Aseară am fost într-una din acele stări în care te uiţi la tine, îţi dai seama unde greşeşti, şi te simţi aproape neputincios să schimbi ceva. Şi totuşi, trebuie să o faci, căci este clar că aşa nu mai merge.

Îmi este imposibil să povestesc tot ceea ce am discutat ieri în sesiunea despre conflict din Trainingul părinţilor eficace. Autoritatea şi permisivitatea sunt amândouă la fel de rele, şi pe termen lung aduc numai probleme. O relaţie sănătoasă este numai aceea în care cei doi parteneri îşi respectă şi satisfac reciproc nevoile, nu aceea în care, constant, nevoile unuia sunt încălcate.

Mă voi opri doar la cele trei efecte pe care autoritatea le are pe termen lung, căci pe mine m-au pus rău de tot pe gânduri. Ca fost copil, ca actual părinte, versiunile nu sunt deloc încurajatoare. Ce efecte are autoritatea asupra unui copil…

Lupta. Deşi pentru autoritar (părinte) este cea mai "nedorită", pentru copilul supus este poate singura lui şansă de supravieţuire. El înfruntă părintele, ameninţă şi îşi găseşte resurse să-şi susţină punctul de vedere, şi, teoretic, îi rămân mai multe opţiuni. Dar o va alege mereu pe cea care îi displace cel mai mult adultului autoritat. Pe termen lung însă, este genul de adult intransigent, care nu poate primi şi nu acceptă feedback, este cel care le ştie pe toate şi replica lui preferată este "nu-mi spui tu mie ce să fac". E singur şi nedorit.

Fuga. Copilul tratat cu autoritate în cele mai multe cazuri fuge şi se ascunde. Nu poate face faţă acestei presiuni, cedează, şi îşi găseşte refugiul în "altceva". Şi aici avem din păcate o gamă foarte largă, toate la fel de rele, chiar dacă la prima vedere nu par aşa. Copilul începe să mintă, începe să pârască, pentru a ieşi el mai "bine" faţă de fraţi, colegi etc. Se izolează în citit sau jocuri pe calculator, ori caută refugiu pe reţelele de socializare. Somnul şi mâncatul în exces sunt iar semne îngrijorătoare, alături de chiulitul de la şcoală, fumatul, alcoolul şi drogurile. Apar prietenii imaginari, şi copilul încearcă cu disperare să evadeze din realitate, să-şi construiască o lume a lui.

Pe termen lung, se ajunge la evadări din realitate la nivel cronic, la dependenţa de realitatea virtuală, prin jocurile excesive pe calculator, la minţitul de profesie şi la dependenţa de alcool/droguri pentru a putea face faţă unei realităţi pe care nu ştie de fapt cum să şi-o construiască. Îi este foarte greu, aproape imposibil să ia decizii şi să îşi asume faptele.

Supunerea. Este probabil reacţia cea mai dorită de părinţii autoritari. Când "ăla micu" nu suflă, se comportă exemplar. Este ceea ce numeşte toată lumea copil cuminte (citiţi articolele trecute să vedeţi ce e cu el!) Copilul obişnuit să se supună nu este capabil să ia propriile decizii. El nu poate gândi, nu se poate apăra. El este dependent de autoritate, o caută şi o acceptă, este cel mai fericit atunci când i se spune ce să facă. Ca adult este subordonatul perfect. Execută fără să comenteze, nu are iniţiativă. Nu ia niciodată o decizie, pentru a nu fi obligat să şi-o asume, şi să devină astfel responsabil. Şi, mai rău, ei nu ştiu niciodată să spună NU.

Autoritatea părinţilor scade pe măsură ce copiii cresc, şi capătă instrumente de a se opune, fie ele fizice, fie de altă natură. De câte ori un copil abuzat nu a spus: Hai, mai dă odată! sau Dă, dacă crezi că rezolvi ceva! ori şi-a bătut măr părintele agresiv atunci când a fost capabil să o facă. Este pur şi simplu reacţia la autoritate excesivă. Când foloseşti puterea şi autoritatea, rezultatul este ură, dincolo de orice alte sentimente. Poţi încerca să influenţezi pe cineva, aşa cum ne dorim toţi să putem influenţa valorile copiilor. Dar pentru ca influenţa să funcţioneze, copilul trebuie să ne iubească, nu să ne urască. Iar autoritatea nu este soluţia.

Mă opresc aici, aş putea vorbi la nesfârşit despre sesiunea de ieri şi înţelesul ei pentru mine. Sunt mai tristă decât am fost vreodată în viaţa mea. Am înţeles ieri câteva mecanisme din spatele unor decizii care mi-au dat o sumedenie de fiori reci, şi m-au pus pe gânduri. Dacă nu puteţi face cursul, vă recomand să citiţi măcar suportul acestuia, deşi varianta de training este cu mult peste manual.

Manualul părinţilor eficace, dr. Thomas Gordon

Info preţ:

Elefant.ro

Pentru versiunea în limba engleză (traducerea mai lasă de dorit):
Book Depository

Joi a fost o zi cumplită. În fiecare secundă a zilei mi-aş fi dorit să fiu în cu totul altă parte şi cu o cu totul altă companie decât eram. Ziua a început prost, cu câteva mesaje la care nu mă aşteptam, aşa că am ieşit pe uşă cu un chef "nebun" de viaţă. Dar… e şi mâine o zi, nu?

