Și totuși, nu e așa ușor să reciclezi la Kaufland

Anul acesta m-am ambiționat să reciclez acasă toate recipientele de plastic. Familia nu a fost (total) împotrivă, dacă mă angajez să mă ocup de saci în momentul în care s-au umplut. Mai avem încă de lucru la pus gunoiul selectiv, hârtie la hârtie, plastic la plastic și menajer separat, dar aproape că am reușit. Eu m-am dotat cu saci mari, ca să nu fac mai multe drumuri decât trebuie. Cam în aproape două luni se strânge o cantitate bunicică, de nu mai văd în oglinda retrovizoare, așa că la doi saci mă duc să le duc.

De obicei, înainte de a trage o concluzie, încerc de trei ori. Și am încercat și în locuri diferite, pentru că aprovizionarea o fac la Kaufland, fie cel de lângă școală, fie cel aproape de casă. A treia oară am făcut poză, deși îmi pare rău că nu am și de la celelalte două încercări. Am vrut să le reciclez frumos, așa cum meritau, însă… niciodată nu am găsit aparatele funcționale. A doua oară, în Mihai Bravu, chiar am avut răbdare să mă duc și să întreb și mi s-a spus că asta e, le blochează oamenii și să încerc dimineața la 9 când sigur vin și le pun în funcțiune. Serios…? Adică mă plimb cu portbagajul plin de pet-uri să vin mâine? Asta înseamnă „Să reciclezi e mai ușor decât crezi?” Le-am lăsat și pe acelea, ca pe primele și ca pe acestea două de mai jos în speranța că vor ajunge măcar să fie reciclate, indiferent cine le ia.

kaufland reciclare

Am auzit că ar fi pe la Obor un centru de reciclare automat. Deși am căscat gura prin zonă, nu l-am văzut, nu am zărit nicio semnalizare.

Concluzia e una singură… să reciclezi nu e deloc ușor! Nimeni nu te ajută, nimeni nu te încurajează. Ba te arată cu degetul și te consideră „prost”, decăzut, faci muncă de gunoier. Îți trebuie o ambiție de fier să duci la capăt asta. De exemplu, la școală, unde se aruncă hârtii și plastic, de ce nu obligăm copiii să sorteze gunoiul? Dar să se și ridice selectiv, nu să vină mașina și să îl bage la grămadă. Acasă la fel… m-am îngrozit prima dată când am realizat cât plastic aruncam doar eu pe lună la gunoi. Până nu l-am strâns separat nu cred că am conștientizat cu adevărat.

Știu, o să spuneți că e ultima problemă cu care se confruntă țara asta. Dar e și ea pe listă. Sunt multe la care nu prea putem face mare lucru ca să schimbăm ceva, însă rămân destule care depind de noi: să nu arunci gunoi pe jos, să nu distrugi, să reciclezi, să-ți faci treaba cât poți de bine la locul de muncă, să fii politicos, să ajuți la nevoie, să reacționezi când în jurul tău cineva are nevoie de ajutor. Și dacă tot faci ceva, măcar fă-o cum trebuie. Exact asta e problema mea cu containerele de reciclat. Dacă tot le avem, de ce nu merg? De ce nu avem la îndemână, în cartier? De ce să nu trimitem copiii, cum ne trimiteau părinții la sifoane, să ducă sticlele la reciclat?

Dar până avem unde, hai măcar să ne stresăm un pic. O picătură într-un ocean.

Reciclare. Povestea continuă

Încercările mele de a pune pe picioare un program de reciclare la școală s-au soldat cu un eșec, dacă e să mă gândesc la scară mai mare. Poate că nu am reușit să fiu destul de convingătoare cu colegii mei, dar m-am ambiționat ca măcar la clasă programul de reciclat hârtia să fie pe picioare. Tot anul – de fapt mai puțin – am pus separat fiecare hârtiuță curată. La finalul anului trecut am păstrat în ultima zi un moment în care am desfăcut dosarele cu fișele lor, le-am spus să păstreze ceea ce vor sau le-a plăcut mai mult, iar restul au ajuns la coșul de reciclat.

Credit foto: Ramona A.

