Despre Poșta Română – poate există speranță

Ținând cont că de-a lungul celor 9 ani de blog am tot scris despre interacțiunile mele cu Poșta Română, m-am simțit vinovată să nu o scriu și pe ultima. Nu scrie omul doar la supărare… nu?

Trebuia să trimit coletele conținând cuburile. Recunosc că ideea de a merge să pun colet la poștă era înfiorătoare pe căldura asta, așa că am amânat… și amânat, până când am zis că par neserioasă dacă nu mă duc până la închidere. M-am rugat de Iris să meargă cu mine. Ultima dată ne-am amuzat amândouă copios la coadă, ea imitându-l dincoace de tejghea pe Flash. Acum protesta vehement, că n-are chef de încă un episod din Zootropia la foc mocnit, dar am convins-o cu un argument imbatabil: nu durează mult, că mi-am scos formularele de pe net! Le aveam gata scrise frumos… ce putea să meargă prost?!

Una peste alta, am ajuns. Nu se dusese arșita, dar nici aproape de închidere nu era. Intrăm. Oficiul gol. Înjur ca o doamnă în gând, îmi zic că sigur e rețeaua picată și nu se lucrează cu publicul. În cinci secunde aflu că mă înșel, chiar e liber! Trec la ghișeu… doamna vede formularul:

Aaa, păi sunt vechi, nu le mai folosim!

Să leșin. Nu pe bune, dacă mă pune să scriu altele din nou mor. Nici pix n-am la mine.

Dacă tot ați intrat pe net, de ce nu ați făcut cu AWB?

Mă uit cruciș… știam că Poșta Română testa un sistem online de înregistrat coletele, dar când am intrat pe site nu am văzut nimic pe homepage de genul acesta. Așa că am luat-o logic, am ajuns la formulare și…

Nu v-ați uitat unde trebuie!

Normal că nu m-am uitat! Undeva în meniu era „My AWB”. Logica mea imbatabilă a presupus că acolo îți verifici AWB-ul, nu că îl creezi. Cert e că, în timp ce doamna se juca iar de-a Flash cu coletul meu numărul 1, eu mi-am recuperat parola (aveam cont din faza de teste), am completat repede formularul pe telefon și i-am dat apoi numărul de AWB. L-a accesat imediat, mi-a cântărit coletul și gata, aproape imediat. Sfatul a fost ca acasă să nu mă stresez cu cântăritul, oricum ei recântăresc la poștă și pot modifica în aplicație greutatea corectă. Și încă ceva ce mi s-a părut tare amuzant… aplicația nu mi-a înregistrat strada destinatarului. Nici ea nu putea modifica, dar… a scris frumușel cu pixul pe formular numele lipsă.

Stați liniștită, ajunge sigur!

Culmea e că… a ajuns! Normal că, dacă au dat o jucărie de urmărire colete (o instituție care are o tradiție fantastică în a le rătăci), am stat și eu să văd cum funcționează. Primul, incredibil, a ajuns în mai puțin de 24 de ore. E drept că era la doi pași de capitală. Al doilea și el în timp decent, de bun simț. E drept că au fost colete simple, fără valoare sau alte servicii suplimentare, dar… impresionant! Mi-e teamă să întreb dacă au înlocuit codurile de bare celebrele dosare improvizate legate cu sfoară de cânepă în care semnai de 3 ori pentru o recomandată.

Și ca să vezi, până la urmă e adevărat, niciodată să nu spui niciodată. Eram sigură că pe frontispiciu la Poștă scrie pentru totdeauna, cu litere invizibile, lasciate ogni speranza voi ch’entrate…

PS: Am întrebat totuși ce făcea dacă eram o băbuță simpatică, dar fără net. Nu era nicio problemă, scria ea, cum mi l-a transcris și pe primul de pe formularul tipărit inutil de mine la imprimantă. A scos acolo unul identic, dar cu cod de bare…

Edit: Dacă după lectura textului de mai sus ați crezut, ca și mine, că există poate speranță… nu există. Lupul schimbă părul, dar năravul ba. Unul dintre colete a ajuns la destinație ca mai jos. A fost prost împachetat. Siigur! Când știu bine că mi le refuză dacă nu sunt albe imaculate și bine împachetate… dar da, trebuie și mai bine, că se joacă fotbal cu ele… Și celălalt… de ce a ajuns întreg? Că doar le-am împachetat la fel…

Din nou despre Poșta Română…

Cred că „serialul” acesta e pe blog un fel de „Tânăr și neliniștit”, nu se termină niciodată. Dar mereu vine ceva surprinzător gata să ne mai scoată din amorțeală… căci ce haz ar avea să te duci la poștă și să reușești din prima ce ți-ai propus, fără peripeții? Ce mai scriu eu pe blog…?

