Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Peștera Ghețarul de la Scărișoara

Cel mai greu este când, în vacanță, imaginea idilică pe care o aveai despre o zonă se… spulberă de parcă n-ar fi fost. Cam așa a fost vara aceasta și cu Ghețarul de la Scărișoara.

Acum aproape 20 de ani am fost într-o expediție prin Munții Apuseni. I-am luat „la picior”, cum se spune… era acea perioadă în care pensiunile erau încă inexistente, în care lumea noastră era doborâtă de inflație, în care turismul de weekend aproape că nu exista. Atunci am ajuns prima dată la Scărișoara, după ce am coborât din autobuz jos la șosea, în Gârda. Nu-mi aminteam de niciun drum civilizat care să ducă sus în sat… M-a plouat, drumul până sus nu a fost ușor, și am ajuns în sat unde am dormit prima dată în fâneață, la o doamnă care s-a înduioșat de apa ajunsă până la piele…

Ghețarul de atunci era accesibil tot după program. Am fost acolo fix la deschidere. Țin minte și acum scările de lemn putregăioase, pe care am coborât cu teamă… Am reținut, atunci, explicația. Ghețarul nu se topește, pentru că grota funcționează ca o ladă frigorifică. Aerul rece rămâne jos. Ce se încălzește – de la Soare – se ridică.

Surpriza (deloc plăcută) a vizitei de anul acesta a început de jos… de când am făcut stânga în Gârda să pornim spre Scărișoara: drum asfaltat. Mașini, multe mașini. În ciuda faptului că e o singură bandă un pic mai lată, se circulă cu viteză. Diferența de nivel pe drum e amețitoare, dar peisajul este superb. Mă simt ca în montagne-rousse, dar senzația de la urcare va fi mult depășită de cea de la coborâre!

Drumul către Scărișoara

Din categoria „șoc și groază” face parte momentul parcării: plin-ochi peste tot! Veneam de la Peștera Urșilor, unde, fiind mai „la câmpie”, mă așteptam la avalanșă de vizitatori. Aici – nu. Aici speram să regăsesc liniștea care mă impresionase odinioară. Venisem pentru copii… așa că n-am lăsat să curgă niciun pic de tristețe. Am dat cei 5 lei la parcare (pentru care nu am văzut bon, bine-nțeles), și am început să urcăm spre peșteră…

Suiam pieptiș prin pădure, și mă uitam din ce în ce mai șocată la lungul șir de tarabe ce îmbrăcau poteca. Localnice ce frigeau scovergi cu te-miri-ce (cu gem de afine și brânză sărată au fost alegerile noastre în Apuseni) și bișnițari cu chinezării oribile înfățișând animale afectate clar de poluare și cu mutații genetice, căci numai a urși și căprioare nu semănau.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Și… am ajuns la ghețar. Gardul de lemn de odinioară era schimbat, acum era un gard mare și înalt. Poartă de acces rotativă. Casa închisă. Se vând 100 de bilete cât este deja un grup în peșteră. Prețul: 10 lei adulți, 7 lei copiii, elevii și studenții. Apoi, după ce intră grupul norocos că a achiziționat biletele, se vinde un alt set… grupurile se succed la circa 45 de minute. Ai de așteptat dacă ratezi intrarea. Am ajuns fix când se închisese taraba pentru cei care erau deja acolo, așa că am văzut cum iese o serie, intră alta, ne-am luat și noi bilete, și ne-am pus pe așteptat.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Avenul 1 – accesul în peșteră, pe scări. Prima parte, scări metalice. A doua, mult mai scurtă, cu scări de lemn.

Am trecut de poartă, și am văzut că degeaba am descris scările de lemn, ele nu mai existau. Scări metalice, bine prinse în pereți, coborau acum lejer la ghețar. Cu fiecare metru spre adânc începeai să îngheți. Sus era cod portocaliu de caniculă. Jos – aproape zero grade. Și a urmat… altă dezamăgire. Ce-mi aminteam eu din vizitarea peșterii…?

Dacă nu credeți că ne distrugem planeta… vizitați Scărișoara. Un ghețar fosil, din ultima glaciațiune, în vârstă de 10.500 de ani, se topește văzând cu ochii. Ghidul spunea că nici formațiunile de acum 7 ani nu mai sunt ce erau! Iar eu voiam să le văd pe cele de acum …. 20! Traseul de vizitare s-a scurtat. Nu se mai coboară de la primul nivel. Te învârți un pic în prima sală, Sala Mare, privești cu jind în a doua, Biserica, și ieși, din nou, la suprafață. Restul circuitului este acum închis, fiind izolate Rezervația Mică și Rezervația Mare.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere de la baza scărilor a pasarelei circulare de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere din spate, către avenul de acces.

Pentru că tot am ajuns la ghid… sus, la intrare, a strâns roată în jurul lui grupul care avea bilete, și a recitat binișor câteva informații pe care le puteai citi și pe panoul informativ de la intrare. Era cam îmbujorat la față, și nu cred că era numai de la căldură. Jos – căci în cele din urmă a coborât cu noi, a părăsit pasarela de lemn și a coborât pe ghețar, lăudându-se copiilor că nu are cum să pățească ceva, căci sunt până la 35m de gheață sub el. Așa încurajăm vizitatorii să nu atingă, să nu intre în contact cu formațiunile din peșteră 🙁 . Apoi… am remarcat cu tristețe – Iris chiar cu furie – cum „turiștii” mângâiau bucățile de gheață la care aveau acces. Pe lângă pasarelă, șervețele și ambalaje de plastic, aruncate. Să mă mai întreb de ce?

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala mare – lacul format deasupra ghețarului din apa de ploaie scursă aici. Reflexia avenului de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Stalagmite de gheață formate în sala Bisericii.

La ceas de seară, când am coborât pe șoseaua ca-n palmă de la Scărișoara, eram întunecată la față. Nu merităm țara asta, nu merităm să avem drumuri de acces… nu ar trebui să lăudăm frumusețile, căci nu știm să le păstrăm! Ne purtăm ca lăcustele, aterizăm și distrugem, și după noi, potopul! Nu ne mai pasă…

Informații utile:
  • Deși e afișat un orar teoretic de vizitare, nu am remarcat să se țină cont. Nu se intră până nu iese și ultimul din grupul care a vizitat. Dacă ai nenorocul să fie unul mai puțin antrenat la urcat pe scări, durează. Teoretic, programul este 10:00-18:00. Practic, după noi – care am intrat la 17:05, mai intra un grup. Cum vă e norocul… doar că nu-l încercați prea tare, că s-ar putea să nu țină.
  • O încercare de imagine panoramică la intrarea în Sala Mare.
  • Accesul în peșteră se află la o altitudine de 1165m, la marginea platoului carstic Scărișoara. Peștera are o lungime de 720m și o adâncime de 105m. Avenul de acces are 60m diametru și 48m adâncime (coborârea pe scări). Blocul de gheață, aflat pe podeaua primei săli, se prelungește în Biserică, Rezervația Mare și Rezervația Mică. Media de temperatură este -2°C, oscilând între -14°C și 5°C.
  • Peștera este declarată monument al naturii din 1938 și adăpostește cel mai mare ghețar fosil din Europa.

camping Alba Iulia - cort la Ryma

Cu cortul la Alba Iulia – camping Ryma

După experiența avută la Sighișoara, când am găsit cu ceva emoții loc de campare, am căutat la Alba Iulia o soluție. Auspiciile nu se arătau favorabile, căci o singură variantă ni se afișa în căutări… Un camping în inima orașului, chiar în cetate! Părea ceva ce nu există cu adevărat, așa că am sunat cu scepticism. N-a răspuns nimeni la primul apel, așa că deja mă uitam ce alte opțiuni avem – niciuna în oraș. Și totuși, iată că apelul se returnează, campingul chiar există. Am mulțumit pentru invențiile secolului XXI, adică smartphone, net la purtător, și aplicații gen waze și google maps. Am intrat pe strada Gemina, și-am fost convinși că ne-am rătăcit! Eram lângă zidurile cetății… și nimic nu părea să semene a camping. Iarbă multă, soare, două umbreluțe și o firmă rustică de hostel. Nimerisem bine.

camping Alba Iulia - cort la Ryma

Vedere de la cort, spre hostel.

