Cetatea Poenari

Cetatea Poenari

Am trecut pe lângă cetatea Poenari de două ori, dar curaj să urcăm nu ne-am făcut prea ușor. Anul acesta însă, cum vacanța avea doar două zile și prea departe nu puteam ajunge, am pus pe lista de „a doua zi” vizită la cetate. Am înnoptat la pensiunea Belvedere, la doar cinci kilometri de cetate, la un preț pe care nu-l speram pentru o rezervare făcută din mașină… adică 80lei/noapte, fără să fie deloc rabat de la calitatea serviciilor oferite! Nu ne-am riscat seara la cetate, deși a fost senin și frumos, am zis că ne trezim odihniți dimineață și în mod sigur Busu ne vinde gogoși cu ploaia pe tot cuprinsul țării. Numai că de dimineață ploua ușor și mărunt. Am lungit-o cu micul dejun, poate-poate stă… dar nu și nu, continua în același ritm.

Pe la 11 ne-am făcut curaj și am început să urcăm. Ploua mărunt, printre frunze, și urcam la pas cele peste 1400 de trepte care duc până la cetate. Am pornit voioși, deși cred că până pe la primul semn indicator (400 și nu mai știu cât), îmi cam scăzuse entuziasmul. Mă bucuram totuși că nu m-a depășit nimeni, majoritatea mergeam în același ritm, ba chiar am reușit să trec eu mai departe de vreo doi turiști! Nu m-am comparat însă cu Andrei, care a țopăit ca o căpriță și a ajuns cred cu 20 min înaintea noastră sus. Iris a mers în ritm cu mine, și era în sfârșit fericită că atinge un nor!

De vreo câteva zile îmi tot spunea că nu a văzut și ea niciodată cum arată norii de sus. Sper să-i pot arăta odată o pătură de nori, așa cum am văzut-o eu la cota 2000 demult, însă acum era ceață, și nori scărmănați și rari. Dar, aproape de vârf, am fost în sfârșit în „nor”, și s-a chinuit să-l simtă și să-l atingă.

Cetatea Poenari

Odată sus, ne-am achitat conștiincioși taxa de vizitare – 2 lei copii, 5 lei adulții. (Programul de vizitare este 9:00-18:00.) Am pășit spre cetate. Probabil, dacă nu ar fi fost ceață, râpele laterale ne-ar fi dat ceva fiori… însă fără acestea, am avut parte de un spectacol unic, demn de filmele de groază… Habar n-aveam de manechinele rămase acolo de la festivalul național „Vlad Țepeș” (detalii aici), trase în țeapă și vopsite în consecință, și nici de spânzurătoarea care se legăna în vânt… ce senzație când am început să le ghicim în ceață!! Poza am făcut-o mai apoi, când ne-am liniștit.

Cetatea Poenari

Cetatea este impresionant de bine păstrată. Am cutreierat-o la pas, căci, în loc să admirăm peisajul, pe care l-am zărit vag printre nori, am calculat cam cât loc aveau oamenii efectiv în cetate. Am vorbit despre cisternă, despre cum se aduna apa de ploaie, căci nu aveau fântână, așa cum am văzut la Râșnov și cum vom vedea, curând probabil, la Bran.

Există un proiect de construire a unui funicular spectaculos, care să urce turiștii la cetate, pe o pantă de aproape 90 de grade. Se construiește unul și la Râșnov, care se pare că va fi inaugurat în luna iunie. Tot din întrebările puse sus, am aflat că paznicul are nevoie de 15′ ca să „deschidă casa”, chiar 10 dacă se grăbește. Noi am avut nevoie de o oră și jumătate pentru a urca și a coborî. Nu ne-am ales cu nicio răceală, deși am ajuns la mașină uzi leoarcă. În schimb eu am o frumusețe de febră musculară… aviz amatorilor care au ieșit din hibernare și n-au făcut nicio mișcare… Ca o paranteză, nu este un efort simplu, pe traseu ne-am întâlnit cu un turist foarte palid, și care nu se simțea bine deloc. L-am putut ajuta cu puțină apă, și am regretat că nu aveam ciocolată la noi.

Cetatea Poenari Cetatea Poenari Cetatea Poenari

Cetatea Poenari

Are „doar” 15 cm…

Cetatea Poenari

 

 

zimbraria neagra bucsani - zimbri

Zimbrăria Neagra – Bucșani, jud. Dâmbovița

Am pornit voinicește de 1 mai să sărbătorim prin muncă de documentare  plăcută. Aveam demult pe listă zimbrăria Neagra de la Bucșani, așa că acum, în momentul în care drumurile spre mare și spre munte erau full, am decis să mergem la zimbrărie. Nu le-am povestit foarte mult copiilor, de zimbri știau doar din povești și de la zoo. Dar voiam să-i vedem live.

La zimbrărie se ajunge relativ ușor. Drumul îl nimerești cu gps-ul, și dacă n-ai gps, ceva aplicații pe telefon te scot din belea. E bine să ai totuși o idee, căci cei 4km prin pădure nu prea au semnal. E indicat să ai și o mașină zdravănă, căci drumul comunal de la Bucșani e cred păstrat din al doilea război mondial, și exclus să poți „ocoli” ceva. Dar la zimbrărie ajungi după ce dai în gropi.

