Cea mai ne-așteptată vacanță

Azi e prima zi de vacanță. Prima vacanță pe care o așteptam de mult timp și pentru care, până acum vreo lună și ceva, făcusem o mulțime de planuri. Voiam să luăm rulota, să ne izolăm la malul mării, să stau două săptămâni la soare pe șezlong, îmbrăcată bine, ca de Polul Nord, cu o carte în mână. Urma să fac cumpărături pentru două săptămâni, căci am mai făcut și sunt obișnuită cu asta, să gătesc zilnic câte ceva improvizat și să mă relaxez, fără oameni în preajmă, doar familia.

plaja rulota

Nu pot să zic că nu s-a împlinit deloc dorința mea… Pot sta la soare, dar pe balcon, cumpărături fac la fel, pentru perioade îndelungate, gătesc (aproape) zilnic și deja mi-a ajuns până peste cap să aud „azi ce mai mâncăm“ sau „ce mai avem bun“. Mult-așteptata perioadă „împreună“ e deja saturată, nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să stăm într-o singură cameră toți. Am ajuns la concluzia că a fost cea mai neinspirată perioadă să termin de amenajat Atelierul năzdrăvanilor, căci tot ce era fun&hobby prin casă le-am aranjat frumos acolo. Cine s-a gândit că nu voi avea voie să ies și să merg 10 minute dacă am nevoie de ceva?! Să rămân în izolare acolo nu merge… căci ar trebui să dorm în sac, pe jos, și parcă nu e cazul. Dar… cine știe? Poate că la un moment dat vom avea nevoie de o pauză și o s-o facem și pe asta, să mai ieșim din rutină.

Am încheiat trei săptămâni de școală online, o provocare deloc ușoară, deși am exersat niște ani buni cum să dau teme online. Am relansat timid și temele săptămânale de pe site, dar am constatat cu tristețe că „gașca năzdrăvanilor“ s-a spart, mulți au crescut, generația lui Andrei e la liceu, iar cea a Irisucăi la gimnaziu și găsesc greu copii și părinți dornici să facă altcceva, chiar și printre cei cu vârsta potrivită din familia extinsă. Mi-am zis că poate e prea mult pentru părinții deja depășiți de atribuțiile de homeschooling pe care nu și le-au dorit, dar poate, cine știe, atunci când acestea nu vor mai fi, le va fi dor de momentele de apropiere cu copilul.

Îmi luasem oricum concediu… cererea era făcută din iarnă, ca mai toate colegele mele. După trei luni de școală nu știu dacă e cineva care să se fi trecut în activitate în vacanța de primăvară. Cumva am intrat în vacanță cu un gust amar când am văzut pe net reacțiile de pe grupurile de părinți implicați în reformă, care nu mai știau cum să se bucure de moartea caprei vecinului, că profesorii sunt trecuți automat în concediu. Acea ură viscerală pentru această categorie profesională, care beneficiază de 62 de zile de concediu pe an, după doar câteva ore de muncă pe zi, care nu știe ce înseamnă „munca la privat“ și o huzurește o viață întreagă, s-a văzut din nou. Așa le trebuie, fi-r-ar ei de trântori pe spatele bugetului, să sufere și ei acum! Mi se face silă și-mi amintește și atitudinea unora care consideră că de-asta suntem plătiți, să fim bone și să înghițim toată nesimțirea și proasta creștere…

Au trecut trei săptămâni de școală în care am reevaluat tot ce știam. Nimeni niciodată nu ne-a învățat cum să predăm literele „de la distanță“, ce merge și ce nu merge. Niciodată nu m-am pregătit să deleg, corect, atribuțiile mele, să le explic unor adulți, fiecare cu pregătirea lui, cum să trateze, metodic, o lecție, de ce e important să nu sărim etapele, mai ales la copii mici. Și nu a fost ușor. Și iarăși mi-am zis că o să ies din grupurile acestea ce devin toxice, unde se susține sus și tare că, de fapt, n-am făcut nimic, părinții au făcut munca în locul meu… Dar e o veche zicere, să-ți ții prietenii aproape și pe ceilalți, și mai aproape, să știi cum gândesc. Îmi amintesc mereu bancul acela cu depanatorul de calculatoare care cere o sumă fabuloasă pentru reparația unui calculator rezolvat în 5 minute cu strângerea unui șurub. Cerându-i-se să detalieze factura, aceasta arăta: strângere șurub, 1 euro; să știi ce șurub să strângi, 999 euro. Cam așa și la noi… deși sunt conștientă că nu toată suflarea profesorală a muncit pe brânci cu copiii, căci văd și la ai mei copii ce și cât fac.