Campingul RYMA este chiar între zidurile cetății. M-am lămurit citind descrierea de la intrare, că este creația unui ONG din Alba Iulia, care „dă viață cetății”. Hostelul este primul, l-am vizitat când am mers la duș (ulterior au fost deschise și cele de la camping, dar eram terminați de pe drum). Irisucăi chiar i-a plăcut, zicea că ar fi ideal de venit cu clasa, încap toți, și doamna n-ar trebui să-și facă griji că pierde vreunul. Ideea de dormitor imens i-a plăcut la nebunie. Curat și liniștit, chiar în zidul cetății, lucru ce i-a fascinat pe amândoi copiii. Și toaletele noastre de la cort erau la fel, în zid, și, deși afară era cald, când intrai, parcă pășeai în pivnița bunicii. Campingul este următorul, cu un spațiu generos (120 de corturi), și utilat cu mese pentru petrecut timpul. Dar mai mult decât atât, în fundul curții este un loc de joacă pe care orice copil l-ar aprecia: trambuline, tiroliană, leagăne, topogane. Pentru cei în vizită, este contra cost, deși 5 lei pentru cățărare, tiroliană, chiar dacă 10 minute, mi se pare decent. La Peștera Cetății era 10 lei o tură de tiroliană… Pentru noi, „cazați” aici, intrarea a fost liberă. Așa că după-amiaza mea, proiectată de pe la 5pm ca plimbare măcar pe Dealul Furcilor, unde au fost torturați și uciși Horea și Cloșca, s-a transformat în ore de joacă pentru copii. Dar o meritau, după atâtea zile de vizite, muzee, lecții de istorie și stat „cuminte” în mașină, măcar și-au consumat energia.

camping Alba Iulia - cort la Ryma

Campingul oferă curent electric, dacă voiam și frigider (iar eram singurii din camping!), toalete, apă caldă. Sunt ok, încă se construiește pe-aici, la camping mai e de lucru, însă este fantastic. O surpriză extrem de plăcută pentru România! Prețul – decent, 10 lei/persoană. Dacă ar fi să dau o bilă neagră, o dau pentru mașina lăsată în parcarea de la intrare, și toate drumurile de la cort la mașină, după diverse mărunțișuri pe care nu le aveam organizate pentru cazare la distanță. Am găsit la ei pe site detalii despre hostel și camping , (constat c[ site-ul are dificultăți tehnice, ultimele date de contact erau Strada Gemina, nr. 13, Alba Iulia, 0973557475) însă sunt și informații despre cum a luat naștere proiectul, cum s-a dezvoltat, ce își propune în continuare. Și mi se par o mulțime de lucruri frumoase! Dacă treceți prin Alba, și vă gândiți să rămâneți o noapte, dați un telefon. Veți avea o surpriză plăcută. La hostel sunt două dormitoare comune, și o cameră matrimonială, iar în curând se va deschide și restaurant cu o terasă minunată.

 

camping Sighisoara - cazare la cort

Cu cortul la Sighișoara – camping Casa La Grecu

Am fost la Sighișoara prima dată acum vreo câțiva ani, nu-i mai număr. Este un oraș care merită, măcar pentru o zi, atenția de turist, și am amânat vizita până când copiii au fost suficient de mari pentru a și înțelege ceea ce văd – chiar dacă înclinațiile lor pentru hălăduială istorică nu sunt nici acum foarte puternice.

Când am hotărât că ne oprim în Sighișoara și rămânem la cort nu mi-am făcut aproape nicio problemă că nu vom găsi camping. Data trecută nu-mi amintesc să fi avut probleme de acest gen, am găsit ușor, chiar aproape de cetate, în curtea cuiva, e drept că în perioada festivalului. Dar un deceniu schimbă lucrurile, și cum cazare de fițe în cetate, în locație-pensiune istorică, nu intra în calcul, am pus în balanță opțiunile: pensiunea Aquaris, care avea o ofertă tentantă, dar la 4Eur de persoană, traduși românește în 20 lei, și calculat copiii la tarif de adult, plus mașină, era prea mult. Poate dacă aș fi stabilit să stau două zile, să fi profitat și de piscina inclusă în preț, merita. Însă ajungeam seara, plecam dimineața… Mai era pensiunea Vila Franka, însă… unde e cocoțată, sus pe dealul de dincolo de râu… am spus clar nu. În disperare de cauză, după un tur prin oraș și nicio pancartă de cazare la cort, cum mă așteptam, am sunat la info Sighișoara. Acolo ne-au spus de camping la casa Grecu… am căutat locația și am sunat.


Prețul – mai mult decât decent, 7.5 lei de adult, 4.5 lei de copil. Condițiile nu erau poate cele mai bune, copiii comentau că nu se compară cu Murighiol, însă compartiv cu cazare în Sighișoara – era perfect (mai ales pentru bugetul alocat). În plus, era cu mult peste ceea ce aveam când puneam cortul în pustiu pe plajă la mare. Aveam curent electric, frigider, apă rece curentă, duș tot cu apă rece, iar la cerere și contra cost era disponibil în vilă duș cu apă caldă. Toaletele – turcești, amenajate ca în vechile tabere studențești, dar curate și fără niciun fel de miros. Campingul era amenajat într-o livadă, cu nuc, meri, peri. Aici a fost partea proastă, perele tocmai s-au copt, și un roi de viespi își făceau de lucru cu ele… și cu mâncarea noastră. Dar fără pere, și pentru oameni care pun preț pe atmosfera vieții la cort, campingul de la Grecu este o soluție la îndemână, și este suficient de mare pentru plecat în gașcă și petrecere pe săturate.

camping Sighisoara - cazare la cort

Vedere de sus a Sighișoarei, din camping.

Uitam… este situat cam la nivelul Bisericii din Deal, doar că pe dealul de vis-a-vis. Până în cetate am făcut 10 minute, la întoarcere – 15/20, cu tot cu urcușul. Fusesem seara în plimbare, urcasem scara acoperită, am coborât, apoi iar sus la noi la cort și ne cam dărâmase un pic plimbarea.

Am fost singurii din camping. La vilă mai era cazată o familie, și liniștea aceea a fost extraordinară. Am supraviețuit și atacului de noapte al pisicilor… Glumesc… Era acolo o pisică cu trei pisoi, și cred că în miez de noapte îi învăța să vâneze fluturi, până au remarcat motocelul de ancoră legat de cortul meu, și atât le-a trebuit… undeva, cred pe la două noaptea, mâții plini de chef de joacă au sărit pe cort. Inițial n-am știut nici ce mi-a sărit în cap, nici ce se auzea pe cort, până mi-am dat seama… intraseră și între cort și a doua foaie, și cred că s-au speriat și ei când i-am pălit oleacă pe întuneric cu perna să plece…

Dacă intenționați să hălăduiți prin România ca noi, e bine de știut că există camping. Cum spuneam, condiții tolerabile, și pentru o noapte nici n-ai nevoie de mai mult.

camping Sighisoara - cazare la cort

Livada campingului, cu loc pentru luat masa, foișor, și undeva departe în spate, și toaletele.

ZOO Sibiu

Gradina zoologica din Sibiu

Dacă ajungeţi prin Dumbrava Sibiului şi căutaţi un loc plăcut de plimbare, grădina zoologică este una dintre variante, căci îmbină plăcut câteva idei de distracţie cu o plimbare exotică. Parcul este de altfel foarte frumos amenajat pentru vizitatori, căci nu aş putea spune acelaşi lucru despre animale.

Aş vrea să cred că este un zoo în tranziţie spre o variantă modernă, căci găseşti animalele în cuşti mai mari sau mai mici, unele cu habitat, altele de parcă bietele animale erau condamnate ca deţinuţi politici. Până şi dioramele de la Antipa erau mai mari şi mai primitoare decât unele cuşti. Nu de alta, dar ţi se rupe sufletul să vezi un leu stresat într-o cuşcă 2x2m, care comunica printr-o uşă 0,5×0,5m cu o alta incinta, tot 2×2 (cu aproximaţie îngăduitoare). Apoi două berze, murdare şi jerpelite, stăteau sub un con de plasă, cu un diametru la bază de vreo 4m, pe iarbă, pe uscat… la 2m în afara cuştii începea lacul… probabil când plouă au şi ele parte de un pic de nămol, dar cam atât.

Simpatice au fost felinele, tigrii cel puţin se comportau ca Alex, leul din „Madagascar”, cum îndreptam camera începeau să se tăvălească ca pisicuţele şi să pozeze. Leii (cei de pe pajiste) zăceau teminaţi de căldură, dar impunători ca orice familie regală. Urşii erau cam jerpeliţi, dar unul dintre ei şedea în piscină atât de relaxat, că îl invidiam. Cum spunea dresorul lui Fram, e mai uman decât noi. Cam aşa şi Moş Martin.

