regulile grupei afis

Regulile clasei – afiș

E simplu să rezolvi problema listei de reguli când copiii știu să scrie și să citească. În anii anteriori, prima lecție de educație civică era dedicată acestora. Le negociam împreună cu ei, le scriam pe caiet, apoi scanam pagina dintr-un caiet mai ordonat, o măream și o prindeam pe perete.

Acum, cu cei mici, e un pic mai dificil până învață să citească. Chiar dacă eu sunt cea care are până la urmă ultimul cuvânt de spus în privința regulilor clasei, nu vreau să sar peste „aparența” democrație în care ei sunt cei care inițiază proiectul. Sunt convinsă că e mult mai ușor să respecți o regulă pe care tu ai dedus-o, pe baza experienței proprii și știi că e necesară.

Prima variantă e să cauți pe net imagini. Se găsesc o mulțime, timp și nervi să ai să le sortezi. Dar parcă nu aș vrea să le printez să le pun pe perete, aș vrea să muncească și ei.

Așa a apărut ideea să îi las pe ei să le „deseneze”. Încă nu am renunțat de tot la ea, aș vrea măcar să încerc să văd ce iese, chiar dacă trebuie să scriu eu descrierile dedesubt, ca să nu uit ce reprezintă. Oricum ar fi, cât de rău poate să iasă? Stabilim regulile, cine ce desenează și evaluăm rezultatul.

A doua idee a fost să caut regulile ca planșe de colorat, să lucreze în perechi și să le aducă la o formă vizuală decentă. M-am apucat să scotocesc pe net. Am găsit, nu pot să spun că nu, dar nu toate variantele. Dar mai au o problemă: nu e același stil de ilustrație. Am eu un pitic cu ordinea și armonia și mă termină dacă e sorcovă de stiluri. Încă mă gândesc dacă le fac pe comandă și plătesc ilustrația, căci nu e chiar ieftin să cumperi vreo zece planșe complicate.

A treia idee am scos-o de la naftalină. Când era Iris la grădiniță și doamna ei se agita cu materialele prin clasă, am ajutat-o cu unele dintre ele. Atunci am realizat împreună afișul pentru regulile grupei folosind fotografii cu copiii. Într-o după-amiază, cu cei care rămâneau până târziu după ora 5, ne-am apucat să face puțină regie și să ilustrăm regulile pe care voiam să le urmeze. Ulterior știu că protagoniștii erau în delir, ceilalți puțin geloși în timp ce li se explica frumos fiecare imagine.

regulile grupei afis

Aproape că îmi doresc să fac același lucru cu copiii mei, dar cumva să apară toți, să avem regulile acceptate astfel de întreaga clasă, să-i implic cât se poate de mult în regizarea scenelor și să avem un tablou original, util poate în toți cei cinci ani care urmează.

Oricum ar fi, rubrica aceasta rămâne o provocare a începutului de an! Voi cum ați rezolvat-o?

Bicicleta Pegas

Mi-am luat potcoavă pentru cal

Când am intrat în clasa I, bunica mea, femeie de la țară (care avea un cult pentru școală, tocmai pentru că ea n-a avut șansa să meargă prea mult), mi-a promis solemn pentru orice premiu întâi un cadou special. Ce voia singura ei nepoțică urma să devină realitate. În clasa I mi-am dorit o păpușă mare. Și am primit-o, o Gabriela-Arădeanca. Mama mai avea nițel și leșina când a văzut cât a dat bunica pe o păpușă – 302 lei, înainte de ’90. În clasa a II-a am primit un ceas Slava. Nu am mai încercat să-l repar… dar stă în cutia cu amintiri. În clasa a III-a… mi-a promis bicicletă Pegas. Nu știu cum s-a făcut, dar de bicicletă n-am mai avut parte, apoi dacă eu o tot țineam una și bună cu premiul I, bunicii i-a mai scăzut entuziasmul, mai ales după o nouă rundă de nepoței și pierderea poziției de nepoată unică.

Am participat apoi la tot ce se putea numi concurs cu premii, unde premiul cel mare era, normal, o bicicletă. Până la revoluție am visat cu ochii deschiși la Pegasul cu șa mare și mai ștergeam o lacrimă când le vedeam pe stradă, mai ales când mi-a rămas definitiv mică a mea, de copilaș. Timpul a trecut repede… am mers apoi cu Pegasul părinților, dar „de-ăla” de care voiam eu n-am mai avut niciodată.