Drumul din pădure e relativ pietruit. Nu are șleauri, și dacă mergi înceeet, nu ți se rupe (și) sufletul, pe lângă mașină. Dar fie, un lucru devine cu atât mai prețios cu cât a-l obține presupune sacrificii mai mari. Am ajuns la zimbrărie…

Nu ne așteptam, dar chiar era lume. Și cum în capătul aleii chiar se stătea pe gard, abia așteptam și noi să vedem zimbri. Am plătit taxa – 3 lei/copil, 6 lei/adult – și am pornit să-i vedem. Dar…

Ce nu am „socotit” noi de-acasă e că cei 33 de zimbri trăiesc la Neagra ca în propriul paradis pe cele 162ha de pădure. Și nu vezi decât o mică-mică parte din ele… Noi ne-am închipuit că e ca la zoo, oricând te duci, îi vezi. Greșit. Zimbri se văd de la foișorul amenajat numai de la ora 10.30, dimineața, cam o oră, când li se dă oficial de mâncare. În timpul iernii, se întâmplă cu siguranță să apară, căci n-au ce mânca. Acum, că a dat iarba, zimbri se descurcă bine-merci și singuri.

La ce oră am ajuns noi… ? Tocmai când grupul vesel din capătul aleii ne spunea că „au mâncat și au plecat”! Eu ca eu cu dezamăgirea, dar copiii mai că nu mă acuzau că iar i-am plimbat după cai verzi pe pereți… ne-am mulțumit cu poveștile domnului de-acolo, care ne-a confirmat că n-o să-i mai vedem decât a doua zi, la ora stabilită. Iarna mai veneau până la gard, ne arăta o zonă unde preferă să apară doi masculi, și ne arăta ca „probă” pământul frământat. La începutul verii, în perioada de împerechere, îi putem vedea și plini de sânge, căci se luptă până la epuizare, rămân cu coarnele încleștate și așteaptă să-și tragă sufletul ca să o ia de la capăt.

Mai povestea și de un zimbru care și-a rupt piciorul, și care a murit în chinuri groaznice, pentru că nu l-au putut ajuta. Medicii au confirmat că e irecuperabil, dar, fiind animal protejat, nimeni nu a riscat să fie arătat cu degetul că a semnat eutanasierea unui zimbru. Poveste care mie mi s-a părut desprinsă din evul mediu… cuibul de barză l-au mutat prin ordin de ministru, dar animalul ăsta s-a chinuit singur în pădure pentru că suntem lași, și incapabili să ne asumăm răspunderea 🙁 .

Cum deja dezamăgirea noastră era maximă, ne-am amintit că bourul de prin vremea lui Ștefan era poate cel mult rudă cu zimbrul, dar clar nu același animal. Că zimbri de pe la noi au dispărut demult, și cei din rezervații sunt aduși de prin Polonia. La Bucșani sunt doi și din Bulgaria, de pe vremea când mai aveau și bulgarii, că acum se pare că nu mai au nici ei. Mai multe detalii puteți citi și pe site-ul oficial al zimbrăriei Neagra, unde găsiți și programul de vizitare – deocamdată de luni până vineri, între 9:00 și 17:00, sâmbăta și duminica până la 14:00. Nu am înțeles exact de ce spunea la intrare că în weekend „e cineva să deschidă”, căci altfel nu au program…

La final, am tot bocit că n-am văzut nici măcar o umbră de zimbru… și am primit un pont că pe la 14:00 apar pe câmpul vizibil de pe drum, împrejmuit cu sârmă… că mai ies acolo câțiva la păscut.

Era ora 13.00 când am tras pe dreapta, și, chiar dacă nu i-am văzut deloc de-aproape, măcar n-am plecat acasă fără să vedem nimic. Poate cu un obiectiv mai bun aș fi reușit și ceva imagini mai detaliate… Primul pe care l-am văzut a fost un mascul, care dupa 2-3 poze parcă ne-a simțit de la vreo 500m, și a intrat agale în pădure.

zimbraria neagra bucsani - zimbri

Ne-am mutat mai încolo pe drum și am zărit o familie, care făcea probabil picnic de 1 mai… iar doi puiuți alergau de colo-colo printre ei.

zimbraria neagra bucsani - zimbri

Din păcate pentru noi, cam atât am putut vedea la zimbrăria Neagra. Ne vom încerca norocul cu celelalte, când ne vor fi în drum, la Buzău și la Piatra Neamț, poate acolo zimbri sunt mai înțelegători, și pricep și ei că mâncarea nu e gratis, vizitatorii dau un ban ca măcar un vârf de coadă să vadă, să plece fericiți acasă.

În încheiere, noi am avut ghinion. Cei care erau acolo mai de dimineață erau perfect satisfăcuți de cele văzute. Morala… cine se scoală de dimineață… zimbri vede!