Lupii dormeau, probabil erau activi noaptea, când îi auzeam de la hotel. Singurii mai activi erau lemurii, trei tare simpatici, care nu reuşeau să convieţuiască prea bine. Doi dintre ei îşi tot căutau liniştea, iar cel de-al treilea nu prea înţelegea unde e locul lui în cuşcă. S-a resemnat într-un colţ cu o bucată de morcov. Babuinii aveau ceva mai multă libertate, dar imensa lor cuşcă era izolată electric. Bieţii de ei, de câte ori s-or fi pârlit, până au învăţat să evite cablurile periculoase ca să-şi strecoare mânuţele prin plasă şi să adune floricele de porumb din afara cuştii, aruncate de altă specie de animale presupus mai evoluate decât ele, dar complet analfabete. Afirmaţia este corectă, căci dacă ar fi ştiut să citească, ar fi buchisit imensele semne din toata grădina: nu vă apropiaţi, nu hrăniţi animalele… sigur floricelele cu unt, ulei, sare, sunt minunate pentru metabolismul animalelor… mai ales la cămile, căci ele îşi pregătesc cu siguranţă în deşert pe nisipul fierbinte câte-o porţie.

Cu alte cuvinte, îmi provoacă greaţă vizitatorii care trebuie musai să facă pe deştepţii şi să ignore aceste reguli de bun simţ. Pe de alta, poate că la intrare ar trebui să se vândă pachete cu hrană pentru animale. Dacă tot vrei să te bage în seamă un mamifer, măcar să-i poţi oferi hrana potrivită.

Grădina este pregătită şi ca loc de relaxare. O terasă, lângă cuştile căprioarelor, cu preţuri decente la bere, un lac (cu prea multă verdeaţă pentru gustul meu) cu hidrobicilete, cred că 12lei/ora, dar nu sunt sigură, şi băncuţe cât cuprinde, mai izolate sau nu, după gustul fiecăruia.

Programul de vizitare este 9:30-19:30, dar era specificat pentru luna august. N-ar fi rău să verificaţi înainte să mergeţi, la telefon 0269.252.996. Biletele au preţuri de demult, 3 lei pentru adulţi, 2 lei pentru elevi, studenţi, pensionari (pe baza cuponului de pensie), dar se acceptă şi plata cu cardul. Persoanele cu handicap şi copiii în cărucioare pot intra gratuit. Nu există taxă foto.


Edit, 2014

Am găsit grădina aproape la fel. Berzele erau la fel de triste, fără apă, fără un pic de stuf. Lupii nu i-am zărit, nici nu i-am auzit. Leul şi leoaica au avut probabil discuţii referitoare la viaţa de cuplu, şi acum locuiesc separat. Ea în vechea cuşcă, în timp ce el şi-a luat cuşcă nouă, mult mai faină… Căpriţele erau mai puţine, iar lemurienii mai erau doar doi, în pavilionul nou pentru reptile şi păsări.

În schimb deliciul vizitei l-a reprezentat Mai, puiul de jaguar, care împarte acum o cuşcă mică cu Maia, o căţeluşă tare drăguţă. Are trei luni, s-a născut în captivitate, aici, la Sibiu, şi este minunat! A crescut împreună cu Maia, şi îngrijitorul spera să rămână aşa.

zoo2014sibiu


Edit, 2015

Cum am ajuns – din nou, la Sibiu, am mers fuguța la zoo, să vedem dacă Mai și Maia au supraviețuit. Am fost în extaz să vedem că încă conviețuiesc, în formă maximă. În schimb grădina este în schimbare, babuinii s-au mutat în față, au și un pui, au apărut pereți de lemn și sticlă, în schimb au dispărut cămilele și antilopele, nici cerbul nu l-am zărit. Sunt doi reni noi, berzele în aceeași stare de depresie, leii și tigri – la fel de spectaculoși.

zoo sibiu

 

Cazanele mici, dinspre golful Dubova

Croaziera pe Dunare – cu barca la Cazane

Golful Mraconia: chipul lui Decebal

Golful Mraconia: chipul lui Decebal

În încercarea noastră de a transforma vacanţa la bunici într-o aventură, chiar dacă la mici dimensiuni, se înscrie şi croaziera pe Dunăre, o plimbare cu barca la Cazane. Am plecat de dimineaţă spre Orşova, după ce toate pronosticurile meteo arătau doar niţică furtună în zonă. Soare, şi ce soare! Tocmai bun de o plimbare.

L-am apelat pe google, prietenul bun la nevoie, şi am găsit numărul de telefon al unui posesor de barcă pentru croazieră. Ştiam că sunt vaporaşe de la Orşova, însă preţurile pe-acolo sunt ceva mai măricele. Varianta pe care am ales-o noi a fost cu un tarif de 25 de lei pentru adulţi, şi gratuit pentru copii mici. Aşadar am traversat Orşova, am pornit spre Moldova Nouă până la chipul lui Decebal, de unde era plecarea. Am ajuns la fix, am urcat direct pe vaporaş şi am plecat la drum.

Când coboram treptele spre debarcader, copiii au mormăit un pic de „frică”, dar am rezolvat-o repede. Adică acum, după atâţia kilometrii şi nerăbdare, se trezesc că le e frică?! În 30 sec eram în barcă, şi cu adrenalina crescută le-a trecut şi teama. Am intrat în golful Mraconia, să admirăm chipul lui Decebal. Detalii tehnice puteţi citi aici. Ce am reţinut: e un pic mai înalt decât colosul din Rodos. Am verificat… colosul avea 32-36m, Decebal are 40m. Nu ştiu de ce aveam eu impresia că colosul era o imensitate de statuie…

De aici am ieşit pe Dunăre. Am trecut pe lângă noua mănăstire Mraconia, căci cea veche a fost inundată când lacul de acumulare a ridicat nivelul apei cu 50m. Am intrat în cazanele mici, am ajuns la golful Dubova. Şi aici localitatea a fost mutată pe coama dealului. Ne imaginam câte case sunt sub apă… şi ce fain ar fi să existe niste galerii de sticlă să poţi vizita rămăşiţele subacvatice. Doar, normal, dacă Dunărea ar fi limpede precum Ozana, căci nu reuşeam să vedem nici la 50cm sub apă.

Am pornit apoi spre peştera Veterani. Peştera este un obiectiv istoric aflat în perimetrul ocrotit al Rezervaţiei Cazanele Mari şi Mici, parte a Parcului Naţional Porţile de Fier. Biletul de intrare este 4 lei (un bilet-carte poştală minunat!), şi există şi un ghid. Peştera are o fereastră naturală, şi a fost locuită încă din epoca preistorică. Este săracă în relief de peşteră, nu vă aşteptaţi să găsiţi stalactite şi stalacmite spectaculoase. Ele există, le numeri pe degetele de la o mână, dar sunt aproape de tavan. Peştera este nivelul III al fortăreţei amenajate de austrieci, celelalte două fiind sub apă.

De aici am mers la pestera Ponicova. Am intrat cu barca în galerie (moment în care ne-am felicitat că nu am luat vaporaşul). Am înţeles că peştera este superbă. Are trei galerii – galeria principală, galeria stalactitelor şi galeria liliecilor (cu lilieci adevăraţi), dar nu este accesibilă dinspre apă, trebuie să vii pe uscat. Peştera este neamenajată, ceea ce înseamnă că turiştii curioşi, neechipaţi, nu au ce căuta acolo. Şi echipament nu înseamnă lanternă! Cum noi eram îmbrăcaţi de promenadă, am lăsat peştera pentru altă ocazie.

În schimb am aflat că în perioada comunistă locul era unul dintre cele mai folosite pentru a emigra la sârbi. Nu ştiu cât curaj, sau câtă disperare te puteau îndemna să îţi dai drumul, pe o cameră de maşină, din galeria peşterii, către malul sârbesc, în speranţa libertăţii. Unii au reuşit. Mulţi alţii însă nu.

De aici ne-am întors la punctul de plecare, spărgând valurile cu viteză, spre marea plăcere a copiilor care stăteau la prova şi erau stropiţi din plin.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Spre marea mea dezamăgire, traseul nu a inclus şi Tabula Traiana, aflată la vreo 2km mai în aval. Mi-aş fi dorit enorm să silabisesc minunăţia, măcar de dragul nopţilor nedormite din anul I de facultate… Imperator…viam fecit. Tot respectul pentru strămoşii noştri, care au reuşit în 3 ani să construiască un drum prin defileu şi un pod la Drobeta. Păcat că nu le-am moştenit genele, am fi avut ţara plină de autostrăzi!

