Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Normal că nu putea începe vacanța fără o listă de lectură de la Doamna. Noroc că bursa a intrat și ea cam în același timp, așa că prima decizie a Irisucăi a fost să caute pe net câteva din cărțile pe care nu le aveam și nu le descoperise nici la Biblioteca Metropolitană, unde merge singurică să-și „rezolve problemele”. Printre noile achiziții ale acestei veri a fost și Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol. Și-a făcut de lucru cu altele și cei doi eroi ne-au însoțit în vacanță, unde le-a venit rândul la lectură.

Iris citește de drag și când o carte a prins-o în capcana ei, nu-i mai dă drumul. Dar zilele în care Sylvie și Bruno îi țineau companie pe șezlong au fost cumplite. Numai văicăreli, numai critici… După ce trecuse de primul sfert mă întreabă dacă știu cartea. N-o citisem, dar i-am spus cine e autorul. Alice??? Abrambureala aia de poveste?! Acum înțeleg de ce nu pricep nimic din asta… Care va să zică, așa era „stilul lui”. Pentru că volumul era pe lista de vacanță, trebuie să îi facă, pentru școală, o scurtă prezentare… am profitat că am fișierul pe desktop și iată ce-am citit…

Prima dată când am citit titlul cărții m-am gândit că este vorba despre o fată și un câine. M-am înșelat. Despre ce este vorba în carte? N-aș putea să spun. Probabil doar autorul poate. Când am deschis cartea am intrat într-o acțiune ciudată. De obicei îmi plac cărțile care încep direct cu acțiunea nu și cu explicații (anul, orașul…). Dar Sylvie și Bruno are o acțiune foarte neobișnuită. La început nu înțelegeam dacă cele două lumi prezentate de către narator sunt reale amândouă. Una-i trecutul, alta-i prezentul? Dacă nu-s ambele reale, care e cea falsă?

Ce să faci? Când nu ai răspunsuri, le cauți! Am citit descrierea de pe spatele cărții. Am aflat că ambele acțiuni se petrec în aceeași perioadă. Restul răspunsurilor nu le-am găsit. Mai târziu mi-am dat seama că Sylvie și Bruno sunt cu siguranță reali (până atunci credeam că sunt prietenii imaginari ai povestitorului). Dar povestea lor nu se știe dacă e…

Mi-a plăcut cartea? Nu. Exceptând povestea lui Bruno de la petrecerea de ziua broaștelor și câteva părți amuzante, chiar nu mi-a plăcut! Un singur lucru am reținut din această carte. Să nu mai citesc nici o dată ceva scris de Lewis Carrol, autorul lui Alice în Țara Minunilor (nici aceasta nu mi-a plăcut).

Fragmente:

,,- Ce plan bun firește! a exclamat el. Crecă imediat mă dezdoare piciorul de tot dacă mânânc o mură…două sau trei mure… șase sau șapte mure…”

,,- Vă referiți la explicația universală valabilă pentru toate inexplicabile ,,a mâncat-o pisica”?”

,,- Animalul cel mic ar trebui dus la culcare odată, a zis el cu aer autoritar.– De ce o dată? a întrebat Profesorul. – Pentru că nu poate fi dus la culcare de două ori.”

Curioasă din fire – și nemaiavând altceva de citit la noi – am luat-o și eu… Mai bine te duci și faci baie decât să pierzi timpul cu ea! Recunosc că mi-a fost mai ușor să o citesc după ce mi-a dat totuși câteva ancore pentru poveste, dar are dreptate. Două planuri ale acțiunii, unul cu adevărat fantastic, unul parcă al visătorului permanent în viața de zi cu zi a epocii victoriene, care se întrepătrund atât de puternic încât trebuie să fii mereu într-o stare de alertă să nu le încurci. Naratorul parcă visează tot timpul cu ochii deschiși, dar nu știi exact dacă ar avea nevoie de tratament sau pur și simplu este extrem de norocos să vadă lucruri pe care muritorii de rând nu le pot vedea. Totuși, povești cu elfi nu sunt de lepădat, și nici povești cu frați care nu se înțeleg chiar perfect.

A fost totuși o parte care mi-a plăcut, indiferent cât de fantastică părea. Bruno, supărat pe Sylvie, vrea să se răzbune distrugându-i grădina. Sfârșește însă prin a o transforma total, aducând chiar florile ei preferate, uimind-o pe aceasta. Realizează singur, la final, că o iubește și răzbunarea nu era o soluție.

Cred că e prima carte pe care nu știu dacă să v-o recomand (oricum este recomandată 12+). Depinde foarte mult de gusturile fiecărui cititor. Dar, dacă o aveți pe listă, măcar să știți cu ce vă provoacă. Mai este de menționat un aspect, pe care l-a observat și Iris. Volumul apărut la editura Polirom nu este redactat după normele actuale – scrierea cu u pentru sunt/ suntem și cu â în interiorul cuvintelor, conform unei decizii a editurilor ieșene de a nu respecta aceste norme ale Academiei. Dar cum și de la bibliotecă citim cărți apărute înainte de revoluție, ne-am obișnuit.

