bingo 4x4 rechizite

Cunoști obiectele cu care lucrezi la școală? Joc BINGO cu rechizite

Pregătirea listei cu rechizite nu e deloc lucru ușor, pentru că mereu am impresia că uit ceva. Și cu siguranță se va întâmpla așa… e aproape imposibil să anticipezi tot. În timp ce tot mai suceam diverse pe lista clasei mele, am realizat că probabil unele le sunt necunoscute și părinților (de aceea m-am apucat să caut linkuri cu poze, mai ales acolo unde există mai multe variante pentru produs și prefer un anumit tip), dar cele mai multe le vor fi străine copiilor, atât ca nume, cât și ca utilizare. De exemplu, ca să prinzi fișele în biblioraft, trebuie să le dai găuri (nu sunt deloc adepta irosirii foliilor de plastic doar pentru că e „mai ușor“). Doi ani m-am chinuit cu unii dintre ei să nu mai ceară „capsatorul“ ci perforatorul. N-am reușit. Așa că acum, la început de drum, am zis să aloc ceva timp prezentării obiectelor din clasă și a celor pe care ei le vor aduce.

Primul joc va fi cu ele ca material concret. Le punem pe toate jos, le luăm pe rând pe cele pe care le recunosc, le descriem, spunem la ce se folosesc și vedem cum. Cele pe care nu le cunoaștem întâi vreau să le explorăm. La ce le-am putea folosi? Uite, de exemplu, raportorul. Îl folosești efectiv la gimnaziu, dar ce poți face cu el până atunci? Să desenezi o jumătate de cerc sau un cerc întreg. Să unești două puncte cu o linie curbă. Eu l-am folosit și să creez rame rotunde pentru string art, perforând direct cartonul la fiecare marcaj de 5 sau 10 grade. Poți să folosești partea dreaptă ca riglă, la nevoie.

După ce ne vom juca cu ele în forma reală, voi trece la jocul cu cartonașe care face pasul următor, de la percepție la reprezentare. Le pun într-un săculeț, fiecare extrage unul, recunoaște obiectul, fie le prind pe tablă și cer să identifice. Mai distractiv cred că e să numească ei, iar cel care a cerut să valideze și răspunsul. Așa văd dacă Ionel, care a cerut un perforator, știe și cum arată, putând să îi spună Mariei dacă ceea ce a ales ea este valabil.

Abia apoi, după ce le-au învățat poți să joci cu ei BINGO. Despre cum se joacă, dacă nu știți, am povestit deja în articolul dedicat celui cu fructe și legume.

Am inclus în fișierul disponibil, pe lângă fișele necesare pentru joc și patru pagini în care am mărit toate cartonașele disponibile (9×9 cm) pentru a putea pune în practică jocul de mai sus. Planșele pentru joc sunt A4. Materialul este disponibil celor care în ultimele patru luni au făcut o donație către acest site. Cei care au donat prin PayPal l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. După data publicării articolului este disponibil doar celor care realizează o donație și specifică printr-un comentariu la acest articol că doresc acest material.

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

Atenție la ofertele back-to-school

Nu mai știu de când tot spun asta, dar încă nu am obosit: primul sfat și cel mai important – nu vă grăbiți să cumpărați singuri ceea ce credeți că este nevoie pentru școală.

Veți avea probabil surpriza (neplăcută) să constatați că multe din cele luate nu sunt necesare sau nu sunt potrivite pentru ceea ce profesorul de la clasă și-a propus. Nu moare nimeni și garantat nu au intrat zilele în sac dacă așteptați începutul anului școlar sau pur și simplu întrebați profesorul dacă are gata lista în caz că nu mai aveți deloc răbdare și vreți să spargeți salariul în supermarketuri. Măcar dacă tot faci ceva, să faci cu cap.