Le-am reciclat și pe ale mele, cu toate evaluările păstrate pe parcursul anului, și orice altceva am mai considerat nefolositor. I-am așteptat apoi să se întoarcă la școală și împreună cu ei am pus în saci hârtia strânsă. La prima ședință am rugat părinții să ne ajute să punem în practică povestea, să ducă hârtia la un centru de reciclat împreună cu propriul copil.

Și povestea a prins contur, într-o dimineață hârtia strânsă a ajuns într-un portbagaj, iar apoi, cu prima ocazie, la un centru de reciclare.

Am aflat continuarea… I. ne-a povestit cum s-a dus la centru, toată hârtia a fost pusă pe un cântar. A fost ca și cum am strâns pe bucățele o mașină de spălat. 65 de kilograme.

La o așa greutate și suma primită a fost pe măsură: 16 lei. Povestea am aflat-o de la I. odată cu ceilalți copii. A urmat dilema legată de ce putem face util cu atâția bani. Pentru unii e doar un pachet de țigări, pentru alții pâinea pe o săptămână. Pentru că tocmai aveam în desfășurare o comandă la elefant, am profitat de reducerea de 50% și am luat două atlase care au îmbogățit zona de știință a bibliotecii clasei noastre.

Dacă această lecție a avut efect, doar timpul o va spune. E doar o picătură din acea speranță că lucrurile se pot schimba și în bine, oricât de ireală pare aceasta.

 

DEE reciclare Bucuresti masina de spalat electronice electrocasnice

Când îți iei mașină de spălat… (partea I)

Poate vă așteptați ca partea I să fie începutul. Nu, e finalul, că e mai bun decât începutul. Apoi mi-am propus să nu scriu articole la nervi, ci doar când mă calmez, și după două zile încă nu sunt suficient de calmă.

Când ești acasă și dai drumul la mașină, sunetele pe care aceasta le scoate le recunoști dintr-o mie. Știi când spală, când stoarce… de asemenea sari ca ars când auzi cel mai horror zgomot la care te așteptai vreodată. N-aș ști cum să descriu, dar am realizat instant că a cedat. Până am ajuns eu la ea a horcăit nițel, amenința cu evadarea prin perete, dar i-am dat repede reset și a început să se mai zbată liniștit încă de câteva ori, apoi s-a așternut liniștea. Înțepenise la final de spălare. Deblochez hubloul, scot rufele, umplu cada cu apă și trec la treabă. Iris privea șocată barbarismul momentului, lupta cu detergentul, mișcările obositoare…

„Așa se spălau odinioară rufele! De mână. Doar că femeile își ușurau viața, covata era cu picioare, să nu stai aplecată o zi întreagă… și vai de tine când aveai și albe… și de stors…” Mi-am amintit de zilele în care spălam la bunica, în curte. Cum le călcam în picioare, apoi frecam, limpezeam… cum toată apa se scotea din puț.

Am examinat victima. În urmă cu un an o mai reparasem, nenea îmi spusese că nu merită, dar na, dacă tot a venit și insist. Vedeți că nu vă mai ține mult. Când se vor rupe (nu mai țin minte ce), să o aruncați direct. No, sosise ziua pentru care mă pregătisem moral și financiar. Era clar că „s-a rupt”, deși nu știam și ce, după cât de căzută și contorsionată era garnitura. Noroc că s-a inventat internetul, am rezolvat problema, dar detaliile vor veni în partea a II-a. 😀

Odată ce toate sunt așezate din nou pe un făgaș normal, apare întrebarea a doua. Ce facem cu cea veche? Se trec repede în revistă opțiuni de vecini doritori de un ciubuc s-o care, căci e exclus să mă văd cu ea în spate, din motive fizice. Îmi pică repede fisa că, așa cum există firme care colectează uleiul de gătit, hârtia și orice îți mai trece prin cap, în mod sigur DEEE (deșeuri de echipamente electrice și electrocasnice) au atras atenția cuiva… Amicul google intră în funcțiune, câștigători au fost cei de la EcoVoucher. Ce mă interesa: să preia și de la persoane fizice, deși dacă nu era, băgam PFA-ul la înaintare, să vină să le ia de acasă, nu din fața blocului. Că dau sau nu voucher nu mă pasiona, scăpam de ciubucul la vecinu’, iar la cei care își sparg plămânii urlând „feraille” n-aș fi dat-o nici moartă.