Ce mi se pare cel mai trist e că ministerul ne-a trimis acasă cu un mesaj liniștitor, dacă vi-l amintiți pe acela dintr-o reclamă de acum 20 de ani: Dormi liniștit, FNI veghează. Am fost încurajați să lucrăm online, deși nu e obligatoriu pentru elevi, nu se pun note și nici absențe. Iar acum, după aproape o lună, la bilanț, aflăm că de fapt salariul s-ar putea să nu fie întreg… Eram conștientă că vor tăia mai mult ca sigur indemnizația de masă, nu ar fi ratat ocazia să o lase, probabil și dirigenția. Deja se știa că nimic din ce era oră suplimentară nu se va plăti, motiv pentru care mi s-a părut de doi lei să îi ceri unui om, la plata cu ora, să facă lecții online, când tu știi că nu o să-l plătești… Sunt tare curioasă ce și cât ne vor plăti până la urmă, deși iar îmi aduc aminte de Caragiale: trădare să fie, dar s-o știm și noi. Ok, ne sacrificăm, dar spune-mi și mie de la început pe ce mă bazez, am și eu copii, rate, facturi de plătit, nu poți să mă anunți, după o lună, că nu am de fapt banii pe care îi speram. Stau acasă, muncesc cât pot, nici n-am apucat să îmi pun problema că mă plictisesc, căci n-am avut timp să simt, dar fii corect cu mine…

Probabil după vacanță și salariu diminuat, mulți se vor opri din entuziasmul cu care s-au apucat să lucreze cu copiii. Nu-mi pare rău că am făcut-o și voi continua, căci la copiii mici tot mie îmi revine această sarcină. Când va începe nebunia recuperărilor, a îngrășării porcului în Ajun, a galopului printre teme și a înghițirii gogâlț-gogâlț a tot ce a rămas, atunci se vor vedea roadele muncii de acum. Dar… aș prefera ca statul, angajatorul meu, să aibă măcar tăria de caracter să își asume, așa cum o fac cei de la privat: da, te trimit acasă, atât vei primi. Nu să ne amăgească și să-și bată joc. Chiar nu merităm.

Să avem o vacanță liniștită, în care să ne regăsim pe noi înșine și motivele pentru care ne-am ales această profesie. Multă putere să trecem prin furcile caudine pe care societatea ni le tot ridică, cu noi și noi umilințe, și poate vom realiza măcar noi că, dacă vrem un popor educat, atunci trebuie să ne facem cât mai bine datoria. Proști, dar mulți, nu e o rețetă de succes, vedem asta zi de zi de la fereastră.

Cum s-a născut poporul român (ediție revăzută si adăugită) de Neagu Djuvara, Radu Oltean, 2017

Ce știm despre noi, poporul român

Experiența acestui an, care se apropie încet și sigur de final, mi-a întărit mai mult ca niciodată convingerea că trebuie să le spunem copiilor „altfel” istoria dacă vrem să o prețuiască. E 1 Decembrie și e trist momentul în care întrebi pe stradă de ce a fost aleasă această zi ca zi națională, iar răspunsurile mai mult nu sunt…

Așadar, am profitat de șansa pe care o am, ca profesor, de a decide suportul pentru problemele de limbă română studiate la clasă și am schimbat textul, ca să înțelegem „de ce avem vacanță” (și da, recunosc, am sărit peste ziua de 30, inutilă, după părerea mea).

Am adaptat așadar vechea poveste a lui Almaș, Am fost și eu la Alba-Iulia, căci aveam nevoie de un text mai scurt, potrivit vârstei. Am scos tot limbajul popular, decizie în cele din urmă foarte bună, din moment ce singurul exemplu lăsat, „Patria Mumă”, a intrat imediat pe lista de cuvinte neînțelese. Am avut astfel punctul de plecare pentru o altfel de discuție despre ziua de 1 Decembrie. Am adăugat și puțină muzică și am ascultat „Pe-al nostru steag e scris Unire”, am vorbit și despre Primul Război Mondial, despre geografia spațiului locuit de români, despre ce s-a întâmplat acum aproape 100 de ani… Am simțit că a fost o lecție grea, dar utilă, și am văzut cât de adevărate erau afirmațiile din încheiere: „Azi prea puţini mai ştiu însemnătatea zilei de 1 Decembrie 1918. Alţii o ştiu, dar nu o mai simt.”

Ediție revăzută si adăugită, 2017. Disponibilă la Librăria Humanitas, Libris (transport gratuit), Cărturești, eMag.

Așadar azi, de 1 Decembrie, vă recomand o carte de istorie. Chiar dacă nu veți găsi în ea istoria recentă a poporului nostru, veți găsi începuturile și un alt mod de a spune istoria: Cum s-a născut poporul român, ediția 2017 la editura Humanitas, revizuită și adăugită, a lui Neagu Djuvara și Radu Olteanu. Chiar dacă numărul de pagini este doar puțin mai mare decât al ediției precedente, am comparat și cred că textul a mai avut de câștigat în dauna câtorva ilustrații care au fost scoase. Dacă sunteți obișnuiți cu ediții de legende și povestiri istorice, cartea aceasta este însă o lecție de istorie pe înțelesul copiilor. Pe alocuri, lecția necesită lămuriri suplimentare, iar lectura este presărată cu explicații mai ales pentru cuvintele complet noi, un fel de „dicționar istoric” care nu ar trebui să lipsească din nicio prezentare. Textul nu este deloc unul ușor, și sunt sigură că orice copil, mai ales de ciclu primar, va avea nevoie de suport din partea unui adult pentru înțelegerea acestuia. Destul de dificile sunt și paralelele care se fac cu istoria universală, însă un copil de clasa a V-a, care a trecut deja prin această parte a istoriei antice și medievale va face față cu succes provocării de a înțelege rădăcinile istoriei noastre, ca parte a istoriei Europei.