De 155 de ani, Poșta Română face parte din viața noastră (așa scria pe un poster mare!), ne duce la destinație mesajele… leagă oameni de departe… Îi mulțumim că a rămas pe undeva pe la nivelul de acum măcar vreo 130 de ani…!

Așadar, să încep. Astă-iarnă am primit aici pe blog o super propunere de proiect de colaborare cu o clasă. Sunt și ei tot atâția câți am… și mi s-a propus să ne „împrietenim”. Despre acest proiect voi reveni cu un articol mai spre sfârșitul lunii martie, când îl și testăm, acum e abia la prima etapă, care presupune… mers la „poștă”.

Luni, cu coletul pregătit, mă duc la oficiul aflat între casă și școală. Intru. Gol. Liniște. Zâmbesc. Mi se zâmbește. Cer formular, mi se dă. Completez. Mă duc la ghișeu. Nu cred că vă pot descrie starea maximă de fericire care mă cuprinsese, nu tu rând, nu tu personal plictisit, așa zen nu fusese niciodată! Dau plicul și formularul… Vai, dar nu putem procesa, avem calculatoarele picate! Moment în care îmi pică și mie fața. Uite-așa s-a stricat zen-ul. No, ok, încerc mâine.

„Mâine” vin cu entuziasm, împing ușa… gol… îmi spun în gând că nu, nu se poate, două zile la rând… Ba da, se poate. De ieri nu ne merg, doamnă! No, bine, știam că de ieri! Dar mâine vă merg? Se ridică din umeri… Mai bine încercați în altă parte… Mă gândesc repede la harta Bucureștiului, și cel mai aproape era curierul prin telefon! Îmi iau coada între picioare și plec. Dacă nu merge calculatorul, csf? ncfs!

Miercuri investighez problema la școală, cu colegele, aflu că, cu o deviație minimă de traseu, e altă poștă accesibilă. Așa că mă hotărăsc și pornesc. Relativ liber, doar 6 pensionare cu câte un teanc de facturi și impozite. Estimez așa, vreo 20-25 de minute, încă eram în grafic, căci mai aveam și alte drumuri. Nu-i nimic, stau. Între timp mă distrez pe facebook. Zootopia e genial, iar secvențele cu Flash la oficiu fac înconjurul pământului. Doar că viața bate filmul… Și e imposibil să nu remarci asemănarea, când vezi în ce ritm se mișcă… Fără haz de necaz n-am putea supraviețui în țara asta!

În acest timp aflu – tot de pe facebook – că Poșta Română a evoluat. Există posibilitatea să-ți faci singur de-acasă documentele de transport, cu cod de bare, și scapi de formulare și procesare. N-am încercat încă, dar la următoarea testez. Parcă-parcă aș mai scurta intervalul acela de 130 de ani dacă drăcia chiar merge (deși la ce noroc am eu, parcă văd că nu merge scanerul pentru codurile de bare!)

Fericire maximă, am expediat plicul… însă aventura continuă și nici nu aveam idee ce urmează!

Urma să primesc și eu un plic. L-am cerut post-restant la oficiul care îmi e în drum, și la care speram să pornească computerele… Aștept cu emoție momentul de mers la poștă. Estimez: sâmbătă, ger de crapă pietrele afară, șanse maxime să nu fie pensionari la coadă! Totuși, preventiv, o conving pe Iris să meargă cu mine, să ne petrecem ceva timp mamă-fiică. Ea la poștă n-a mai fost. Hai să completăm experiența de viață și plecăm amândouă.

Intrăm. 3 persoane la coadă, lejer. Fata mea citește ca la muzeu tot ce e pe pereți, și remarcă faptul că „sună bine ofertele”. Terminase de citit și tot se „lucra” prima persoană de la rând. Apoi stă și se uită la doamna care atingea tacticos tastele.

Mami… mai ții minte desenul ăla… Zootropia? Parcă suntem în el!