Tabula Traiana am admirat-o de pe şosea. Ni s-a explicat că este în dreptul pensiunii Septembrie, dar se vede şi mai bine din dreptul unei vile verzi, aflată un pic mai jos. Apropo, am intrat în pensiunea Septembrie, 5 stele, arată nemaipomenit, ponton amenajat pentru plajă, jacuzzi la soare, şi organizau şi croaziere. Pun pariu că, dacă porneam de la ei, vedeam şi Tabula mai de aproape.

Am vrut să completăm vizita cu ceva muzee. Am umblat după cai verzi pe pereţi în Orşova, unde se pare că muzeul de istorie este sublim, dar nimeni nu ştie unde e. Apoi la Severin, muzeul de istorie este închis pentru renovare. Aşa aş fi vrut să le arăt copiilor macheta podului… sper să nu o distrugă niciun meşter grijuliu. Am lăsat pentru altă dată muzeele… şi ne amintim cu drag cum e cu barca la Cazane. Şi cum ar fi fost acum 50 şi mai bine de ani, când Dunărea dădea în clocot în defileul atât de spectaculos.

Muzeul Cailor Ferate Romane (CFR) – Bucuresti, Calea Grivitei

Muzeul CFR BucurestiPrintre multele muzee care există în Bucureşti, dar cărora vizitatorii le trec pragul foarte rar, este şi muzeul CFR din Calea Griviţei. Recunosc, ca bucureştean de vreo 14 ani, că ştiu de ceva vreme de existenţa lui… şi am reuşit să-l vizităm la a doua tentativă. Prima dată ne-am dus tocmai în zilele în care muzeul este închis, şi copiii au fost dezamăgiţi. Mda, cine s-a gândit că, pe lângă ziua de luni, când toate muzeele sunt închise, acesta e închis şi marţi!?

Am revenit, la orele 10 trecute fix. Am luat prin surprindere întreg personalul: vizitatori fix la deschidere… mai că nu auzeam aşa, în surdină, pe Flo, din "Cars"… clienţi! vin clienţi! Preţul… mic de tot. 3 lei adulţii, 1 leu copiii. În schimb taxa de fotografiere este 12 lei.

Muzeul este mic, dar fain. Foarte multe machete, tipuri de vagoane, şi, spre deliciul copiilor, o dioramă funcţională cu macheta gării Predeal. Plus un trenuleţ electric, controlat cu telecomandă, ce putea merge înainte şi înapoi. Hmmm… le-a deschis pofta de trenuleţe, parcă văd că iar scot setul cu Thomas, şi întind şinele prin toată casa…

Ce ne-a mai plăcut foarte mult a fost macheta unei maşinării imense, pentru săpat tuneluri. Andrei a mai poposit la diverse maşinării de telegraf, la telefoanele de epocă… şi a descoperit şi colţul dedicat inginerului favorit, Anghel Saligny. Am examinat machetele, am văzut pe unde luau fochiştii cărbunii şi cum îi aruncau în cuptor. Am văzut şi vagoane pentru animale mici, pe care recunosc că nu le-am văzut niciodată în realitate. Şi, ceva la care nu ne-am aşteptat, macheta staţiei de metrou Eroilor, cu părţile "invizibile" călătorilor.

Muzeul CFR Bucuresti: Prima locomotiva care a circulat de la Bucuresti la Giurgiu, in 1869

Muzeul CFR Bucuresti

Nu aveţi nevoie de mai mult de o oră pentru a vizita cele patru săli ale muzeului. Şi, dacă aţi pierdut trenul… sau cel aşteptat are întârziere, intraţi în muzeu. Sau programaţi o vizită. Merită.

PS. Iată ce am găsit despre muzeu:

MUZEUL CAILOR FERATE

Prezentare generala

Orice asezare, indiferent unde s-ar afla, se distinge intr-un fel sau altul prin originalitate, fiecare avand un trecut propriu.
Amintirile trecutului capata personalitate din punct de vedere cultural si istoric prin intermediul caselor memoriale sau al muzeelor. In aceste lacasuri sunt pastrate mereu vii in ochii si constiinta oamenilor evenimente semnificative din viata si activitatea unor personalitati care au influentat cursul istoriei.
Indiferent de specificul unui muzeu, acesta promoveaza insesi ideile de cultura si civilizatie.
Capitala Romaniei are un intreg ansamblu muzeistic, de renume atat in tara, cat si in strainatate. Un loc aparte il ocupa Muzeul Cailor Ferate. Aici gasim o particica din inima si sufletul oricarui ceferist.
De aceea, pentru a intelege mai profund unele aspecte legate de activitatea Muzeului CFR vom face o succinta trecere in revista a istoriei si exponatelor sale.
In anul 1924 a aparut ideea infiintarii unui muzeu al cailor ferate, fapt pentru care au fost salvate de la dezmembrare sau de la distrugere mai multe locomotive si vagoane vechi, pana atunci ratacite prin diferite depouri, asteptandu-si momentul cand vor fi trimise la "fier vechi". Atunci a scapat de la casare legendara locomotiva Calugareni, una dintre primele locomotive care au circulat pe linia de cale ferata Bucuresti Filaret–Giurgiu.
Ca o solutie de moment s-a recurs la gararea pe liniile din parcul Stadionului Giulesti a intregului material rulant salvat. Practic, aici s-a format nucleul Muzeului Ceferistilor, care s-a inaugurat la 10 iunie 1939, cu ocazia aniversarii a 70 de ani de la deschiderea liniei Bucuresti Filaret–Giurgiu, in cadrul serbarilor "Ceferiadei". Toate celelelalte exponate au fost etalate in conditii improvizate, intr-o sala de 45 m lungime din cadrul arenelor aceluiasi stadion. 
In primavara anului 1953 a fost amenajat – in actuala cladire din Calea Grivitei 193 B – Muzeul Tehnic al Cailor Ferate, a carui deschidere a avut loc cu ocazia sarbatoririi centenarului liniei Bucuresti Filaret–Giurgiu, in anul 1969.
Colectiile au fost completate si imbogatite treptat, de-a lungul timpului, cu documente originale, cu machete migalos executate, fotografii de epoca, uniforme, ceasuri si multe altele.
Din ordinul conducerii Ministerului Transporturilor s-au fisat si inregistrat in actele contabilitatii Centrului de Perfectionare o multime de exponate originale reprezentand vagoane, pluguri si locomotive cu aburi. Acestea sunt in custodia Muzeului CFR si sunt pastrate in incinta unor depouri din tara. De exemplu, locomotivele cu aburi de la Muzeul de Locomotive de la Depoul Sibiu, in majoritate covarsitoare, sunt proprietatea Muzeului CFR din Bucuresti.
In prezent se fac eforturi pentru a reexpune in curtea muzeului locomotiva cu aburi de cale ingusta 763.106, care actualmente este depozitata in conditii precare.
Putem enumera cateva locomotive cu aburi care fac parte din patrimoniul national:

• locomotiva cu abur 046 CALUGARENI, de la Depoul Bucuresti Calatori;

• locomotiva cu abur 1467, de la Depoul Sibiu;

• locomotiva Diesel Electrica 241-242, de la Depoul Dej-Triaj.

Alaturi de acestea, in incinta Muzeului Cailor Ferate sunt exponate care fac parte, de asemenea, din patrimoniul national:

• firmanul sultanului Abdul Medjid din 1857;

• masa de cabinet, cu placa de marmura, ce a apartinut inginerului Anghel Saligny;

• pulverizatorul Gheorghe Cosmovici;

• injectorul de pacura Theodor Dragu;

• certificat de activitate al inginerului I.V. Cantacuzino emis de Caile Ferate Elvetiene.

