alb!!!) să asigure programe alternative, pentru copiii care au acest curs în mijlocul orarului și nu îl frecventează. Cum o va face… depinde de implicarea și dorința unităților de a aduce un plus în formarea copiilor, sau de a-și bate joc în continuare. Ce este însă cu siguranță adevărat sunt următoarele:
    • părinții nu trebuie să vină să stea cu copilul în timpul acelei ore.
    • copilul nu poate fi umilit și ținut pe culoar (a se vedea și declarația drepturilor copilului, la care România a aderat de ani buni.)
  7. Copiii rămân în clasă doar dacă există o cerere depusă în acest sens.
  8. Dacă copilul nu a optat pentru participarea la curs, și lipsește de la activitățile alternative oferite de școală, este responsabilitatea părintelui. Bănuiesc că știți că, dacă se întâmplă ceva cu un copil la ora la care el trebuia să fie la școală, și nu este consemnată absența în catalog, responsabilitatea revine cadrului didactic. Ei bine, acest articol 12 spune că, dacă, de exemplu, copilul are religie prima sau ultima oră, și nu participă la activități, ori pleacă acasă, orice i s-ar putea întâmpla în acea oră nu este responsabilitatea cadrului didactic.

M-am lungit, însă sunt sătulă până peste cap de toate aberațiile care se întâmplă, deși legile sunt aceleași pentru toți.

Copiii mei se încadrează la articolul 12. Au prima și, respectiv, ultima oră, și vin acasă. Sper ca școlile să se organizeze repede, și ceea ce le oferă să fie suficient de provocator pentru a-i determina să rămână, însă mă îndoiesc.

În speranța că nu aveți probleme, nu vă simțiți hărțuiți și abuzați, vă recomand (în București), săptămâna aceasta, Festivalul Științei, organizat ca în fiecare an de ASUR. Programul este disponibil aici, și activitățile se desfășoară până duminică, 3 octombrie.

România, tara non-sensurilor: unde este locul religiei?

Se întâmplă că-n România, ţara tuturor posibilităţilor, dacă întrebi de la vlădică pân’ la opincă, de vreo câteva săptămâni, toată populaţia părintească e în fierbere, din cauză că a îndrăznit Curtea Constituţională să-şi dea cu părerea asupra unui articol din legea învăţământului…

Ultima dată când am verificat, România era stat de drept. În traducere liberă, autoritatea supremă în stat este considerată Constituţia şi legile aprobate de Parlament. Însă legile sunt şi ele scrise de oameni, errare humanum est, şi, dacă este identificată o greşeală în text, atunci aceasta trebuie corectată… şi de ceva ani buni încoace, se tot semnalează – dar nimeni nu observă oficial că există o contradicţie între legea învăţământului şi Constituţia României, mai cu seamă în ceea ce priveşte respectarea următorului articol:

observator1

Art. 29 – Libertatea constiintei
(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.
(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate.
(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

Ca să discutăm în cunoştinţă de cauză, iată şi articolul din Legea Educaţiei Naţionale:

“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

Curtea Constituţională a mai încercat, în 1995, să lămurească problema prin Decizia 72 în ceea ce priveşte constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, şi a afirmat că Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânând să fie alese sau nu.

Pornind de la acestea, toată suflarea care nu dorea, din orice motiv, să participe la ora de religie, trebuia să facă cerere scrisă şi să ceară (şi de cele mai multe ori insistent) unităţii şcolare să-i respecte acest drept, adică cel subliniat mai sus, la punctul 1 din articolul 29. Mai mult, nimeni nu are dreptul nici măcar să te întrebe, nu mai spun să te ia la rost, să te judece sau să te condamne, asupra orientării tale religioase. Vă mai amintiţi cum a fost la referendum, acum câţiva ani, cu întrebarea legată de orientarea religioasă? Recenzorul trebuia să-ţi comunice că nu eşti obligat să răspunzi, iar dacă răspunzi, trebuie să scrie mot-a-mot ce-i declari. Exact aşa e şi aici. Dacă copilul nu participă, este decizia exclusivă a părinţilor (sau a lui), dar NIMENI nu trebuie să-l întrebe de ce. Pentru că trăim în România, stat de drept, şi libertatea conştiinţei e garantată prin lege. (punctul 2, în aceeaşi Constituţie). Mai mult, se menţionează acolo ceva: toleranţă şi respect reciproc. Dar poate în cultura noastră populară sunt neologisme proaspete, deşi prin Europa tot circulă de câteva sute de ani…

A fost nevoie să treacă încă 20 de ani pentru ca aceeaşi Curte Constituţională să-şi dea seama că nu e normal să ceri să ţi se respecte un drept, pentru că nu vrei să participi la ceva ce nu este obligatoriu… un nonsens. Ce face hotărârea de luna trecută? Concret, nimic. Cine vrea să participe, participă în continuare, şi anunţă acest lucru, cine nu, îşi vede de ale lui, nimeni nu-l întreabă de sănătate. Şi totuşi, de ce atâta tragedie?! Am încercat să caut răspunsuri…