Am râs cu sughițuri, nu mă mai puteam opri, copilul nu înțelegea ce am, căci greu i-am putut explica… că… așa e la Poștă. Aflăm, după ce stăm la coada de aici că – surpriză!! – trebuia la doamna de alături, care era „liberă”, căci era alt tip de expediție. Bun. Dar sunt fericită. Plicul e în fața mea, la nici un metru distanță, agonia e pe cale să se sfârșească.

Dar… știți… nu știu dacă pot să vi-l dau!

Moment în care jur că am crezut că glumește și are chef de glume! Apoi m-am gândit că, fiind post-restant, o literă dacă e greșită în nume nu-l poți ridica. Ei bine, nu! Nu fuseseră ștampilate timbrele la expediție! Haideți, doamnă, care e problema? Vă e teamă că le dezlipesc și le folosesc?? Puteți să le desfaceți să le păstrați, vreau doar conținutul! Se pare că problema era mult mai „complexă” decât putea mintea mea pricepe! Dacă era un test de „vigilență”? Nu, dom’le, e o situație gravă, care trebuie raportată, să arăți că îți faci treaba, că ești atent la ce-ți trece prin mână! Așa că a luat invers lanțul de șefi-șefuți și știți-voi-ce, s-a făcut referat, notat dandanaua, și s-au „ixat” timbrele pentru mai multă siguranță. Sau e „icsat”? Zău că nu mai știu cum era verbul acesta care însemna să marchezi cu un „X” ceva…

În acest timp, Iris se distra maxim. Bun. S-a făcut treaba, vine doamna înapoi. Se așază la calculator și începe să tasteze… moment în care Iris începe să imite, în stilul lui Flash, și să se țină cu cealaltă mână de burtă. Bine că sunt birouri înalte și nu vede doamna! Și vine momentul apoteotic, în care mi se comunică „1,85 lei taxa de post-restant”. Eu, care habar n-aveam de taxă, nu luasem la mine niciun ban… Începem să ne căutăm prin toate buzunarele, sigur găsim ceva! Și de prin cotloane de geci și blugi scoatem 1.60 lei. Doamnă, dacă nu am 1.85? – Nu pot să vi-l dau! Ei na belea! Asta îmi lipsea. Ne mai căutăm – noroc cu Iris că strânge bănuți „norocoși” de pe jos, și mai găsim 20 de bani. Îi dăm victorioase. Nu, nu s-a terminat odiseea, doamna s-a apucat să scrie, de mână, într-un facturier, o… factură pentru fabuloasa sumă de 1.85 lei!

Ca să scurtez, am primit plicul, factura, și am cerut și restul, 5 bani. Că doar nici mie nu mi-l dădea dacă nu-i aveam.

Acasă am elucidat și misterul timbrelor neștampilate… Dincolo, la celălalt capăt al țării, o fețită proaspăt angajată, fără experiență, a preluat „trimiterea”. În plus, a mai taxat și la expediție taxa de post-restant.

Acum pe bune, să nu râzi??

Din nou, cu postasi

Pentru cei care mă urmăresc de ceva mai multă vreme acest articol nu va fi o noutate. Am o problemă de adaptare cu instituţia "Poştei" Române, şi mai ales nu pot înghiţi poştaşii.

Norocul meu este că de obicei bate la uşă o doamnă poştăriţă tare simpatică. Dar… vineri n-am avut noroc.

Mi-am început ziua aiurea. A avut proasta inspiraţie să consider că recenzor şef la RPL nu e chiar aşa mare chestie, aşa că m-am oferit. Vineri la 8 dimineaţa eram la circumscripţie, că, deh, bucureştenii se recenzează online, primaria printează mailurile, şi le trimite recenzorilor şefi, care mai departe le distribuie recenzorilor să le introducă în mape, la locul lor, acolo unde ar fi trebuit să fie dacă cetăţeanul ar fi dat datele la uşă. Dar… nu, cetăţeanului nu-i place mutra recenzorului, se recenzează singur. Printează chestionarele, pun pariu ca cel putin 20 de pagini, le completează, le scanează, le trimite pe mail la primarie. De-acolo primaria printeaza iar. Coală albă, de xerox, şi chestionarele pleacă cu poşta (româna) la circumscripţie. Şeful de circumscripţie cauta adresa, caută sectorul, sună recenzorul şef, care se prezintă la circumscripţie, ia chestionarul, suna recenzorul din teren, care vine şi el, ia chestionarul, şi îl pune frumos în mapă… la numărul lui nea’ Popescu, care n-a avut chef să-i dea datele la uşă… Aţi ameţit deja? Şi eu.