Practic, in muzeu se afla materializata o adevarata istorie fragmentara a cailor ferate, pe care oricand este bine sa o rememoram.
In salile muzeului exponatele sunt prezentate publicului larg in mai multe moduri.
Sala principala adaposteste machete de locomotive cu abur, lucrate artistic, printre care la loc de frunte se afla renumita Pacific.
Tot aici este o enorma diorama care infatiseaza, prin exponatele sale, evolutia vagoanelor si a locomotivelor de-a lungul timpului. In mijlocul acesteia incanta privirea o superba garnitura a unui tren de epoca, alcatuita dintr-o locomotiva cu abur 231, plus doua vagoane de marfa, unul acoperit si altul descoperit. Garnitura are o lungime de 9 m, locomotiva fiind de 5 m, cu tot cu tender.
Descoperim, apoi, placi (unicate) ce au fost montate pe vechile locomotive cu abur: Maffei, Hanomag, Resita si altele.
Macheta functionala, demonstrativa, pe care circula minitrenulete intr-un decor interesant, este un punct de mare atractie pentru copii.
In sala mijlocie exista machete de vagoane de marfa si de calatori care reproduc pana la cele mai mici detalii modelele adevarate. Tot acolo exista o masa a impiegatului de miscare din secolul al XIX-lea, dotata cu toata aparatura specifica. De asemenea, avem expuse: o centrala de ceasuri Siemens-Halsche, vechi unelte de lucru la calea ferata, precum si un drapel care a apartinut societatii sindicale a mecanicilor de locomotiva din Cluj din anul 1927. Acesta face parte din patrimoniul national.
Sala din mijloc mai gazduieste o bicicleta mecanica (drezina) care circula pe calea ferata intre cele doua razboaie mondiale.
Un interesant tunel desparte salile intre ele. Un hol de trecere adaposteste felinare cu gaz originale. Ca o curiozitate, tot aici putem admira un minifelinar care functiona cu ulei de rapita, folosit de catre insotitorul de tren. 
In ultima sala sunt exponate de mare valoare istorica ce ar face cinste oricarui muzeu al lumii. Dintre acestea, putem mentiona:

• biroul original al inginerului Anghel Saligny (masa de lucu, calimara argintata, ochelari, tablouri, covor, trusa tehnica si o masa din marmura cu vechea harta a tarii), donat de familia sa – patrimoniu national;

• teleimprimator rapid Hughes (30 de cuvinte/min., fara decodificarea mesajului, cu un design unic – clape de pian);

• firmanul sultanului Abdul Medjid (1857) – de concesionare a liniei de cale ferata Cernavoda–Constanta;

• dosarul de rascumparare a liniei in 1862 de catre Statul Roman;

• teleimprimator Siemens cu taste metalice;

• sabie – tinuta de gala – CFR;

• medalii de o valoare deosebita;

• uniforme, sepci, ceasuri din toata Europa;

• cutia de unsoare Gheorghe Cosmovici – o mare inovatie care facilita functionarea locomotivei cu abur cu posibilitatea schimbarii uleiului la trei ani;

• piese originale de la vechile locomotive cu abur.

Toate aceste exponate sunt adevarate marturii ale perioadei de inceput a cailor ferate. Fiecare are o semnificatie anume, distingandu-se prin mesajul istoric pe care il reprezinta.
Muzeul CFR ocupa un loc aparte in peisajul cultural al Capitalei. Aici fiecare lucrator al Cailor Ferate se regaseste sufleteste, rememorand cu piosenie trecutul si munca inaintasilor.
Fiecare dintre noi, vizitand un muzeu, poate deveni, dupa cum scria marele Octavian Goga, un "drumet statornic al lumii vesnic neschimbate". 
Muzeul CFR isi asteapta cu drag oaspetii.

Muzeograf Camil Gheorghe Pavel

Text preluat de pe: http://www.cfr.ro/jf/romana/2000_6/muzeu.htm

Muzeul Pompierilor Bucuresti - Foișorul de Foc

Foișorul de Foc, muzeul pompierilor din București

Sursa: Cimec.ro

Spre marea mea ruşine, sunt încă muzee în Bucureşti pe care nu le-am văzut. Iar unul dintre ele îmi spunea parcă „Ruşinică!!” ori de câte ori treceam pe lângă el… Foişorul de Foc. Toţi locuitorii, permanenţi sau nu, au auzit de Foişor. Ştiu ce trolee şi ce autobuze te duc pe-acolo. Şoferii evită zona, căci intersecţia nu e dintre cele mai plăcute la orele aglomerate. Dar puţini ştiu că acolo este un muzeu.

Mi-am propus să recuperez, acum că copiii au crescut. Vacanţa aceasta de toamnă şcolărească a picat tocmai bine. Moartă-coaptă, trebuia să ajungem la muzeu. Urăsc să fac planuri, să le promit copiilor şi să nu mă ţin de ele. (Mai trecusem eu şi muzeul CFR pe listă, dar mai are de aşteptat.) Ieri la orele 12 trecute fix coboram la Foişor. Pentru cine nu ştie, muzeul are statut de unitate militară, iar fotografiile nu sunt permise (*vezi EDIT mai jos). Aşadar nu am cu ce să vă delectez privirea…

Pentru început, programul muzeului este marți – vineri, 9:00-17:00, sâmbătă și duminică – 10:00-16:00. Preţul biletelor este 1,5 lei pentru preșcolari și elevi, 3lei pentru studenți, 6 lei adulți, 6 lei taxa pentru ghidaj și 20 lei taxa foto. Vizita nu durează foarte mult, dar este plăcută. Începe la etajul 6 al clădirii, unde se ajunge cu liftul. Ca orice muzeu, prezentarea începe din cele mai vechi timpuri… dar noi am preferat să începem cu terasa, sub supravegherea atentă a doamnei muzeograf Loredana O., care ne-a fost şi ghid pe parcursul vizitei.

Deşi pare mic, muzeul ne-a uimit cu colecţia de pompe manuale, câteva chiar în original. Prima, datând din 1765, ne aştepta chiar la etajul 6 al clădirii. Am coborât pe treptele interioare, în formă de spirală, am admirat diverse pompe, mai mici sau mai mari, uniforme de pompieri, costume de intervenţie, decoraţii, medalii şi plachete. Iris a remarcat mulţimea de drapele, iar Andrei a zăbovit un pic asupra machetelor de maşini, reprezentând unităţile de intervenţie de-a lungul timpului. Având aproximativ 50cm lungime, maşinuţele sunt impresionante, mai ales pentru băieţei.

Am ajuns fără să ne dăm seama la parter…

Nu voi face acum o istorie a muzeului ( aici există o prezentare oficială), dar vă invit să-l vizitaţi. Telefon 021 252 28 84, muzeul.pompierilor@igsu.ro. Sunt sigură că, dacă exponatele nu îi vor atrage foarte mult, arhitectura clădirii sigur îi va impresiona.

PS. Acum ştim că 13 septembrie este ziua pompierilor.

EDIT, 8 septembrie 2015

Am ajuns, din nou, la muzeu, mai ales de când am aflat că s-a modificat regimul fotografiilor. Între timp s-au modificat și prețurile, pe acestea deja le-am schimbat în textul de mai sus, cu toate variantele incluse. Am profitat de ocazie și din pozele realizate aici, am ales câteva, pe care le voi insera mai jos.

Câteva motive pentru a vizita muzeul:

  • ai ocazia de a vedea, „de sus”, orașul. Acum 100 de ani ar fi fost cu adevărat sus, acum nu mai este nici pe departe cea mai înaltă clădire, nu mai are rol de observator, dar tot e fain. Sus pe terasă adie vântul, și e plăcut.
  • musai solicitați programare și ghidaj, dacă vreți să vă delectați cu poveștile din muzeu. Altfel pe parcursul vizitei vă va însoți un supraveghetor, care nu este în măsură să ofere și explicații.
  • duminică, 13 septembrie, de Ziua Pompierilor, muzeul găzduiește o expoziție foto documentară pe această temă, și este deschis între orele 9-15. Tot duminică, dar la monumentul eroilor pompieri din fața hotelului Marriott va avea loc un ceremonial militar (și unul religios) în amintirea sacrificiului din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848. (Detalii aici, pentru cine nu-și amintește.)

În încheiere, un anunț în atenția cadrelor didactice (din București) interesate de parteneriat educațional cu Muzeul Pompierilor. Puteți trimite propunerea de parteneriat dnei prof. Loredana O., pe mail (lăsați un comentariu la acest articol și v-o trimit). Propunerile cadrelor didactice se discută individual, și se iau deciziile ce pot fi implementate, în funcție de timpul și resursele disponibile. 

 

Era o zi, cu cer senin… in Bucegi

De multe ori ai nevoie de timp să te gândeşti la vacanţă… şi să-ţi dai seama cât de mult îţi lipseşte. Anul acesta am fost ambiţioasă, dar nu mi-a ieşit. Am vrut să ajungem la Omu, în schimb nu am calculat bine traseele. Nu am ţinut cont nici de pasul mic al copiilor, nici că nu mai sunt tânără şi 20kg în rucsac înseamnă ceva. Cert e că nu ne-am încadrat în timp aşa cum ne-am propus, mai bine zis am cam cedat fizic. Morala: data viitoare nu mai punem traseu de 10 ore, cinci sunt suficiente.

Să încep… am plecat pe la prânz, în toiul caniculei. Venisem seara de la mare, şi aerul încins din capitală ne-a încurajat să refacem bagajele. Aşa că dimineaţa am dat prin piaţa, am făcut repede ceva de mâncare, am mutat sacii de dormit din bagajele de mare în rucsacii de munte, am pus deasupra harta Bucegilor, am legat bocancii şi duşi am fost.