Stilul plăcut, de poveste, cu momentele de recaptare a atenției prin adresare directă, precum și simplificarea discursului prin eliminarea multelor repere cronologice care încarcă de regulă textele de istorie adresate elevilor (păstrate doar în afara textului, ca axă cronologică laterală), fac din acest volum o recomandare pentru elevi, neapărat de citit până la clasa a VIII-a. Neagu Djuvara susține prin Cum s-a născut poporul român faptul că istoria nu înseamnă date, așa cum o percep copiii (motiv pentru care o și resping), ci că istoria rămâne, în cele din urmă, „cea mai frumoasă poveste” (A. Cioroianu). Valorifică sâmburele de adevăr al legendelor și ne încurajează să ne cunoaștem trecutul pentru a ne înțelege mai bine viitorul. Contribuie la succesul acestei „lecții” și ilustrațiile, toate desene, reprezentări destul de detaliate ale unor piese arheologice celebre sau reconstituiri ale aspectelor cotidiene de altădată. Câteva dintre acestea îmi vor fi extrem de utile anul viitor pentru a susține temele din programa de clasa a IV-a, căci manualele sunt copleșite de cronologie, nu de imagini create special pentru a facilita înțelegerea unui conținut.

Așadar, azi, e despre istorie, despre noi, despre români. Ne-am născut pe acest pământ, am rezistat unor provocări pe care puține popoare le-au avut, să fim așadar mândri de ceea suntem!

Acum 99 de ani s-a strigat la Alba-Iulia „Trăiască România Mare!”. Anul viitor vom avea o mulțime de manifestări legate de sărbătorile centenarului Unirii.

La mulți ani, România! Tot ce-ți pot dori eu acum e să ai parte de conducători înțelepți, căci grele vremuri ai îndurat când la conducerea ta au fost oameni neputincioși.

Sunt mandru de tara mea!

Ha ha, din categoria "concursuri de grădiniţă", iaca avem unul a cărui temă ne-a dat pe spate… Pitic deştept, la care avem tradiţie de participare. Cum anul trecut am avut locul 3 pe grădiniţă, anul ăsta am zis să încercăm să ne prezentăm onorabil şi la celelalte probe. Cea de fotografie, şi cea de desen. La desen vom reveni cu un alt subiect, deocamdată variantele de fotografie.

Aşadar, tema concursului este "Sunt mândru că sunt român". Mi se pare normal, mai încearcă să le insufle ceva patriotism, numai că nu le merge. Cum văd copiii ceva tări occidentale, cum nu mai vor să se întoarcă. Mi-a fost tare greu să găsesc ceva idei pentru poze, şi muuult mai greu să-i explic copilului ce trebuie să facă. Pentru că nu l-am învăţat să fie mândru de ţara lui. L-am învăţat că fiecare ne naştem într-un popor, şi alegem dacă trăim cu acel popor sau cu altul. Nu ştii niciodată ce aduce viaţa, dacă emigrezi… n-aş vrea să plece cu inima îndoită. Sau să nu plece. Sunt de părere că patria este acolo unde şi ţie îţi este bine.

Mai jos am pus variantele "creative". Am incercat să scot o expresie, şi i-am spus copilului să-şi imagineze că ţine în braţe jucăria pe care i-a cerut-o lui Moş Crăciun. Aşa că, dacă vi se pare că ţine steagul cu prea multă pasiune, îşi imagina că este un Porche GTR1 Race Vision. Mi-e milă de bietul Moş Crăciun, unde găseste o maşină, fără să ştie cum arată…

Harta i-a plăcut. Hărţile sunt pasiunea lui, a inceput cu punctele cardinale, cu legendele, şi adoră să vadă cum poţi ajunge dintr-o localitate într-alta pe trasee diferite.

În încheiere, menţionez că steagul l-a cumpărat Andrei. Dacă ar fi după el, am avea un perete întreg plin cu steagurile ţărilor. Ca paranteză, harta de trafic cu steguleţe din dreapta este tot pasiunea lui, şi mulţumim cu această ocazie vizitatorilor din toată lumea, care îi îmbogăţesc lui Andrei colecţia de steguleţe. Şi Lilianei, în mod special, că şi-a stresat prietenii din Orientul Îndepărtat şi ne-a adus acele steguleţe rare!

Pentru că suntem tare nehotărâţi, vă invităm la vot. Care fotografie din cele de mai jos o preferaţi?

1. Andrei
2. Andrei
3. Andrei
4. Andrei
5. Andrei