Dacă este o persoană organizată, va face lista în două formule: rechizite individuale și rechizite colective, pentru că multe materiale nu sunt necesare în cantități foarte mari. De exemplu, hârtia creponată. La ce bun să cumpere fiecare copil? Cred că încă mai am la școală hârtie de acum 3 ani, căci în ultimii doi nu am mai cerut. Dacă colectivul de părinți al clasei funcționează și nu e clasica mâncătorie românească pe la colțuri, dacă toată lumea e sinceră și încearcă să găsească cele mai bune soluții financiare și nu doar să sară cu banii din dorința de a ieși în relief, achizițiile de grup se pot dovedi o decizie înțeleaptă.

Revenind, de ce spun că e bine să aștepți lista profesorului? Pentru că poate avea specificații la care tu, ca părinte, oricât de bine intenționat ești, nu te-ai gândit. Uite, banalele creioane, de grafit sau colorate, pe lista mea e specificat să fie cele cu trei fețe (secțiune triunghiulară, nu clasica hexagonală). De ce? Pentru că voi avea de muncă să îi învăț să țină creionul corect și acelea sunt cele mai potrivite, căci le explici să aibă câte un deget pe fiecare față. Câți se mai luptă azi cu poziția corectă la scris în bancă, sau cu cea a instrumentului folosit? După cum văd că stau și scriu copiii, nu foarte mulți. Îmi amintesc că la evaluarea națională o fetiță se văita că o cam doare mâna de la atâta scris. Când m-am uitat cum ține stiloul… doamne, parcă juca singură mațele-ncurcate cu degetele și bucata aia de plastic! Normal că obosește mâna mai repede dacă te încordezi în cine știe ce poziții. Uneori mă gândesc că ar trebui să vină cu această deprindere de la grădiniță, sau dacă tot nu se preocupă, măcar să nu fi pus mâna pe creion deloc, căci e mult mai greu să repari…

O cheltuială fantastică pe listă este ghiozdanul. Nu neapărat ce e roz, sclipitor sau cu cine știe ce decorațiuni e și cel mai potrivit. Cadrul de plastic pe spate dăunează, la fel și bretelele care nu au burete. Trolerele poate merg dacă copilul se duce pe jos la școală, dar nu și dacă învață la etajul doi! Negocierea ghiozdanului e treabă dificilă și în funcție de vârstă problema ergonomică ar trebui să fie prima de rezolvat. Apoi cea a încăperilor separate – pentru mâncare, apă, cărți.

Penarul este cheia de boltă a întregii pregătiri. E obiectul pe care îl atinge de cele mai multe ori. Să-i placă, dar mai ales să fie practic. Dacă îți ia 5 minute să scoți un creion din el sau să le așezi să se închidă, nu e ok. Iris a optat pentru cele rotunde cu fermoar și nu știu dacă are trei sau patru la ea mereu: unul are creioane colorate, unul carioci, unul instrumente de scris, geometrice, markere, cutter. Apoi a preferat să fie transparente, ca să vadă în ele imediat ceea ce caută. Experiența de elev se învață în timp, dar nu e rău să aveți sugestii pregătite.

Un alt sfat, pentru că toți ne preocupăm de modul în care copilul se va simți la școală, este să discutați cu profesorul ce se pune pe bănci în prima zi de școală. Puteți propune ca acele mici cadouri să fie de fapt parte din lista de rechizite, mai ușor de comandat toate odată, la fel pentru toți: creioane, șabloane, perforatoare, riglete… Ceva cu adevărat util. Dar ca acestea să meargă înseamnă să comunici… ceea ce se pare a fi piatra de încercare a oricărui colectiv.

În încheiere, spun doar atât: cea mai complicată pregătire pentru școală este cea motivațională. Nu contează ce îi cumperi copilului, dacă tu nu vei reuși să îi inspiri dorința de a merge la școală, acea motivație intrinsecă de a se descoperi pe sine și de a face tot ce îi stă în putere ca mâine să fie un om mai bun ca azi, să descopere sensul pe care îl dă școala vieții tale. Adăugați la aceasta mult, mult respect pentru omul căruia îl veți încredința în fiecare dimineață și abia apoi să vă faceți griji cu privire la rechizite…

Viziune la 7 ani despre prima zi de școală. (Theodora N.)