  • Până în momentul de faţă, părinţii nu erau (în marea majoritate) informaţi oficial că pot opta, şi copilul nu trebuie să frecventeze cursul. Dacă nimeni nu comenta, religia era dată drept „obligatorie” şi toţi copiii participau. Mai mult, cei care se retrăgeau erau izolaţi, umiliţi, hărţuiţi… chiar dacă aveau numai câţiva anişori. De la toamnă toate şcolile vor trebui să obţină consimţământul scris al părinţilor… asta înseamnă că trebuie să le spui că pot alege. Există foarte mulţi părinţi şi elevi care sunt mulţumiţi de profesor, cum decurge ora… problema e că sunt şi foarte mulţi nemulţumiţi, care de data aceasta se vor gândi şi vor spune NU. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă catedre desfiinţate, „profesori” de religie şomeri, mai ales că BOR a invadat piaţa de muncă cu prea multe asemenea exemplare habotnice şi fără vocaţie, cam cum ieşeau avocaţii din facultăţile de drept acum ceva ani, mergând cu sacul la pomul lăudat. Despre ce e vorba aşadar? Despre bani…
  • În momentul în care un copil se retrăgea de la ora de religie, iar aceasta nu era prima sau ultima în orar, să poată merge acasă, şcoala este obligată să asigure un spaţiu securizat pentru acel copil. Nu să stea închis în debara cu femeia de servici, nici abandonat în secretariat, nici pus pe scaun, la colţ, izolat, că nu trăim în epoca de piatră! Copilul are dreptul să fie respectat, nu umilit, nu marginalizat! Ce se va întâmpla acum când, să spunem, din 30, 15 nu vor face religie? Păi… în clasă nu vor sta, clar. La bibliotecă nu se vor înghesui, dar va fi o oră de joacă nesperată. Şcoala trebuie aşadar să fie creativă, să vină cu alternative, programe noi, extraşcolare… adică muncă, implicare… E mai simplu să rezolvi problema la origine, adică… toată lumea – la religie!
  • Există un mare număr de oameni care cred sincer că „nu poţi învăţa nimic rău la orele de religie”. Asta ar fi cel mai fericit caz! Dar ce te faci dacă e timp pierdut, şi nici nu înveţi nimic bun…? Mai mult, te pricopseşti cu teme în plus, când toată lumea se vaită de programele încărcate…
  • BOR nu poate accepta această toleranţă, din principiu, pentru că, dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Se bat cap în cap două principii, acela de stat de drept şi stat teocratic, în care cetăţenii să fie de fapt credincioşi practicanţi, cu cotizaţiile la zi. Aşa cum învăţam odinioară la grădiniţă „Partid iubit”, ni se spălau creierele, şi eram transformaţi în unelte docile ale sistemului, exact aceeaşi metodă şi-ar dori BOR să folosească acum pentru a-şi creşte veniturile. Din fericire, suntem stat de drept!

Personal nu am nimic cu credinţa nimănui. Este dreptul fiecăruia de a crede în ce vrea. Poţi fi de acord cu Voltaire sau cu principiile oricărui sfânt, tipărite în 5x5cm. Dar asta e problema ta, a familiei tale. În caz că nu ştiaţi ce înseamnă democraţia… înseamnă să te bucuri de libertatea ta până acolo unde întâlneşte libertatea altcuiva. Nu ai voie să i-o încalci, aşa cum nici el nu are dreptul să o încalce pe-a ta. Dacă stau să mă gândesc, cei mai faini prieteni pe care îi am au altă religie. Nu-mi dau seama de ce, dar cred că prin alte biserici se învaţă toleranţa… doar la noi scrie în manual, încă din clasa I, „să-ţi faci prieteni de aceeaşi religie cu tine” (îmi pare rău că nu mai am manualul, ca să dau şi pagina, l-am returnat în clasa I…). Am fost acuzată şi de blasfemie, şi aproape poftită direct afară din casa unui creştin ortodox practicant, pentru că am îndrăznit să contest faptul că BOR nu ar trebui să primească bani de la buget pentru catedrală, din moment ce e scutită de impozit şi nu contribuie cu nimic la acel buget, plus că acolo sunt banii mei, şi, ca plătitor, am tot dreptul să-mi dau cu părerea cum ar trebui cheltuiţi! Pentru mine există o diferenţă enormă între religie şi credinţă, de aceea nu pot decât să salut hotărârea Curţii Constituţionale, şi să sper că vom dovedi, ca popor, că nu suntem proşti, dar suntem mulţi!