Săptămâna trecută am acceptat o invitație la cafea cu… Pegas! Puteam să testăm bicicletele și să depănăm ceva amintiri. Plus, bine-nțeles, o analiză a prezentului, a biciclistului de oraș și în special a celui de București. Mă bucur să văd mărci cu tradiție că revin pe piață și că urmăresc în același timp să facă și puțină educație, deși, după părerea mea, ar fi suficient să ne conformăm regulilor rutiere, care există deja, și să ne gândim un pic mai serios la siguranța noastră. Iris s-a dat cu bicicleta, mi-a zis că-i place că are loc să se mute pe șa, stă cu spatele drept și merge mai relaxată. Mda, așa îmi amintesc și eu din urmă cu vreo 30 de ani…

Mai jos aveți un rezumat a ceea ce s-a discutat. De ce am spus că mi-am luat potcoavă…? Pentru că, la final, am primit cadou un clopoțel… n-am eu încă Pegas, dar am clopoțelul pentru el!

PS. A fost un model, pentru teste, cu cauciucuri albe… Fulger Mc’Queen!

Bicicleta Pegas

Bicicleta Pegas copii-siguranta-mers-bicicleta-A4 Bicicleta Pegas checklist-copii

Bicicleta Pegas ghid marimiVezi detalii aici.

Copiii si Facebook-ul

fb

Ieri ar fi trebuit să abordez acest subiect, într-o manieră mai publică decât sunt obişnuită aici pe blog, însă timpul nu mi-a permis. M-am gândit însă toată ziua la acest subiect, şi încercam să mă gândesc de ce tocmai acesta a fost ales?! Am reuşit în cele din urmă să leg cap la cap câteva elemente… Zilele trecute primesc un link cu o „invitaţie” pe facebook, la „ziua Izabelei”, considerat în categoria celor amuzante. Văzând pozele şi porcăriile postate acolo, nici măcar nu i-am dat atenţie. Seara, la o discuţie, Izabela revine, şi aflu detalii: au scos evenimentul. Ce nu înţelesesem eu, în graba mea de a-mi scoate din program toţi devoratorii de timp: Izabela era o fetiţă de 11 ani, din Constanţa, care a decis să-şi sărbătorească ziua acasă, şi să facă invitaţiile „modern”, pe facebook. Numai că… evenimentul a fost postat public, oricine putea da Join şi comenta, s-au strâns mii, comentarii care treceau de limita imaginaţiei. Ca lucrurile să fie frumoase, Izabela postase şi adresa, undeva în Constanţa, cu stradă şi număr. N-am văzut, dar am auzit că a ajuns şi la ştiri… A mai fost se pare un asemenea caz, când mulţi nebuni chiar s-au prezentat la eveniment, încât a fost nevoie de intervenţia poliţiei.

Ieri ar fi trebuit să vorbesc despre copiii mei şi conturile lor de facebook. Da, au conturi de facebook, şi avem şi reguli. Însă mă întreb, uneori cu groază, câţi părinţi intră pe contul de facebook al copiilor lor… şi câţi ştiu exact la ce să se uite?

Regula 1. Parola contului de facebook nu poate fi schimbată fără acordul meu. Îmi pare rău, dar asta e realitatea. Dacă are nevoie de intimitate, există jurnalul din bibliotecă. Pe net nu. Regula se extinde pentru orice activitate online, trebuie să ştiu toate parolele de acces.

Regula 2. Prietenii de pe facebook sunt persoane pe care le cunoşti în realitate, sau pentru care mi-ai cerut acordul. Andrei s-a jucat destul de mult online, şi până să aibă în listă colegii, jocurile l-au presat să-şi lărgească lista. Însă pe vremea aceea nu avea telefon, intra doar să se joace. Când însă a început să folosească contul pentru comunicare, am luat împreună lista, am şters în masă toate persoanele necunoscute, am triat, am făcut „cercuri”, am stabilit cine poate şi cine nu să-i vadă postările.

Regula 3. Cine sunt adulţii din lista copilului? – Răspuns: rude şi prieteni, dar sunt adulţi, şi dacă analizaţi ce shăruiesc adulţii… începeţi să bifaţi „Nu-mi arăta postările lui X”. Sau, dacă persoana are simţul umorului mult prea liber şi fără constrângeri, cereţi-i să treacă copilul pe lista lui de restricţionări. Şi dacă poate, să-şi revizuiască comportamentul „Public”, să-l facă doar „Pentru prieteni”. Nu merge să le daţi „unfriend”. Copilul este şi el parte a societăţii în care trăieşte, are nevoie să-i vadă în jur.