Prima seară am dormit la cort, în Sinaia, la Izvorul Rece. Curăţel, în curs de amenajare, taxa decentă: 20 ron cortul mic, de 2 persoane, 30 ron cortul mai mare. Al nostru era de 5, eram 6… :D. Budele – curăţele spre curate, aveau apă caldă seara între 9-11 şi dimineaţa între 8-10. Terasa n-am vizitat-o, aşa că nu ştiu preţuri. În camping, mulţi câini. I-am tolerat… căci mă gândeam că, dacă vine ursul, măcar are cine lătra. Erau 100m până la pădure, gardul de incintă nu părea să sperie vreun urs, dar nici nu părea atacat, aşa că am dormit liniştiţi.

Camping Izvorul Rece, Sinaia

A doua zi dimineaţă am pus totul în maşină şi am urcat la cota 1400. De aici urma să luăm rucsacul în spate, fiecare dintre noi, şi să începem să urcăm. Traseu: bandă roşie, spre cabana Vârful cu Dor. Acum ceva ani am urcat la cota 2000 pe jos, fix pe sub telecabină. Acum am aflat că traseul este chiar fain, şi nu o ia pe-acolo. Ba chiar era marcat pentru biciclete… deşi… nu m-aş da cu bicla pe-acolo, mie uneori îmi era frică şi pe propriile-mi picioare. Dar cu bocanci şi musai pantaloni lungi, scapi întreg.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Peisajul este superb. Şi ne-a furat cu totul, că într-o poieniţă am uitat de marcaje şi ne-am luat după potecă. Eu în coada plutonului, deşirat pe 300m (că doar ursul nu trebuia să ne înghită pe toţi odată, trebuia să ne şi caute…), am fost aşadar prima pe traseul cel bun. Vodafone-ul are acoperire, aşa că i-am întors pe toţi din drum, m-am ales cu o pauză mult mai lungă decât de obicei. Şi am uitat că sunt singură în pădure, stau jos, ronţăi un măr şi fac câteva poze… Apoi fac pe lupul moralist cu copiii… niciodată nu te abaţi de la cărare, şi cauţi mereu marcajul.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Ultima parte a traseului urcă pe drumul forestier. Abrupt, bolovănos, destul de greu de urcat. Dar am răzbit. Am privit apoi cum coboară un L200… maşina asta m-a impresionat mereu. Ar fi perfectă pentru mine, deşi alţii se îndoiesc că mi-ar ajunge spaţiul de bagaje. :D. Nu ştiu dacă e aceeaşi maşină, dar 2 zile cât am bântuit pe platou am văzut-o peste tot.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Furaţi de peisaj, am greşit drumul. Adică… noi voiam să ajungem la cabana Vârful cu Dor, şi ne-am trezit la Mioriţa… la cota 2000. Ne-am prins apoi că era acelaşi marcaj, şi că noi trebuia să urmăm săgeata spre Padina. Asta e, "reconfigurarea traseului", noi trebuia să ajungem până seara la Peştera. Dar până una alta, era prânzul. La Mioriţa nu mai fusesem de 8 ani, de când am plecat cu clasa mea în excursie. Cabana era în renovare, schimbau acoperişul. Restaurantul – pustiu. Ne era prea lene să urcăm să mâncăm sus la cotă, aşa că am rămas. Preţurile – cam ca la mare, un pic peste chiar. Iar pentru mămăliga mea cu brânză de burduf, chiar prea piperat pentru un boţ cât era la porţie. Nu pot să zic că ne-am simţit nemaipomenit, dar ne era foame rău şi ciorbele au prins bine.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Am pornit apoi iar la drum… poze de la cota 2000 aveam, iar când am vrut să mai facem, ne-am dat seama că eram pe muntele Furnica, unde fotografiatul este interzis din cauza obiectivelor militare de acolo. Am trecut mai departe, chiar nu aveam chef de vreo dispută cu soldatul de pază, şi ne-am pregătit să coborâm spre Piatra Arsă. Ei… o "plăcere" coborârea de pe muntele Furnica, erau extrem de încurajatori ţăruşii înfipţi pentru prevenirea avalanşelor. Dar încet, cu răbdare şi muuultă atenţie, am coborât. Drumul urma lin şi şerpuit, printr-un soare arzător. Dar adia un vânticel rece, şi mersul era o plăcere. Pentru copii era cam plictisitor, aşa că ne-au servit câteva mofturi la tavă, că nu mai merg mai departe. Ha! păi să aleagă ei, noi mergem. Ne-au ajuns din urmă. Şi de-aici Andrei nu s-a mai plâns. Doar Iris a cedat la finalul celei de-a doua zi.

Platoul Bucegi. Catre Piatra Arsa

Ne apropiem de Piatra Arsă, decidem să nu ne oprim. Drumul prin pădurile de conifere pitice ne mai oferă din când în când o palmă de umbră, şi ne mai revenim. Bine că veneam de la mare, căci altfel ne făceam frigărui pe platou. Acum 10 ani cabana nu era gata… acum au făcut şi o pistă de alergări.

Platoul Bucegi. Catre Piatra Arsa

Dar tot am trecut de pe bandă roşie pe bandă albastră şi ne-am văzut de drum spre Peştera. Puţină ciocolată, biscuiţi, am reîncărcat bateriile şi am schimbat peisajul. Pe partea "cealaltă" a muntelui nu fusesem încă, iar valea Ialomiţei nu avea să ne dezamăgească. Doar că traseul ni s-a părut înfiorător de lung… şi nici foarte uşor.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Traseu in Bucegi catre Pestera

Traseu in Bucegi catre Pestera

Ieşim din pădure într-o pajişte… ce pare mai degrabă rezultatul unui incendiu. Marcajele sunt proaspete (am uitat să spun, marcajele au fost refăcute, o plăcere să mergi!), şi ne orientăm uşor prin iarba înaltă. Pe potecă, urme de oi… şi… eu aş zice că de câini ciobăneşti. Alţii nu sunt de acord, susţin că e labă de urs. Şi pornim mai rapid la pas.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Urmează apoi încă o coborâre prin pădure, pe o potecă uşoară, dar abruptă. Suntem terminaţi, dar profităm de frumuseţea pădurii.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Ba chiar am avut o surpriză plăcută, am găsit o ciupercă… două de fapt. Deşi o ştiu că e otrăvitoare, era prima dată când o vedeam.

Palaria sarpelui

La Peştera, surpriză… locuri nu erau decât la hotel. Unde oricum săreau prea mult peste bugetul nostru, şi nici măcar sauna şi masajul incluse nu ne-ar fi convins să ne luăm o cameră. Nici nu aveam noi "faţă de hotel", parcarea era plină cu Audi, BMW, şi alte mărci asemănătoare. Noi aveam rucsaci cu izoprene. Am sunat la Padina, full peste tot. La călugări la pensiune, nimic liber. Dar am decis să plecăm la Padina, era imposibil să nu găsim un loc ferit să punem un izopren. Am mai dormit noi în Apuseni în fânul de deasupra grajdului… În Padina era şi punct Salvamont, era imposibil să ne lase afară.

Pe drum spre Padina, dă norocul peste noi. Mulţumim domnului profesor, coordonatorul taberei, pentru bunăvoinţă (de fapt i s-a făcut 100% milă de noi). Şi am făcut dreapta, am lăsat rucsacii la rulotă. Aveam lanterne, saci, mai erau şi 3 paturi, suficiente. Apă – din Ialomiţa, rece şi bună… aşa cum mi-aş dori să curgă la robinet. (E drept că mi-au amortit dinţii la combinaţia apa+pastă de dinţi mentolată). Am mâncat… cu o rapiditate de necrezut. Pate- Bucegi, normal, peşte, legume, biscuiţi, ciocolată, apoi am dus repede gunoiul la tomberonul de la hotel (las’ că ei aveau ziduri să se ferească de urşi) şi ne-am baricadat în rulotă.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Toată noaptea am dormit iepureşte. Andrei sforăia de parcă ne dădea ursul târcoale, se mai şi răsucea şi lovea cu mâna peretele subţire, parcă ar fi dat ursul cu laba. În plus, ideea de sac de dormit le era străină copiilor, am stat mereu să-i băgăm la loc în sac, să nu îngheţe. Era frig… nu să degeri, ci destul cât să te înveleşti. Am zâmbit la un sms… Să aveţi vreme frumoasă! Aici e crimă. Doamne ce plăcere să te îmbraci gros, să ieşi afară, să respiri aer curat… Of, urşii aştia, ce-aş mai fi stat cu cortul acolo!