Am fost total impresionată. Am completat vineri, după ce am mai decis să fac loc în casă, să arunc două imprimante moarte demult, care ocupau destul loc, și două carcase de pc, care iarăși nu știu ce speranțe mai aveau de încă zăceau pe aici. M-au sunat, am programat vizita. I-am spus domnișoarei că eu singură abia le-am dus la ușă, dacă cei care vin sunt pregătiți (sufletește măcar) pentru o mașină de spălat. Stați liniștită, știu băieții ce au de făcut. Și a doua oară m-au lăsat mască cu punctualitatea. Au zis o oră, au respectat-o.

Au venit. Când au ajuns, erau deja toate pe hol, la ușă. Eram pregătită să văd cum se poate căra pe scări o mașină de spălat, căci liftul era mort. Am văzut, nu e o metodă pentru o mașină în stare de funcționare. Celelalte le-am coborât și eu, că-mi era nu-știu-cum să mă uit la ei. La mașină, super cântar, le-au pus pe rând. 104 kg reciclate. Am semnat, am luat procesul verbal, am văzut că am și voucher de 50 lei (valabil la evomag sau bestkids). În funcție de cantitatea predată, este și suma, dar nu cred că de-asta ar trebui să reciclăm.

Mă uitam la casa vizibil mai „accesibilă” după ce deblocasem holul și mă gândeam cu cât entuziasm mă înscrisesem la școală în programul de reciclat. Ce eșec. Nimeni n-o să care la școală o mașină de spălat sau un frigider, nici cu baterii, telecomenzi și altele mai mici nu mi-a ieșit. Dar până la urmă nu contează cum reciclezi, ci doar să o faci. Am fi atât de departe dacă ne-ar păsa… dar nu ne pasă. Avem mereu impresia că, dacă băgăm gunoiul sub preș, nu se va vedea.

Mi s-ar fi părut la fel de normal ca, la livrarea mașinii noi, să o ia pe cea veche, dacă există. Dar… nu s-a întâmplat. Păcat. Oricum urcaseră cu una, puteau coborî cu cealaltă!

Rămân la impresia că pe noi numai niște amenzi crunte (de genul celor din noul cod rutier de la greci) ne mai pot civiliza. Și dacă de jos în sus nu prea ne iese, poate întâi cu amenzile de țară de la UE, ca să le aplicăm și noi. Dar asta înseamnă să ne facem întâi curat în ogradă, să scăpăm de hoți și abia apoi să dăm amenzi că nu au reciclat niște amărâți pet-urile.

Firma pe care am folosit-o eu funcționează pe București și Ilfov. Nu știu cum e în restul țării, dar rămân optimistă că, dacă vrei, se poate. Puteți completa acest articol cu experiențe concrete, dacă aveți, specificând firma (link), localitatea, și detalii utile celor interesați.

DEE reciclare Bucuresti masina de spalat electronice electrocasnice

 

(r)evolutia Eco

Mi-a plăcut ideea concursului, de a realiza creaţii din materiale reciclabile. Drept dovadă am şi muncit pentru a participa. Am avut un acvariu şi o machetă. Ieri am mers la Mall, cu clasa, să aflam deznodământul. (Am fi vrut să vedem şi o expoziţie…) Avem în schimb o diplomă cu locul 2, iar excursia a fost faină, am reuşit să ne mai cunoaşem între noi – părinţii, copiii, doamna.

În schimb evenimentul (r)evolutia Eco a lăsat un gust amărui. Ideea a fost bună, să strângi copiii într-un cinematograf, să le vorbeşti despre mediu, ecologie şi reciclare. Dar cum o faci… mai ales când ai o sală de şcolari mici?!