Volumul, apărut cu ilustrațiile originale, este disponibil pe internet la elefant, Libris, emag, Librarie.net, cartepedia, carturesti

Peripetiile lui Juha Nazdravanul, Editura Polirom

Peripetiile lui Juha Nazdravanul, Editura Polirom Am primit săptămâna trecută o carte pe care o aşteptam de ceva vreme, Peripeţiile lui Juha Năzdrăvanul, apărută la Editura Polirom. Am vrut-o pentru că, într-un fel, întotdeauna mi-au plăcut basmele şi poveştile orientale. O altă lume, o civilizaţie cu totul diferită, întotdeauna oferă un prilej de învăţare. Sunt sigură că o cunoaştere mai apropiată a acestor civilizaţii ar aduce ceva mai multă toleranţă. De aceea poveştile de acest gen, mai ales cele O mie şi una de nopţi, nu trebuie să lipsească din lista de lecturi a unui copil.

L-am răsfoit pe Juha imediat cum l-am primit, am citit la început pe sărite câteva povestioare şi am avut o puternică senzaţie de deja-vu… cumva stilul, chiar şi subiectele, îmi erau cunoscute. Mi-a luat câteva minute să-mi dau seama de ce, şi am alergat repede la unul din rafturi să scutur de praf ediţia mea cea veche cu "Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea", autor Anton Pann, apărută în 1987 la Editura Facla. Am citit apoi un pic şi despre Juha, "CV"-ul lui, şi am aflat de ce am avut acea senzaţie… pentru că Juha este în lumea arabă ceea ce Nastratin este în cea turcă, ori Păcală în cea românească. Poveştile şi aventurile lor, culese de folclorişti în secolul al XIXlea, se amestecă de cele mai multe ori. Chiar Anton Pann a folosit ca sursă de inspiratie la redactarea lucrării menţionate o ediţie turcească din 1837. Nu ştiu dacă aţi mai putea găsi acum cartea lui Anton Pann, dar ediţia apărută la Editura Polirom o poate înlocui cu succes, mai ales că este o variantă tradusă.

Juha este un om isteţ, cu simţ practic, care face faţă oricărei situaţii prin umorul său de excepţie, prin îndrăzneala cu care calcă peste convenţiile sociale, prin dispoziţia sa permanentă de a face şotii, prin felul său candid de a privi defectele oamenilor. El se amestecă permanent în treburi care nu-l privesc, dă sfaturi tuturor, şi mai ales se distrează, făcând pe naivul, sau răspunzând surprinzător celor din jur. Este un personaj cu secole de legendă în spate, fiind atestat de cronicari încă din secolul al VII-lea, călătorind de-a lungul timpului pe măgarul său şi adaptându-se vremurilor. La redactarea acestei versiuni în limba română Gabriel Biţurnă – traducătorul, a avut la dispoziţie mai multe lucrări din toată lumea arabă.

Povestioarele rar depăşesc o pagină, unele sunt anecdote, altele moralizatoare. Aş spune că este o carte pentru copii, dar nici cu adulţii nu-mi e ruşine, mai ales dacă mă gândesc la numeroasele glume pe seama soacrei, nevestei sau a vecinilor. Copiilor le-aş recomanda-o de la 9-10 ani, pentru a putea surprinde mai bine atmosfera şi nuanţele. Lucrarea este format mare, 16×23,5 cm, 200 pagini, cu copertă color şi interior alb-negru, dar cu ilustraţii foarte simpatice, aparţinând lui Radu Răileanu. Am apreciat faptul că există note explicative pentru toţi termenii specifici civilizaţiei orientale, utile mai ales copiilor care îi întâlnesc prima dată (giubea, aba, emir, cadiu, imam, muezin etc.), deşi cred că ar fi fost mult mai bine dacă erau note de subsol, şi nu note de final, în ciuda explicaţiilor detaliate pe care le includ.

Peripetiile lui Juha Nazdravanul, Editura Polirom

Din cuprins: Cei trei ghicitori în stele, Vânătoarea de urşi, Fuga de rugăciune, Ia tu banii, preacinstite cadiu!, Măgarul şi vinul, Predica lui Juha, Preţul mirosului de friptură, Juha şi ciobanul, Cobza furată, Juha şi hoţu, Cuiul lui Juha, Oul cocoşului, Juha la oaste, Turtele zburătoare, Juha şi filosofia, Înmormântarea lui Juha, Catârul din ibri, Osânda vulpii, Luna din fântână.

Nu am testat cartea aşa cum trebuie pe şcolărelul meu, dar am o vagă senzaţie că Juha va merge la şcoală şi va umple cu hohote câteva pauze bune la începutul noului an şcolar. V-o recomand cu cea mai mare plăcere.

În încheiere, una dintre povestioare. Am ales una scurtă, la întâmplare, deschizând cartea, căci altfel mi-ar fi imposibil să aleg:

Bună seara!