A doua zi.

Ne-am aşezat la micul dejun, apoi am plecat să vizităm Peştera Ialomiţei, căci pentru ea venisem până aici. Despre vizită am povestit deja aici, nu mai reiau.

Telecabina la Pestera

După peşteră, mai mult sau mai puţin murdari (Andrei a luat o căzătură… era plin de noroi), ne-am recuperat rucsacii din rulotă şi am plecat spre telecabină. Planul nostru iniţial era să urcăm de la Peştera la Vf. Omul. Pe hârtie, traseu de 3 ore. Diferenţă de nivel: cca 900m. Şi toată lumea a votat să luam telecabina până la Babele. Pe traseul Peştera-Babele, doar urcare, preţ bilet: 16 ron adulţii, 10 ron copiii. Am privit cu jind din telecabină curajoşii de pe traseu. Şi cascada… ce peisaj trebuie să fie acolo, jos!

Pestera-Babele. Cascada

Şi, undeva acolo… am fi vrut noi să ajungem. Dar când am ajuns în vârf, a început ploaia. Of, încă n-am prins şi eu soare la Babele! Am coborât din telecabină, ne-am scos pelerinele ne ploaie şi ne-am echipat. Încă aveam ambiţia să mergem la Omu, când am deviat spre Babe şi Sfinx.

Pestera-Babele

Normal, la Babe şi la Sfinx, mare aglomeraţie. Partea bună e că monumentele au fost curăţate, acum vreo 10 ani, când am fost ultima dată pe-aici, păstrau urmele vizitelor "însetate de cunoaştere". Şi, dacă Babele îşi vedeau de bătrâneţile lor în spatele unui gard, Sfinxul era stresat.

Babele. Monument natural in Bucegi

De data aceasta, am întâlnit australopitecii de munte. Normal, australopitecii nu ştiu să citească, doar scrie mare pe o plăcuţă lângă Sfinx: Monument al naturii. Interzis escaladarea. Din bun simţ şi respect pentru natură şi nu ar trebui să te sui, dar australopitecul ştie să folosească camera foto a telefonului şi să arunce pe jos doza de bere, nu să citească. Şi, normal, să se suie până sus, să urle cât poate şi să se tragă în poză stând într-un picior. Îmi pare rău că Sfinxul nu se poate scutura din când în când să le rupă gâtul, aşa poate ar învăţa şi unii retardaţi ce înseamnă respectul pentru natură.

Am aşteptat cuminte ca ceata de autralopiteci să roiască către alte forme de relief specifice de pe platou, şi am imortalizat Sfinxul, aşa cum merită, în singurătatea lui.

Sfinxul. Monument al Naturii in Bucegi

Aşteptarea a fost umplută cu studiul aprofundat al traseelor. Şi am decis să abandonăm planul spre Omu. Mergem spre Caraiman, apoi Piatra Arsă şi coborâm spre cota 1400, să recuperăm maşina. Vremea era extrem de încurajatoare. Ploua pe Valea Ialomiţei, ploua pe Valea Prahovei, ploua la Piatra Arsă, numai spre nord nu vedeam de Coştila dacă plouă sau nu.

Ploaie pe valea Ialomitei

Ploaie pe valea Prahovei

Am ajuns şi pe coama Caraimanului. Am admirat monumentul şi Valea Jepilor Mici, pe unde mi-am promis că nu mai urc a doua oară, cel puţin nu până mi se confirmă că au fost refăcute cablurile…

Monumentul Eroilor de pe Caraiman

Valea Jepilor Mici

Cât am stat să admirăm peisajul, Irisuca a tras un pui de somn, iar Andrei stătea pe post de senzor de ploaie. Am admirat ploaia ce cădea în vale, şi fulgerele… un spectacol minunat, să le vezi cum "cad". Dar ne aştepta un drum lung… şi nu aveam să scăpăm de ploaie.

Popas în Bucegi

Normal, lipsesc pozele de pe timpul ploii. A plouat cu grindină, vreo 2 km am mers prin ploaie. Eram uzi, şi era frig, dar era atât de bine!! Ne chinuiam să memorăm senzaţia, şi să-i dăm "play" apoi a doua zi, acasă. Am văzut că nu am cărat degeaba pelerinele… şi nici folia alimentară. Cum a stat ploaia, ne-am dezbrăcat până la piele şi ne-am pus haine uscate. Apoi ne-am făcut şosete din folie alimentară şi-am pornit la drum prin băltoace. Deja era târziu, dar tot am mai scos camera, căci peisajul, după ploaie, era ameţitor.

Platoul Bucegilor

Şi… pe bandă albastră, am ajuns în buza coborârii… uite acolo, undeva, e maşina noastră. O aruncătură de băţ… Dar traseul a fost cea mai proastă decizie pe care o puteam lua. Abrut, grohotiş, total contraindicat pentru copii. Dar am reuşit să coborâm şi să ajungem lângă pădure.

Cota 1400. Vedere de pe platou

Am făcut un ultim popas… cu biscuiţi, ciocolată şi glucoză. Ne mai aştepta un drum lung prin pădure, şi se lăsa seara. Lui Moş Martin cred că i se făcea foame…

Popas in Bucegi

Recunosc că mi-a fost frică… şi am coborât rapid. Copiii se mai plângeau, dar nu aveam timp de lacrimi. Andrei voia să vadă ursul, eu voiam să mă văd în maşină. Poteca prin pădure nu era dificilă, dar şerpuia printre zmeurişuri… pe alocuri călcate dubios în picioare. Şi mă îndoiesc că erau culegătorii de frucete de pădure, vândute în vale cu 5 lei păhăruţul. Poteca a ieşit în Poiana Stânii, nicidecum mai jos, cum înţelesesem de pe hartă. Deci, încă 4km până la şosea. E drept că pe drum forestier, dar pe drumul ală ieşea şi ursul… îl văzuseră alţii. Cu chiu cu vai am ajuns la şosea, soferul a plecat să recupereze maşina. Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe izoprene. Ne-am descălţat, am băut puţină apă… şi am constatat că… suntem mai sus de Sinaia, singuri, în mijlocul pădurii… şi deja se întuneca. Cred că a fost cea mai lungă jumătate de oră… în care priveam pădurea şi şoseaua. Şi ne întrebam dacă părem destul de morţi pentru Moş Martin.

Mulţumesc cu această ocazie şoferului cu număr de Prahova, care urca la 1400 (să vadă ursul, normal), şi l-a luat şi pe şoferul nostru de pe marginea drumului. Maşina noastră era în siguranţă… o păzea.. Moş Martin!! Da, ursul era sus, dar banuiesc că verii lui se plimbau prin pădure.

Am aruncat repede totul în portbagaj, şi am plecat. Ne ajunsese adrenalina… şi, ca de obicei, îţi dai seama târziu la ce grad de inconştienţă ai ajuns…

Concluzia: şi tot o să ajung la Omu!

Pestera Ialomitei

Pestera Ialomitei

Îmi doream demult să ajungem la Peştera Ialomiţei, dar nu ştiu cum se făcea că nu reuşeam. Anul acesta însă am mai bifat un punct de pe lunga listă pe care sper în viaţa aceasta s-o realizez. Peripeţiile până acolo vor fi subiectul altei povestiri, aceasta începe la gura Peşterii.

Ne-am sculat cu noaptea în cap, cu gândul să ajungem repede… dar, surpriză, la schit, programul de vizitare a peşterii este 9-18. Jumătate de oră am admirat peisajul şi m-am ofticat la culme că din punct de vedere tehnic nu pot face si eu o poză ca lumea, să prind tot schitul de la intrare… asta e, poate în altă viaţă. Preţul biletelor, afişat timid, aproape şters, 6 lei pentru adulţi, 4 lei pentru copii. Nu ştiu ce înseamnă copii, pe-ai mei i-au considerat prea mici şi n-au plătit. (Pentru cine e interesat de programul de vizitare, era şi un număr de telefon, 0768.088.792)

Pestera Ialomitei

La orele 9 trecute fix se deschide uşa, suntem poftiţi înăuntru… văzusem poze din peşteră, dar în aerul cald al dimineţii, cu razele de soare ce luminau mica bisericuţă de parcă erau un reflector, m-am simţit ciudat. Atât de ciudat că parcă uitasem de ce sunt acolo…

Bisericuţa era închisă când am intrat, iar după ce am vizitat peştera, plini de noroi, nu am îndrăznit. Dar din uşă am privit, şi îmi pare rău ca nu am urmat imboldul să mă descalţ şi să intru.