În primul rând, materialele nu erau pregătite pentru vârsta lor. Dacă vrei să-i explici unui copilaş de 8-9 ani ce e aceea o arie protejată, nu îi citeşti definiţia din dex, şi apoi îl întrebi ce e aceea… da, spoturile şi materialele erau relativ bine realizate, deşi uneori îmi era mie greu să le pătrund înţelesul… iar una din scene, filmând cu încetinitorul un model de la glezne până unde începea fusta, fără să i se vadă totuşi şi lenjeria, mi s-a părut chiar deplasată. Puteţi spune că am scos-o din context şi exagerez, dar aceasta a fost reacţia pe moment… aş pune exact ce mi-a trebut prin minte, dar ar trebui să marchez apoi cu BIP propoziţia…

Mai departe: animatorii evenimentului, şi reprezentanţii sponsorilor. I-aş ruga să exerseze discursurile şi să citească mai mult, la modul general. Dezacordurile şi cacofoniile nu au ce căuta atunci când vorbeşti cu copii ce abia învaţă "legile scrise" ale limbii române. "Că căutăm", "apa care am văzut-o", şi nu încerc să-mi mai amintesc, căci mă enervez… n-am reţinut numele celor care au reprezentat sponsorii, aş avea ceva de zis doar domnişoarei de la Danone… Copiii nu muşcă, poţi să te apropii de ei. Şi dacă tot vrei să-i înveţi cât de sănătos e un danonino pe zi, mai bine trimiţi mascota, că e frumoasă şi mai trebuie scuturată de praf. Asta aşa, ca idee, că e un eveniment cu şi pentru copii. Am fi scăpat şi de senzaţia "de eliberare" de la sfârşitul discursului.

Ajung şi la Super Pak, mascota celor de la TetraPak, pe care copiii au confundat-o cu brio. Normal, când încerci să imiţi un personaj atât de celebru. Dar reiau. L-au prezentat, l-au chemat, şi atât de clar şi pe înţelesul copiilor au vorbit, că nimeni n-a înţeles ce e de fapt cu această companie. Mai ales că activează în zona B2B, şi consumatorul direct nu îi cunoaşte. Nu se uită consumatorii la termenul de garanţie, dar’minte la cine a confecţionat ambalajul… Ar fi fost o bună ocazie să le mulţumească copiilor că au adus o cutie de lapte (toţi copiii aveau una la ei), şi să le explice că se pot recicla. Au amenajat un mic tomberon la intrare (s-a dovedit în final insuficient), şi poate n-ar fi fost o idee rea să-l facă albastru, nu alb. Aşa, pentru că tot i-au învăţat pe copii ce culori au containerele pentru reciclat. Dar, ceea ce mi-a arătat că nici vorbitorii nu prea aveau habar cum e cu reciclarea, NIMENI nu le-a explicat copiilor că pentru o reciclare corectă, clăteşti cutia şi o desfaci, după modelul imprimat pe cutie, în aşa fel încât să ocupe cât mai puţin loc… poate aşa ar fi avut loc cutiile în micuţul container. Ca o paranteză, în autocar, la întoarcere, încă erau copilaşi cu o cutie goală de lapte în mână…

O altă bilă neagră ar fi pentru cei de la Santal. Le-au oferit copiilor sucuri. Frumos şi mulţumim. Dar le-au spus copiilor ce să facă la final cu sticlele din sticlă? Doar să le arunce la gunoi, să nu le lase în sală, ştiau şi ei, căci au majoritatea cei 7 ani de-acasă. Reciclarea se învaţă prin exerciţii… nu îi spui doar s-o facă, îi arăţi cum şi apoi îi ceri să-ţi arate că a înţeles. Sunt prea pretenţioasă la un eveniment despre reciclare?! Era greu?

Şi ultimul reproş pe care îl am de făcut vorbitorilor se referă la interacţiunea cu sala. Oratoria este o artă, şi nu oricine este capabil să vorbească în public, şi, mai mult, să interacţioneze cu acesta. Iar când ai în sală şi copii, învăţaţi, ca la şcoală, să ridice mâna când sunt întrebaţi, cea mai mare greşeală pe care o poţi face este să îi ignori. Ceea ce au făcut cu brio, toţi. Au lucrat cu primele rânduri, iar pe cei din spate i-au ignorat total. Am avut copilaşi care au început să plângă, pentru că la ei nu venea nimeni, nu-i întreba nimeni nimic, nu i-a ales nimeni pentru exerciţii. Aţi observat aceasta, domnilor organizatori? Ruşinică… nu faci un copil să plângă!

Închei cu o bilă albă, toţi copiii au beneficiat de o şedinţă rapidă de face-painting, pentru care mulţumim.