Cam aşa a început ziua de vineri. Nervi… La 12 alerg acasă, căci trebuia hrănit şcolarul. Mă dezbrac repede, rămâm în tricou, pun mâncarea la încălzit… Sună telefonul. Unul din cei 10 recenzori ai mei, ameţit de re-re-renumerotarea chestionarelor, căci nu mai ştia care din numeroasele note primite e ultima şi cum numerotează chestionarele. O mână pe polonic, una pe telefon, mai criceşte şi copilul să se dezbrace şi să se spele pe mâini. Şi… bate la uşă, de parcă voia să-mi dărâme uşa. Deschid din reflex, căci eram lângă, constat că e un domn, îmi dau brusc seama că sunt în tricou şi îl rog să aştepte 2 sec. Dau să închid uşa, dar nu mai reuşesc, căci la uşă încep urletele… da’ unde vă treziţi, doamnă, ce, eu stau să vă aştept?? Timpul meu costă bani!!! Cine e X?? Mă blochez, las îmbrăcatul, uit că vorbesc la telefon, crap uşa, spun că e soţul meu, şi-l rog totuşi să stea 2 sec. Greşeală fatală, urletele încep şi mai rău. Încă şocată, cum îşi permite un funcţionar să urle la mine! Mă dezmeticesc, între timp îmi dau seama că semnasem pe confirmarea de primire. Dar poştaşul continua să urle că timpul lui costă bani! Îi cer numele. Da’ la ce vă trebuie numele meu??? Să vă reclam! Daaa??? Să mă reclamaţi?? Duceţi-vă la poştă dacă vă plictisiţi, şi vă spun ei cum mă cheamă!! Şi a plecat pe scări, tot urlând, că am avut tupeul să-i mănânc timpul lui atât de preţion, care costă bani…

Am închis în cele din urmă telefonul, am hrănit copilul, şi am plecat spre circumscripţia de recensământ. M-am abătut de la drum ca scufiţa roşie, pe la oficiul poştat de care aparţin. Doar mă plictisesc, nu aveam chiar deloc treabă, nici nu mă asteptau vreo 500 de formulare de verificat şi semnat… O găsesc pe şefă, care îmi spune că… e un angajat problemă, aşa se poartă şi cu ele, nimeni nu se înţelege cu el, că mereu creează incidente… dar ce să facă, căci n-au personal, şi nu-l pot da afară! Că o să-i dea un avertisment verbal, dar să nu mă aştept la scuze…

A început să-mi sune iar telefonul, aveam trei oameni care mă aşteptau… şi am plecat. Mi-am dat seama că nu am cerut număr de înregistrare la plângere… dar nu mai aveam timp să mă întorc.

Unde am greşit?! Nu mai e valabil că un funcţionar trebuie să zâmbească tot timpul?

Acum îmi fac curaj, căci peste o săptămână trebuie să ajung la poştă cu cele 16 premii ale participanţilor la concurs. Mi-e groază de cele 16 mici formulare care trebuie completate, de cele 16 operaţiuni individuale pe care doamna de la ghişeu trebuie să le facă pentru fiecare plic în parte… de ora pe care o voi sta acolo cu siguranţă, de disperarea celor din spatele meu, când vor vedea că scot 16…

Şi dacă nu înţelegeţi de ce mi-e aşa groază…

Posta Romana. Episodul… cine mai stie cat!

Ei… de când n-am mai scris nimic pe subiectul poşta română, dar, pe cuvânt, parcă se roagă de mine!! În august trebuia să primesc primul număr al unui abonament… fusesem avertizată să anunţ departamentul de distribuţie dacă nu îl primesc până la jumătatea lunii.

Eu, optimistă, mi-am zis că… ce poate să se întâmple. Cutiile poştale sunt noi, se încuie. Aştept eu şi aştept, pe 20 tot nu sosise. Îmi fac curaj, trimit mail. Se ia de la capăt firul poveştii, şi aflu că… poştaşul a pus revista în cutie. Ba chiar a şi descris cutiile, a recunoscut că sunt noi. Concluzia – mi-o fi luat-o cineva din cutie! Ca de obicei, vinovat necunoscut, poşta română e fără pată. Ba chiar poştaşul a spus că avem în mod sigur toţi vecinii aceeaşi cheie, şi ne violăm corespondenţa unii altora! Ca să nu mor, ştiţi voi cum se spune, mă duc şi încerc vecinii de cutie din cele 4 puncte cardinale faţă de a mea. Cheia nu se potriveşte.