Pestera Ialomitei

Pestera Ialomitei

Ne-am pregătit să intrăm în peşteră. Ne-am luat cam degeaba lanterne, este foarte bine luminată. Şi nici speologi nu suntem, să ne băgăm în cotloane bine ascunse. Am început cu începutul, adică citit descrierea de la intrare…

"Peştera Ialomiţa este amplasată la altitudinea de 1660m, în muntele Bătrâna, la 10 km de izvoarele râului Ialomiţa. Gura peşterii în formă de semielipsă se deschide pe o terasă orizontală situată la 18 m deasupra fundului văii. [nr: cei 18m întâi se coboară pe scări, se trece râul, apoi iar se urcă. O plăcere!]

Pestera Ialomitei

Iniţial această terasă nu exista, intrarea peşterii fiind obturată de dărâmături, astfel încât accesul la gura peşterii era foarte greu.

La intrare se întâlneşte prima grotă, cunoscută sub numele de Mihnea Vodă, [nr. domnitorul a construit aici prima bisericuţă, ceea ce axistă acum este refăcut complet. Schitul de lemn a ars în patru rânduri],

Pestera Ialomitei

spaţioasă şi luminată de soare în special dimineaţa, păstrându-şi dimensiunile mari pe o adâncime de peste 100m. Se caracterizează printr-un sol aproape orizontal; relativ uscat Înainte de 1924 prin această grotă curgea râul peşterii, care străbătea întreaga excavaţie. Astăzi pârâul devine subteran şi înainte de a ajunge la această grotă şi se varsă în Ialomiţa mult mai jos.

Spre fund grota îşi schimbă orientarea spre nord şi îşi micşorează mult dimensiunile, formând în dreapta o cavernă redusă numită cămară. Grota Mihnea Vodă se continuă cu o galerie numită Pasajul, ce a fost lărgită în anul 1897 până la dimensiunile actuale ce urmează accesul în celelalte grote. Înainte de această dată acest culoar nu avea decât 40cm lărgime, ceea ce nu permitea vizitatorilor să pătrundă decât târâş şi când apele erau scăzute.

Pestera Ialomitei

După acest lasaj se intră în grota lui Decebal, o cavernă în formă de dom, din care se deschid mai multe galerii. Una din acestea se înfundă şi se deschide spre dreapta, îndreptându-se spre vest.

Pestera Ialomitei

La stânga se vede grota Sf. Maria, la care se ajunge trecând peste un prag de bolovani, mari şi umezi, alunecoşi. Grota continuă la sud-vest printr-o galerie joasă şi îngustă, neexploatată în parte. Denumirea acestei grote provine de la impresia de asemănare a unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria, provocată de umbre şi lumini.

Galeria principală prin care se continuă drumul are o lungime de peste 40m, şi se opreşte aici lângă un perete de piatră vertical ce pare să închidă peştera. Urcarea acestui perete, cu solul alunecos, ce se întinde în lungul unei crăpături terminându-se cu o cavernă de dimensiuni reduse.

Pestera Ialomitei

După ce se traversează această cavernă se ajunge în locul numit La răspântie. La 35m deasupra grotei principale de unde drumul se bifurcă, în dreapta coborând printr-o parte strâmtă se ajunge într-o cavitate mai mare, la locul unde pârâul peşterii traversează două lacuri care iniţial aveau 12m lungime şi adâncime de 3-3,5m.

Pestera Ialomitei

În stânga, urcând zidul de bolovani se ajunge la grota urşilor, cea mai mare cavitate din această peşteră, având peste 72m lungime, 35m lăţime şi 25m înălţime. Această grotă este lipsită de apă, cu solul acoperit de numeroşi bolovani. La descoperirea ei s-au găsit numeroase oseminte şi schelete întregi de ursul cavernelor, "ursus spelacus blum" dintre care unele la suprafaţă, ceea ce face să presupune că acum 2000-2500 de ani aici au fost ultimele ascunzători ale urşilor cavernelor.

Pestera Ialomitei

Din grota urşilor se deschide spre NV o galerie de 2m înălţime, pe o lungime de cca 30m, denumită Fundul peşterii, care iniţial era împodobită cu numeroşi stâlpi ce legau bolta de sol.

Pestera Ialomitei

În continuare Galeria apelor până la altar, lungă de 75m, lată de 2m şi înaltă de 3m, cu aceeaşi orientare NV, în care curge râul peşterii.

Pestera Ialomitei

Peştera accesibilă se termină la altar, unde stalactitle sunt aşezate în aşa fel încât dau impresia unui altar de biserică.

Pestera Ialomitei

Lungimea totală a galeriei principale, până la altar, este de 400m, iar diferenţa de nivel între altar şi gura peşterii este de 60m [nr. se urcă şi se coboară scări de lemn] Formarea peşterii Ialomiţa se datorează acţiunii de dizolvare, timp îndelungat, a apei asupra calcarului. Acest monument al naturii a fost cunoscut acum 4-500 ani, dar cercetarile organizate au început în anul 1897 când s-a efectuat şi prima ridicare topometrică exactă."

Acum sper că n-am plictisit pe nimeni cu descrierea. Noi am intrat cu copiii. Bine că am avut bocanci, căci treptele, din lemn mai vechi sau mai nou, sunt umede şi foarte alunecoase, dar se prezintă într-o stare bună. Am văzut că cele rupte sunt repede înlocuite, călugării de la schit au grijă de peşteră şi de cei care o vizitează. Pentru copii a fost prima peşteră vizitată, şi probabil dacă nu era aşa lungă ar fi fost încântaţi 100%. Dar au obosit destul de repede, căci nu e uşor să urci şi să cobori treptele înguste. Cel puţin le-am satisfăcut curiozitatea, şi aş vrea să le arăt şi Scărişoara…

Am constatat dispariţia urşilor cavernelor, dar în acelaşi timp apariţia unor vizitatori complet neevoluaţi… până nu-şi scrijelesc numele pe un monument al naturii, nu se lasă. (O să revin şi la australopitecii care simteau nevoia să se caţere pe Sfinx şi să-şi facă poze…pentru că australopitecii nu ştiu să citească "interzis escaladarea").

Dar nu regretăm deloc efortul depus, de a ajunge pe propriile picioare aici. Dacă ajungeţi cu telecabina, trebuie să coborâţi pe drum, spre Padina, cam un kilometru. Indicatoare sunt o sumedenie, nu poate fi ratată.

De asemenea, cazare există la Hotel Peştera, trei stele şi preţuri româneşti, şi la călugări (de-afară pensiunea arata foarte fain!). Atenţie că în zonă sunt urşi, nu bântuiţi noaptea.

Pei Pei, Nini si Chen Chen, noii delfini de la delfinariul din Constanta

Dacă pleci la mare cu doi copii mici, este aproape imposibil să eviţi un spectacol cu delfini. Anul acesta am revenit la delfinariul de la Constanţa, după experienţa de la Varna. Încă din primăvară toate canalele de şitri anunţau sosirea a trei noi delfini la Constanţa, aduşi tocmai din China. Pei Pei, Nini şi Chen Chen, chiar dacă sunt încă la începutul programului de dresaj, au reusit, preţ de 20 de minute, să îi încânte pe copii.

Numai unul dintre ei poate să execute cerinţe mai complicate, cum ar fi mersul pe coadă, salut, dans sau cântat. Acrobaţiile aeriene se reduc la lovirea mingii, încă nu au fost introduse cercurile sau alte elemente mai dificile. Poate sunt cârcotaşă, dar la un preţ al biletelor de 20 lei pentru adulţi şi 10 lei pentru copii aveam ceva mai multe pretenţii. Chiar şi piticii mei îşi aminteau că la Varna a fost "mai frumos". Dar delfinii promit, sunt foarte receptivi la dresaj, şi probabil anul viitor vom avea un spectacol mult mai bun. Şi poate vor fi şi mai mulţi, căci am înţeles că se încearcă obţinerea unor pui în captivitate, toţi trei (un mascul şi două femele) fiind foarte tineri.

Un punct în plus a căpătat spectacolul pentru folosirea bazinului în aer liber, cu mult mai multe locuri şi mult mai potrivit pentru copii. Un punct l-a pierdut, cel puţin din punctul meu de vedere, pentru că spectaclul se desfăşoară numai în limba română. Iarăşi, compar cu delfinariul din Constanţa cu cel din Varna, acolo cel puţin o treime din spectacol a fost prezentat în limba engleză. Aici… am avut "noroc" că suntem români.

Dar să las şi pozele să vorbească:

Delfinariul de la Constanta, 2010

Delfinariul de la Constanta, 2010

Delfinariul de la Constanta, 2010