De ce consider că este bine să li se ceară părinţilor acordul pentru a participa la această oră:

  • Fiecare îşi cunoaşte copilul (sper!), şi ştie în ce măsură şi cât suportă un tratament ştiinţific. Credinţa nu lucrează nici cu gândirea, ca matematica, nici cu limbajul, ca literatura română. Lucrează direct pe latura afectivă a copilului, în plină efervescenţă la vârsta şcolară. Tu decizi dacă e pregătit să-i fie cântărit şi evaluat sufletul. Iar dacă copilul vine acasă plângând şi are coşmaruri, tu eşti responsabil.
  • Poate vrei să înveţe că pământul e rotund de vreo 600 şi ceva de ani, şi nimeni nu arde pe rug dacă afirmă că Soarele e centrul sistemului nostru solar, fără să-i spună nimeni o dată pe săptămână că acestea sunt aberaţii.
  • Toţi ne-am dori la religie profesori minunaţi, aşa cum există prin unele şcoli. Realitatea e însă că sunt prea mulţi fără brumă de tact pedagogic, fără cunoştinţe de psihologie a copilului, şi în special a şcolarului mic, persoane habotnice şi îndoctrinate, care le spun la 6 ani că un bun creştin nu crede în invenţii comerciale ca Moş Crăciun… Ei bine, dacă în şcoală e titulară o astfel de persoană, decât să-ţi pierzi timpul cu reclamaţii la inspectorat, poţi retrage copilul. Cu puţină mobilizare, catedra se desfiinţează şi aţi scăpat natural de problemă.
  • Puteţi să-i oferiţi copilului câteva ore în plus de joacă pe săptămână. Pleacă mai devreme cu una de la şcoală, şi nici nu mai stă să facă teme la această disciplină.
  • Copilul poate asista la oră, dacă doreşte, cu condiţia să nu tulbure procesul didactic. Să vedem atunci dacă îl poate atrage profesorul şi să-l convingă să stea. Dacă îl dă afară, nu face decât să demonstreze ce e aceea „intoleranţă religioasă”.

Care vor fi piedicile… căci românul nu prea are curaj decât în grup. Rar se ridică să spună singur ce lui nu-i convine, şi mai bine vorbeşte pe la colţuri:

  • „Gura lumii”: ce-o să zică lumea?! Acum… dacă e mai important ce zice lumea, decât că copilul tău se scoală noaptea ţipând că îl aleargă scheletele înviate din morminte, ai o problemă de rezolvat. Lumea vorbeşte oricum, găseşte ea ce. Aşa că nu te mai consuma atât.
  • Presiune de la şcoală, de la director, cadrele didactice. E OK să spui nu! E dreptul tău să decizi în privinţa copilului tău!

Nu mai am acum alte idei. Dar puteţi completa oricare dintre listele de argumente. Probabil că veţi concluziona că „sigur eu mi-am scos copiii de la religie”. Da, aveţi dreptate. Cerere fac de cinci ani încoace, şi vreo trei ani am fost singura persoană din şcoală. Acum sunt doar singura din clasă.

În încheiere, dacă nu ştiaţi, până la finalul acestui an puteţi face în orice moment cererea de retragere (Dacă nu cumva se răzgândesc şi aplică din semestrul 2 hotărârea Curţii). Informaţi prin aceasta conducerea şcolii că elevul nu va mai frecventa cursurile, şi nu i se va mai încheia media. Din toamnă, lucrurile se complică „oleacă”, deoarece nu exista deocamdată reguli clare de aplicare a hotărârii Curţii Constituţionale.

Conform regulilor şi cutumelor din învăţământ, o materie devine obligatorie, chiar dacă iniţial este un opţional, din momentul în care se face această alegere. Aşadar, dacă la începutul anului faceţi cerere pentru a urma cursul, nu prea vă mai puteţi retrage. Făcând o comparaţie cu orele de sport, sunt cazuri justificate în care se poate solicita o scutire motivată, cum ar fi un accident şi apariţia imposibilităţii de a mai urma acel curs. Deoarece confesionalismul orelor de religie este demonstrat, dacă justificarea este pertinentă (schimbarea religiei părinţilor sau a copilului, descoperirea unor activităţi ce contravin convingerilor părinţilor sau elevului etc), se poate să se solicite renunţarea la acest opţional. Dar totul va deveni doar un caz particular, în care va decide conducerea şcolii şi inspectoratul, iar argumentaţia părinţilor nu se va mai putea baza pe „drepturi”. Poate înainte de a semna acea cerere n-ar fi rău sa vă gândiţi un pic, sau îl lăsaţi să meargă de 2-3 ori pentru a vedea dacă îi place, dacă îl atrage.

Ştiu că trăim vremuri în care toţi suntem nemulţumiţi, pentru că vedem lucrurile care merg prost, şi suntem indignaţi că nimeni nu face nimic să le rezolve. Întrebaţi-vă întâi dacă nu cumva schimbarea ar trebui să înceapă de la noi. De la a nu mai arunca hârtii pe stradă, a nu mai da şpagă, până a nu mai lăsa pe alţii să decidă în locul nostru şi pentru copiii noştri.