Cum să te pregătești de școală

Viziune la 7 ani despre prima zi de școală. (Theodora N.)

Viziune la 7 ani despre prima zi de școală. (Theodora N.)

Iaca și 1 septembrie, punctual, ca de obicei, și nu s-a lăsat așteptat! Mai toată suflarea asociază septembrie cu începutul școlii, ba unii (ăi de sus) fac chiar pe zmeii și propun să înceapă școala mai devreme! Sper sincer să nu li se aprobe, că mie mi se rupe sufletul suficient că se termină vacanța, avem nevoie de jumătatea asta de septembrie să ne obișnuim cu ideea. Dar deocamdată începem pe 14, să nu batem drobul de sare în perete.

Indiferent dacă aveți copii la clasa pregătitoare sau la cele mai mari, vă sfătuiesc să nu dați buzna în raioanele de rechizite. Nu mai suntem pe vremea răposatului, când îți trebuiau pile la librărie ca să iei cele cinci creioane chinezești care se dădeau la setul standard de rechizite. Chiar se găsesc, pe orice drum, la orice oră, cele necesare. Apoi, fiecare doamnă are stilul ei, cerințele ei, și e mai rentabil să așteptați lista. Despre rechizite am mai scris aici, n-ar fi rău să (re)vedeți niște sfaturi mereu valabile. În prima zi, dacă ia la el creioane colorate, niște coli albe, o foarfecă și un lipici, e mai mult decât suficient.

Prima ședință cu părinții. Neapărat tăceți mâlc și vorbiți apoi pe la colțuri că doamna a cerut „mult(e)”. Veniți cu soluții, nu ezitați să vă oferiți voluntar, și solicitați un sistem în care toți părinții, pe rând, să se implice. Face bine și la buzunar, dar și ca exemplu oferit copiilor.

Dacă școala nu are o uniformă impusă, îmbrăcați copilul lejer, dar decent (culorile „școlare” sunt alb, albastru, negru, „ținută office”, și nu roșu, verde, galben, portocaliu, cu sclipici și șnurulețe!). Nu-i puneți în picioare pantofi nou-nouți, că nu face paradă, și nici nu-i condamnat la o zi de chin. Vă recomand pantofi-adidas, negri, simpli, care merg aproape cu orice, și se poate juca în ei. Eu așa văd prima zi: facem cunoștință, discutăm oleacă, și ieșim la joacă, să socializăm.

Mare, „mare” grijă și cu florile! Pun pariu că toată suflarea învățătoarelor este nerăbdătoare să închirieze remorcuța necesară balotului de flori primit la deschidere. Sunt ironică, dar hai să ne oprim (argumente aici)… Dacă vreți musai să-i luați ceva „colorat”, încercați un top de hârtie sau carton. Pariem că va fi de 1000 de ori mai încântată?

Nu uitați să stresați copilul, încă din prima zi, sau chiar de-acum, că gata cu copilăria, dă el de dracu la școală, de-acum începe perioada „aia” când ai teme, crești, devii serios, și nimeni nu-ți mai iartă greșelile. Adăugați că ăsta e serviciul lui, și trebuie să-și ia munca în serios; neapărat completați seara cu impresii de la propriul servici, cât de nașpa a fost, cum nu respectați regulile, vă enervează șeful când vă atrage atenția să fiți punctual, și nu pricepe scuza că e copilul la școală. Dați-i copilului un model „optimist”, și apoi tratați-l la psiholog pentru că nu-i place la școală. Sau… puteți să-i spuneți că vă e dor de anii de școală, când totul era joacă cu prietenii, când doamna vă ajuta să descoperiți tot felul de minuni, și abia așteptați o nouă lecție. Că îl invidiați pentru programul lui lejer, și că nimic nu v-ar face acum mai fericit decât o nouă zi de școală. Nu uitați, copilul învață ce vede, nu ce i se spune.

Sper că nu v-a deranjat tonul ironic al mesajului de mai sus, și recomandările își ating ținta. Ca să înveți de plăcere trebuie să înțelegi că e un privilegiu, și nu o obligație; că înveți pentru tine, și nu pentru ceilalți, și trebuie să-ți descoperi singur acea motivație interioară. Nu le mai tăiați copiilor elanul dat de curiozitatea vârstei.

Acest articol își are originile și în lacrimile unui viitor bobocel de clasă pregătitoare, care plânge că începe școala. De ce? Pentru că a auzit el că durează 13 ani, și dacă începe, nu se mai termină niciodată!

Unde ești, copilărie? Tot aici, doar că un pic schimbată!

 

 

Cum ne descurcam cu rechizitele scolare

Şcoala a început cam de multicel, ne apropiem deja cu paşi mari de prima vacanţă intersemestrială – pentru preşcolari şi ciclul primar, aşa că poate articolul meu e uşor depăşit… ei bine, mă gândesc că omul gospodar îşi face vara sanie, aşa că niciodată nu e prea târziu.

Nu îmi fac vise să cred că vom ajunge, cel puţin în următorii 50 de ani, la un sistem de învăţământ decent, pe una dintre cele două variante. Prima, poate cea mai de dorit, funcţională din câte ştiu în ţările nordice, este aceea în care statul chiar se implică în educaţie, iar toate materialele necesare în procesul de învăţare sunt asigurate de la buget. A doua este cea a taxei percepute de instituţiile şcolare, printr-un sistem transparent, gândit în favoarea elevului, în care plăteşti taxa X, şi în rest nu te mai doare capul. Ar fi poate varianta cea mai frumoasă, mai ales că s-ar rezolva, oficial, problema fondului clasei/şcolii, sau ce se mai percepe acum.

Vreau să mă opresc la rechizite, şi problema este la fel de spinoasă şi la grădiniţă, şi la şcoală. Aş vrea o listă, şi aceasta ţinând cont de strictul necesar, şi nu de ceea ce consider „mofturi”. De exemplu, dotarea sălilor cu mobilier, calculator, proiector etc. este sarcina primăriei, nu a părinţilor. Dar plastilina, creioanele, au rămas în zona de umbră… iar tradiţia românească plasează în sarcina părinţilor achiziţiile de toamnă. În schimb, din experienţele pe care le-am până acum, colectivele de părinţi nu sunt capabile să discute, să delege şi să aibă încredere, pentru a lua, economic vorbind, cea mai bună decizie. Nici cadrele didactice nu sunt – o bună parte dintre ele cel puţin – suficient de informate, autoritare, sau buni manageri pentru a da sfaturile potrivite organizării. Să fim serioşi, părinţii se cunosc la prima şedinţă, nu deţin abilitatea copiilor de a-şi face prieteni noi în 2 minute, fiecare priveşte cu neîncredere şi habar n-ai cine e individul acela care se oferă voluntar. Plus că suntem obişnuiţi să gândim că toată lumea urmăreşte ceva, are un interes, să te oferi doar pentru copii nu e o variantă acceptată.

Pentru a evita cheltuielile inutile, cel mai rentabile decizii mi se par achiziţiile de grup, lăsând la o parte mentalitatea cum că celălalt foloseşte mai mult. Voi da mai jos exemple… poate experienţele vă sunt folositoare.

Tempera 1000 mlAcuarelele. Dacă mergeţi pe tempera/guaşe, un set cu 6 culori, borcănele, un set ajunge la 10-20 lei. Să spunem 15. La 20 de copii în clasă, numai acuarelele vor costa 300 lei. Unele culori se vor termina mai repede – cum e alb, albastru, şi veţi mai cumpăra cel puţin un set până la finalul anului. Am învăţat la grădiniţă, de la educatoarea Irisucăi, am propus apoi la şcoală la ambele clase: culori la 1000ml, pe care le-am achiziţionat după cum ne-a fost la îndemână (varianta 1) Chiar şi pentru mai multe culori, tot nu ajungeam la suma ce se aduna cheltuită individual. În plus, prima serie cumpărată în clasa I ne-a ajuns până la sfârşitul clasei a II-a, când am mai cumpărat doar alb, galben, roşu şi albastru. Vom mai vedea dacă anul viitor, într-a patra, mai e nevoie să cumpărăm, probabil vom folosi variantele de 500ml. Care au fost punctele bune, pe lângă cel economic? Copiii au învăţat să lucreze în grup, folosind o planşetă principală. Puneau culori atât cât le era necesar, nu făceau risipă. Combinau culori pe altă planşetă, nu amestecau culorile în borcanul mare. Pe lângă aceasta, nu le mai cărau la şcoală/nu le mai uitau acasă, căci erau tot timpul în dulapul din clasă.

Creioanele colorate. Au fost cumpărate (de data aceasta doar la grădiniţă am experimentat) cutii cu 6, 12 şi mai multe culori, în aşa fel încât cele mai folosite să fie mai multe, cel puţin una pentru fiecare copil, iar nuanţele secundare, folosite mai rar, să fie mai puţine. Se foloseau cu un singur pahar la măsuţă. Pe lângă creioane, o ascuţitoare electrică de calitate este mană cerească. Dacă nu ştiţi ce vorbesc, încercaţi să ascuţiţi de azi pe mâine 300 de creioane cu o ascuţitoare normală. 🙁 Personal eu prefer creioanele compacte, fără lemn (dar nu cerate) care nu se ascut. Dar mi se pare normal ca doamna – învăţătoare sau educatoare – să dea frumuşel creioanele acasă la ascuţit fiecărui părinte, şi nu să ascută până nu se mai poate spăla pe mâini din cauza bătăturilor cu lichid. Referitor la calitate, povestea creioanelor e lungă. Cele ieftine nu sunt o soluţie. Lemnul este prost, mina este spartă bucăţele, le arunci aproape la fel de repede cum te-ai hotărât să le cumperi…

Copac din hartie creponataHârtie creponată. Aici mi se pare cea mai mare greşeală să-şi cumpere fiecare câte un pachet. Este decizia cadrului didactic pentru câte proiecte va folosi materialul, de ce culori are nevoie. Există pe piaţă pachete cu mai multe sau mai puţine culori, ba chiar se pot cumpăra monocrome. 3-4 seturi pentru toată clasa s-ar putea să fie mai mult decât suficiente. Am încercat să mă gândesc la ce-am folosit-o eu de-a lungul timpului… cred că am făcut pomişori de toamnă, şi ceva flori, mi se pare chiar şi struguri. Le-am folosit din plin la realizarea panourilor din clasă, îmbrăcam plăcile de polistiren şi le decoram.

Hârtie glasată, colorată, cartoane colorate. Se aplică, ca mai sus, folosirea raţiunii. Sunt pachete pe culori, sau asortate, variante atât de diverse, mult mai ieftine la top decât cumpăratul la 1.5 lei-2 lei bucata de la librărie. În plus, nu mai trăim înainte de 90, când, dacă nu cumpărai la începutul anului tot ce e nevoie, rămâneai fără… acum se găsesc pe toate drumurile, ba chiar o mulţime de oferte. Poţi oricând, discutând cu comitetul de părinţi, să mai cumperi dacă este nevoie. De exemplu, facem felicitări de Crăciun cu brăduţi şi Moş-Crăciun. Avem nevoie de verde, două coli de copil, roşu, alb etc. Se termină culorile din top, rămân altele. Dar primăvara ne trebuie iar verde… şi mult. Se ia un top separat, doar pe această culoare. Personal prefer colile colorate pe ambele feţe, şi nu hârtia glasată, cel puţin până copiii învaţă să decupeze şi să folosească raţional materialul. E drept că, pentru ca acest sistem să funcţioneze, trebuie ori tu, cadrul didactic, să-ţi sacrifici timpul, ori să ai parte de două-trei mămici pe care voluntariatul la clasă nu le deranjează şi să te ajute la nevoie. La fel se poate lucra şi cu plastilina, disponibilă şi în pachete monocrome.