Aşteptam cu nerăbdare numărul de septembrie… surpriză, îl găsesc în cutie. Dar, surpriza şi mai mare, aveam un bileţel explicativ, pe un aviz din acela micuţ… D-na X – abonamentul pentru august pentru revista "X" e pentru apartamentul 8. Calculatorul nu a înregistrat şi cifra 6 şi apare ap.8 [subliniat de două ori] Colegul meu care mi-a ţinut locul în concediu a pus-o (revista) la apartamentul 8, conform chitanţei. Am încercat să o recuperez eu, dar nu o mai au. Cu mulţumiri, Poştăriţa

Şi de când l-am văzut râd continuu… colegul în cauză a mai fost "eroul" unui subiect de-al meu, dar nu ştiu cum se face, tot calculatorul e de vină… nu operatorul care a bagat datele, şi care şi-a facut datoria de doi bani, fără să verifice dacă a introdus corect… ce contează o cifră?!

Acum întreb şi eu… am greşit cu ceva? Şi cine ar trebui să suporte costurile numărului pierdut? Şi pentru ce "mulţumiri"? Un eventual "îmi pare rău pentru situaţia creată" cred ca ar fi fost mai potrivit…

Cu si despre postasi

Am promis aşadar că revin. Nu ştiu de ce, dar subiectul Poşta Română pare să nu aibă sfârşit. De fapt, fiecare experienţă căpătată la contactul cu această instituţie este unică. Şi nu încetează să mă minuneze, cât de mare e grădina şi câţi sar gardul.

Azi despre poştaşi. În viitor habar n-am despre ce va fi, dar presimt că nu va fi plictisitor.

Ei, este minunată această funcţie. Şi importantă, dacă ai fi cioclu sigur nu te-ar aştepta toate babele la uşă, cu sufletul la gură, gata să ţi-l dea.

Până acum şase ani şi jumătate, contactul era indirect. Ei înghesuiau plicul în cutie, deşi era vădit ca rupi ceva înăuntru. Pun pariu că nu rămânea nerecompensat dacă lua liftul să spună… Ştiţi, nu vreau să fac praf conţinutul, cred că e mai bine să vi-l dau personal. Ok, Ok, fără roşii, e vina mea, trebuia să-mi pun cutie 30x40cm.

Recomandată… toată lumea ştie că pentru scrisorile de tipul acesta trebuie să semnezi de primire. Ciudat, le găseam tot în cutia poştală. Şi mai ciudat că… eram acasă! Deci, efort minim. Ignori, ce naiba, ca doar nu a plătit în plus o avere, şi dacă tot voia semnătură, putea să o pună şi cu confirmare de primire. Dar de ce nu urca să bată la uşă?

Alocaţia. Această veşnică recompensă din partea statului, că ţi-ai făcut datoria faţă de patrie şi ai adus pe lume un nou subiect de jupuit. Şi, alocaţia vine prin Poştă. Dar… deşi eram acasă, găsesc avizul în uşă. Inutil să mă întreb, ce era mai uşor, să sune sau să scrie avizul? Sau era vreun sadic, care considera că femeile cu copii mici oricum ies din casă, mare lucru un drum până la poştă cu căruciorul. Aglomeraţie, căldură, muuulţi alţi copii. Dar ai o ocazie de socializare cu celelalte mame din cartier. Şi, dacă în 99% din cazuri statul român are talentul de a lua numai hotărâri greşite, pentru una trebuie să-i mulţumesc. Alocaţiile se pot vira pe card. Din fericire după câteva luni de "socializare" am scăpat. Sper să se poată menţine, şi să nu mă trezesc de la anul că primesc carneţelul de cecuri de la şcoală.

Anul trecut, asociaţia de locatari a strâns fonduri pentru schimbarea cutiilor poştale. Cele vechi, verticale, neîncăpătoare pentru plicuri DL, standard pentru carţi poştale (deh, pe vremea răposatului, numai cele PAR AVION erau DL…), au fost înlocuite de unele mai mari. În locul uşilor strâmbe, fără încuietori, sau guri căscate în perete, fără uşi, avem acum cutii noi, pe care poţi citi cu uşurinţă numărul apartamentului, şi care stau frumos încuiate. Cutiile vechi, ciudat, erau jumătate la parter, jumătate la etajul 1. Cele noi au fost montate toate la parter. Logic… daca stai la erajul 9, vezi cutia când urci. Nu urci pe jos un etaj, verifici cutia, şi cobori la parter să iei liftul. (Liftul este programat să nu oprească la etajul 1, doamne fereste să ai vreun handicap şi nevoie de el. Nu că am avea rampă la intrarea în bloc, dar avem o scăriţă cu trepte mici, pentru bătrâni.)