Regula 4. Pentru cine postezi pe facebook? – pentru prietenii tăi şi atât. Nu este la vârsta la care să-şi facă un cont public. Nu adaugi însă poze din casă, poze indecente, în general eviţi să pui poze pe facebook (gândeşte-te că un coleg arată poza unui profesor!). În niciun caz nu te lauzi unde eşti şi cu cine. (Aici e tare greu!) Foloseşti corect limba română, căci mă ia durerea de cap instant dk sunte-ţi purta-ţi de val. Un mesaj pentru toţi adulţii online. Dacă vedeţi un copil care scrie greşit, corectaţi-l!! Profitaţi de mijlocul acesta de educaţie, scrierea corectă nu se învaţă doar la şcoală. Dacă tot avem şansa unei educaţii informale, să profităm de ea!

Regula 5. Cum comentezi pe facebook? Civilizat, coerent, şi mai ales în discuţiile cu cei de vârsta ta, nu în discuţiile adulţilor. Andrei ştia foarte bine că nu are voie să intervină pe contul Năzdrăvanilor. Însă cu Iris nu lămurisem regula, şi mă trezesc, a doua zi după ce îi făcusem contul, cu un comentariu total nelalocul lui. M-am supărat şi pe Andrei, căci a lăsat-o (normal, surioara trebuia să primească botezul ecuatorului!), şi am stabilit că, în aceste cazuri, au cel mult voie să dea like, pentru mai mult au nevoie de permisiune.

Neapărat, specificaţi regula 6: aceste reguli pot fi oricând modificate, înmulţite, până la vârsta de 18 ani.

Acum – realitatea: Iris are cont de câteva luni. A plâns şi a muncit ca să-l obţină, pentru a se juca cu prietena ei. Intră rar amandouă, dar au cont. Acum vrea telefon cu touch şi facebook. (E bine că până la ziua ei mai e un an, şi poate la vară reuşesc să sparg şi-o bancă). Au discutat amândouă regulile, şi postează una poze cu hamsteri, una poze cu pisici. Îmi dă like pe Talente, când intră, la toate postările… şi cam atât. Andrei are facebook pe telefon, accesibil doar acasă, pe wifi. Abonament cu net nu-mi permit nici eu, aşa că în reţea nu e non-stop. Îl foloseşte în discuţiile cu colegii, utile în proporţie de … 5% (optimist 🙂 ). În rest mi se face părul măciucă când văd ce-i pe-acolo. Respectă în schimb regulile, şi copiii, chiar dacă scriu, folosesc conversaţiile private de grup. Nimic public. Însă au doar 11 ani, şi, chiar dacă îmi mănâncă timp, stau şi citesc. S-ar putea să descoperiţi că aveţi, când stă în faţa ecranului, un cu totul alt copil. Bănuiesc că nu e cazul să vă întreb dacă aţi auzit de Woody Allen şi Everything You Always Wanted to Know About Sex * But Were Afraid to Ask. Aveţi grijă, google ştie să răspundă rapid la orice întrebare!

O discuţie şi mai lungă decât cea a regulilor a fost însă cea despre importanţa respectării lor. Ce pericole ascunde internetul, de ce trebuie să ne ferim. De ce nu trebuie să vorbeşti cu necunoscuţi (iar la Andrei a fost un mesaj, acum vreo 3 ani, când facebookul îl afişa cam având 14 ani). Discuţia s-a extins şi în viaţa reală, unde lucrurile sunt de un cenuşiu închis. Am ajuns la discuţii generale, de ce e bine să respecţi regulile. Pentru că altfel te expui pericolelor.

Să fac o paranteză, aveţi grijă cum încurajaţi copiii să ia decizii. O prietenă, învăţătoare, îmi povestea că a venit în clasă o fetiţă nouă. Mama, foarte mândră de ea, spunea că fetiţa ei gândeşte, ia decizii, şi să nu-i impună să respecte reguli, că aşa a fost crescută. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Copiii au nevoie de reguli, mai ales acolo unde capacitatea lor de analiză şi anticipaţie este redusă. Nu treci strada pe roşu. E o regulă. Nu furi. Altă regulă. Nu bântui de capul tău pe net… altă regulă.

Voi aveţi reguli pentru copii? Se numără printre ele şi cele de mai sus?

Ce aţi face dacă aţi descoperi că sunteţi părinţii Izabellei?

Edit: Multumesc celor care comenteaza mai jos, si celor care imi completeaza, chiar cu mesaje private, articolul.
Iata unul dintre comentarii aici.

Subiecte de gândire – cum văd altii prezenta copiilor pe internet: