Am trecut pe lângă cetatea Poenari de două ori, dar curaj să urcăm nu ne-am făcut prea ușor. Anul acesta însă, cum vacanța avea doar două zile și prea departe nu puteam ajunge, am pus pe lista de „a doua zi” vizită la cetate. Am înnoptat la pensiunea Belvedere, la doar cinci kilometri de cetate, la un preț pe care nu-l speram pentru o rezervare făcută din mașină… adică 80lei/noapte, fără să fie deloc rabat de la calitatea serviciilor oferite! Nu ne-am riscat seara la cetate, deși a fost senin și frumos, am zis că ne trezim odihniți dimineață și în mod sigur Busu ne vinde gogoși cu ploaia pe tot cuprinsul țării. Numai că de dimineață ploua ușor și mărunt. Am lungit-o cu micul dejun, poate-poate stă… dar nu și nu, continua în același ritm.
Pe la 11 ne-am făcut curaj și am început să urcăm. Ploua mărunt, printre frunze, și urcam la pas cele peste 1400 de trepte care duc până la cetate. Am pornit voioși, deși cred că până pe la primul semn indicator (400 și nu mai știu cât), îmi cam scăzuse entuziasmul. Mă bucuram totuși că nu m-a depășit nimeni, majoritatea mergeam în același ritm, ba chiar am reușit să trec eu mai departe de vreo doi turiști! Nu m-am comparat însă cu Andrei, care a țopăit ca o căpriță și a ajuns cred cu 20 min înaintea noastră sus. Iris a mers în ritm cu mine, și era în sfârșit fericită că atinge un nor!
De vreo câteva zile îmi tot spunea că nu a văzut și ea niciodată cum arată norii de sus. Sper să-i pot arăta odată o pătură de nori, așa cum am văzut-o eu la cota 2000 demult, însă acum era ceață, și nori scărmănați și rari. Dar, aproape de vârf, am fost în sfârșit în „nor”, și s-a chinuit să-l simtă și să-l atingă.
Odată sus, ne-am achitat conștiincioși taxa de vizitare – 2 lei copii, 5 lei adulții. (Programul de vizitare este 9:00-18:00.) Am pășit spre cetate. Probabil, dacă nu ar fi fost ceață, râpele laterale ne-ar fi dat ceva fiori… însă fără acestea, am avut parte de un spectacol unic, demn de filmele de groază… Habar n-aveam de manechinele rămase acolo de la festivalul național „Vlad Țepeș” (detalii aici), trase în țeapă și vopsite în consecință, și nici de spânzurătoarea care se legăna în vânt… ce senzație când am început să le ghicim în ceață!! Poza am făcut-o mai apoi, când ne-am liniștit.
Cetatea este impresionant de bine păstrată. Am cutreierat-o la pas, căci, în loc să admirăm peisajul, pe care l-am zărit vag printre nori, am calculat cam cât loc aveau oamenii efectiv în cetate. Am vorbit despre cisternă, despre cum se aduna apa de ploaie, căci nu aveau fântână, așa cum am văzut la Râșnov și cum vom vedea, curând probabil, la Bran.
Există un proiect de construire a unui funicular spectaculos, care să urce turiștii la cetate, pe o pantă de aproape 90 de grade. Se construiește unul și la Râșnov, care se pare că va fi inaugurat în luna iunie. Tot din întrebările puse sus, am aflat că paznicul are nevoie de 15′ ca să „deschidă casa”, chiar 10 dacă se grăbește. Noi am avut nevoie de o oră și jumătate pentru a urca și a coborî. Nu ne-am ales cu nicio răceală, deși am ajuns la mașină uzi leoarcă. În schimb eu am o frumusețe de febră musculară… aviz amatorilor care au ieșit din hibernare și n-au făcut nicio mișcare… Ca o paranteză, nu este un efort simplu, pe traseu ne-am întâlnit cu un turist foarte palid, și care nu se simțea bine deloc. L-am putut ajuta cu puțină apă, și am regretat că nu aveam ciocolată la noi.