Revenind, găsesc sâmbătă seară aviz de colet în cutiile de la etajul 1. Nu de alta, dar nu mergea liftul, coboram pe scări, şi se zărea ceva în vechea mea cutie. Vechi de-o săptămână. Să înnebunesc. Pe lângă taxa de magazinaj, care nu e o avere, dar de ce s-o plătesc dacă nu e vina mea?!, îmi era teamă să nu fi returnat coletul. Ieri, cu noaptea în cap, am intrat în proprietatea coletului.

Dar…. iată că pe la 2 bate la uşă. Poştaşul. Aveam o recomandată :D. Semnez… şi nu mă abţin, îi spun de aviz. Aaa, păi săptămâna trecută am fost în concediu, un coleg mi-a ţinut locul… El ştia vechile cutii.

Ooo doamne… Dar oare pe unde o fi intrat în bloc?! Şi cu ce logică a urcat un etaj, să-mi lase avizul într-o cutie care nici uşă nu mai are?! Nu l-a şocat nici un pic… la intrare cutii noi-nouţe, sus, cutii fără uşi…?

Normal. E România. E Poşta Română. Lucrurile merg înainte şi aşa…

Posta Romana. Si e suficient.

Vineri, cu tot zelul şi dorinţa, am plecat spre poştă. Ambalasem frumos cadoul Silviei, premiul pentru concursul de popularitate. Sigilat, folie alimentară, să mă asigur că nu se umezeşte, nu păţeşte nimic. Deh, cu poşta română nu ştii niciodată.

Ajung la un oficiu, nu cel de lângă casă, căci acolo mă ştiu doamnele. Două ghişee, coadă, înghesuială. Întreb la primul… unde trebuie să stau pentru colete. La următorul. Normal, sincer, nu cred ca a nimerit vreodată cineva exact ghişeul de care avea nevoie. Totdeauna la colega îţi rezolvi problemele… Nu sunt deloc nervoasă. Mă înarmasem cu suficientă răbdare. La coletarie, coadă, am nimerit fix zi de depunere a declaraţiilor fiscale. Trebuie scrisoare deschisă, cu foaie de inventar internă, externă, parafe, 3 feluri de evidenţe. Întreb politicos, pentru colete externe, ce formular trebuie să completez. Păi unde trimiteţi… că diferă. Nici nu mă aşteptam să fie altfel. Doamna dispare. Reapare în scurt timp, cu două coli trase la xerox. Şi… indicaţii: scrieţi cu grijă, să nu greşiţi. Că altele nu avem, şi pe-astea le-am tras acum la xerox! Şi aveţi grijă cum potriviţi indigoul, să iasă bine şi pe a doua!

Moment în care pe cei de la rând i-a pufnit râsul. Pentru că eu nu m-am putut abţine, şi întreb stupefiată… Indigo?! "Da domnişoară, nu ştiţi ce-i acela?"

N-am înţeles un lucru. A tras la xerox două coli. Şi a şifonat una de indigo. Plus că m-a făcut pe mine să mă chinul ca naiba, să potrivesc pe o masă strâmbă folia de indigo. Nu era oare mai uşor… să-mi dea un chestionar, apoi, completat, să-l xeroxeze?! Sau schema lor era pe acelaşi sistem după care aceeaşi instituţie "de tradiţie" îşi ţine evidenţa dublă, şi în dosare, şi în calculator?!

Ce e drept, l-am completat bine. N-am înţeles de ce se panica atât, că doar la fiecare rubrică era trilingv. Poate pentru că româna era a treia variantă…

Pe scurt, coletul n-a plecat. Împachetarea era corespunzătoare, însă stilul de ambalaj făcea să nu poată fi încadrat la corespondenţă, ci la colete atipice, ceva de genul… cu o taxă "europeană". Aşa că am primit câteva indicaţii practice, cum să ambalez cele 350g, şi să revin. Varianta a doua era de 4 ori mai ieftină…

Am plecat acasă… ştergând urmele de indigo de pe degete… şi mă gândeam că suntem în 2010. Tehnica ar trebui să ne simplifice viaţa… şi noi scriem la indigo…