De fiecare dată când Juha dădea nas în nas cu soacra sa, fie zi, fie noapte, o întâmpina cu aceleaşi cuvinte:
– Seara bună, soacra mea iubită!
Văzând această purtare, unul dintre prieteni îl întrebă nedumerit:
– De ce, de fiecare dată când treci pe lângă soacra ta, indiferent de oră, îi zici "Bună seara"?
– Pricina, domnule drag, este că mie, de fiecare dată când îmi văd soacra, mi se întunecă dinaintea ochilor.

Şi, dacă v-a plăcut, o puteţi câştiga până duminica aceasta, la concursul organizat de Laura. Detalii aici.

Info preţ: Librăria Polirom, Libris, Elefant. Cartea este disponibilă şi în format electronic (vezi detalii).

Biblioteca Năzdrăvanilor

A murit Luchi, Editura Polirom

Otilia Cazimir, A murit Luchi. Editura Polirom. Nuu, nu a murit nimeni. Cel puţin aceasta a fost reacţia lui Andrei când a primit cartea. Cum adică o carte despre moartea cuiva?!

Am aflat despre carte în primăvară, am citit câteva prezentări despre ea pe net, şi cum aveam şcolărel clasa I mi-am zis că trebuie neapărat să i-o dau. Am căutat-o un pic prin depozit, n-am găsit-o de la prima încercare, apoi am tot amânat articolul, căci am vrut s-o citesc şi eu. Andrei nu a fost foarte entuziasmat de citit, deşi până la urmă a terminat cartea. Când am citit-o şi eu, mi-am cam dat seama de ce. Acţiunea se petrece în târgul Ieşilor, iar regionalismele sunt destul de multe pentru un copil de clasa I. În plus, e o carte pentru fete!!. Aici nu am avut replică pentru el. Fetele sunt fete, vorbesc mult, gândesc mult, şi devine obositor pentru un bărbat să le urmărească. Cred că aşa s-a simţit Andrei "ascultând-o" pe Luchi, vorbind la persoana I, de parcă ar sta de vorbă cu cea mai bună prietenă.

Eu m-am amuzat. Mi-a plăcut să privesc din nou lumea prin ochi de copil, şi s-o privesc acum, ca părinte, prin ochii copilului meu. Am ajuns la ultimul capitol, aşa m-am simţit şi eu, singur… Acum râdem, facem haz de n… prima zi de şcoală! Aştept cu nerăbdare să o recitesc vara viitoare, împreună cu Irisuca.

Pentru cine nu cunoaşte cartea Otiliei Cazimir, este o poveste simpatică despre ultimele momente ale copilăriei, înainte de primul mare pas: mersul la şcoală. Vedem prin ochii unui copil ce înseamnă fiecare etapa ce ne poate marca existenţa: naşterea, moartea, căsătoria, precum şi modul în care percepe relaţiile cu cei din jur. Cel mai interesant capitol rămâne ultimul, dedicat primei zile de şcoală, în care Casian Alexandra, fostă Luchi pentru cei dragi, trebuie să-şi găsească locul, să-şi facă noi prieteni, să răzbată singură, să înfrunte răutăţile celor din jur.

Intrăm în clasă.
Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful picioarelor, mă sprijin în coate şi abia izbutesc să mă aşez, strâmb, pe-o margine de bancă. […]
– Casian Alexandra!
E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă strigă Luchi…
Îmi vine a râde. Aşa-i de caraghips să te strige cineva Casian Alexandra! […] Doamna se uită la mine şi râde. Are-un dinte de aur, drept în faţă.
– Cu mata vorbesc fetiţo… Cum te cheamă?
Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu râsul stăpânit al clasei. […]
– Cum îţi zice mama acasă? stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă.
– Luchi! sare de lângă mine, răpezind înainte două degete ascuţite, una bondoacă şi zburlită, c-un ochi strâmb. Luchi, ca la căţei!
Asta-i Pandele, repetenta clasei.
Toate fetele se uită la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o dată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.
– Nu-i adevărat! Acasă, mama îmi zice… Casian Alexandra! răspund repede, ca să se isprăvească odată, uitându-mă urât spre zburlită.
S-a isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez în locul meu şi mă uit la fetiţa asta nouă pe care o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc. […] Stă cuminte cu mâinile pe pupitru, şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei…
Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă […]
Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă.
Luchi era fericită…
Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi.

(Otilia Cazimir, A murit Luchi. Cum am cunoscut eu lumea, Editura Polirom, 2011, p. 138-140.)

Lucrarea, format 16x23cm, nu m-a impresionat prin prezentarea grafică. Dar textul te transpune pentru moment într-o altă lume. Sper că fragmentul de mai sus este suficient de convingător pentru a recomanda lucrarea celor mai mici şcolari, sau viitorilor şcolari. Poate vor avea câte ceva de învăţat.

Otilia Cazimir, A murit Luchi. Editura Polirom.