În contextul ultimelor acuzaţii, şi a suspiciunilor ce planează asupra cadrelor didactice, ajungi, mai repede sau mai încet, să nu-ţi mai pese. Să se descurce fiecare cum poate. Elevul să aibă materialele la el pentru îndeplinirea sarcinilor… Aşa ajungi ca proiecte frumoase, simple, să nu poată fi realizate… pentru că nimeni nu găseşte doar 3 bile de polistiren, o pălărioară, ba chiar şi săniuţă de lemn ca să poţi avea o activitate deosebită la şcoală…

N-am înşirat mai mult. Mai sunt o sumedenie de lucruri necesare, de bun simţ, care pot transforma atmosfera de învăţare într-una plăcută pentru copii. Toţi vrem să ne vedem copilul venind fericit acasă, şi povestind plin de entuziasm ce lucru minunat a făcut azi, şi cum a învăţat despre vulcani făcând un experiment, ori să scoată dintr-un plic cea mai minunată felicitare de 8 martie pe care ai văzut-o vreodată. Dar… căci e şi un „dar” aici, dacă tot interesul pe care tu, ca părinte, îl ai, este să scoţi o bancnotă la început de an, cârcotind pe la colţuri apoi şi să se ocupe alţii, tu ţi-ai făcut datoria, nu-ţi mai pasă… Nu vom ajunge prea departe. Vom cotiza în continuare, oficial sau neoficial, pentru că vrem – unii dintre noi – să învăţăm altfel, dar nu doar de bani este nevoie.

Poate e o idee ce pare „nebună”, dar într-un an şcolar sunt 40 de săptămâni, sau pe-acolo. Cred că îi poate veni rândul fiecărui părinte să aibă „săptămâna” lui în care e părintele de servici. Cel care se ocupă de cele necesare la clasă. De ce unii pot merge să cumpere X şi Y, şi tu nu? Copilul tău e tot în acea clasă. Mă gândesc în principal la orele de abilităţi/lucru manual, când voluntariatul la curs ar fi mai mult decât bine-venit. Câte două mămici, cu rândul, la o clasă de 35 de elevi, pot transforma radical activitatea… Sau tăticul lui X, care în drum spre casă, poate ridica o comandă deosebită de materiale… E mult? Prea mult efort? Poate, dacă ne aşteptăm ca şcoala să se descurce singură, lucrurile să se întâmple şi fără noi.

Nu se întâmplă. Depinde de fiecare dintre noi să schimbăm lucrurile care nu ne convin. Trebuie doar să vrem şi să gândim, să căutăm soluţiile, căci ele există.

Să vă întreb cu cât aţi contribuit la fondul clasei? Sau câţi părinţi se implică? Câţi critică, dar nu mişcă un deget? Ori… când aţi fost ultima dată să cumpăraţi ceva necesar la şcoală, fie ea şi o bucată de panglică?

Sau, dacă sunteţi cadru didactic, cât aţi cheltuit din ultimul salariu pentru că vă era jenă să mai sunaţi casierul clasei pentru 5 lei cât costau 3 şireturi de pus pe colajul de joi? Ori 2 lei pentru paiete la mercerie…? Sau cum v-aţi rupt mâinile cu coletul de la poştă, cu caiete pentru copii, pentru că nimeni nu se întreabă cum ajung ele pe bănci? Se descurcă doamna… nu?

Întrebările nu sunt retorice, şi le puteţi completa. Aşa poate vom vedea mai bine lumea în care trăim.