Am ajuns la sediul Parentime, şi constat că surprizele zilei nu s-au terminat. Miruna era bolnavă, şi urma să facem acea sesiune de curs cu Iulia. Iulia care de altfel este şi ea foarte ok, dar eu m-am simţit precum un copil faţă în faţă cu o surpriză la care nu ştia cum să reacţioneze. şi pe fundalul de nervi făcuţi de dimineaţă, a rezultat un chef de curs bestial.

Până la urmă a fost meritul Iuliei că m-a făcut să mă concentrez cât de cât. Aşa că probabil mesajele de mai jos vor părea foooarte rupte unul de celălalt. Am discutat despre ce facem atunci când nici părintele, nici copilul nu au o problemă. În zona aceea ideală, "fără probleme", unde toţi tindem să ajungem. (Zonă care pentru mine cred că era interzisă joi 🙂 )

• Autodezvăluirea. Povesteşte-i copilului tău despre tine, despre ce ţi s-a întâmplat în acea zi. Va fi mult mai uşor pentru el să-ţi povestească ce i s-a întâmplat dacă simte că îi oferi acelaşi lucru. Aşa că să renunţăm la interogatoriul de la intrarea pe uşă, unde ai fost, ce ai făcut la şcoală, ce-ai mâncat la prânz… şi să începem prin a spune ce ni s-a întâmplat. Ei bine, la mine era exclus să le povestesc de ce eram cu nervii în pioneze, iar seara a fost un esec total. În mod normal, dacă părintele începe discuţia, copilul o va continua, fără să fie nevoie de întrebări încuietoare.
  .
• Autodezvăluirea se exersează. E foarte greu să-ţi pui sufletul pe tavă. Cel mai simplu mesaj de tip "eu" pozitiv, care exprimă doar sentimente, este te iubesc. Dacă ăsta e simplu, eu mă împuşc! Când a fost simplu să spui "te iubesc"?? Mi-a trebuit aproape un an să le-o pot spune copiilor fără să mi se mai pară ceva ciudat. şi de fiecare dată când o spun, oricui, mi se face un gol în stomac. În general un mesaj "eu" pozitiv conţine un sentiment, un comportament şi un efect. Sunt mulţumită că ai făcut ordine în garaj, acum pot parca maşina.
  .
• Adulţilor nu le plac surprizele, de niciun fel! Exceptând poate o floare ascusă în ghiozdan, ori un trandafir pe pat, şampanie la rece şi alte gesturi din această categorie. În rest nimic, dar nimic nu e ok ca surpriză. La fel şi copiii. Ei nu pot gestiona cantitatea de emoţie care se declanşează în cazul unei surprize, de aceea au nevoie de mesaje de prevenţie.
  .
• Mesajele de prevenţie. Sunt acele mesaje care îi explică copilului ce urmează să i se întâmple. Doar pentru că îl luam de mână şi suntem cu el nu ajută în lupta lui cu necunoscutul. Îi va fi în continuare frică, va plânge probabil tot la fel, dar nivelul de stress este mai mic. De exemplu, vizita la doctor, coşmarul marii majorităţi a părinţilor, trebuie precedată de o luuungă discuţie: cine sunt doctorii, cine sunt asistentele, absolut toate detaliile consultaţiei, prezentate realist. şi mai ales, fără să fie minţit. Dacă o să fie ceva dureros, trebuie să ştie. Iar pus mâna la ochi nu ajută. Neapărat nu evitaţi jocul de după, de-acasă, de-a doctorul, în care copilul va deţine cu siguranţă controlul şi va fi modul lui de reparare emoţională.
  Un al doilea exemplu este cel al grădiniţei, când începe sau schimbă grădiniţa. Încercaţi să-i povestiţi despre doamnă, dacă o cunoaşteţi, eventual despre tot ce puteţi afla prin vizita acolo. şi neapărat nu uitaţi să spuneţi clar că nu rămâneţi cu ei!
  Mi-am amintit cu ocazia aceasta de prima zi de grădi a Irisucăi. Urma să o mut de la creşă, şi aveam mari emoţii. Dar am mers cu ea la înscriere, în decembrie. A văzut grădiniţa, am mers şi la toaletă (deh, pampersi nu mai purtam de ani de zile!), i-au plăcut capacele vaselor, decorate cu abţibilduri, iar cât am intrat eu la directoare, ea a tras cu ochiul într-o clasă. Era obişnuită deja că nu rămân cu ea, doamna ei a fost foooarte drăguţă, şi prima zi a decurs ca oricare alta din următorii patru ani. Am procedat la fel şi cu şcoala, a mers cu mine la toate etapele de înscriere. Iar în toamnă, când am vizitat-o pe doamna lui Andrei, a putut s-o cunoască pe doamna ei înainte de prima zi de şcoală.
  .
• Un punct cu care sunt total de acord este cel referitor la timpul părinţilor. Fără mustrări de conştiinţă şi fără sentimente de vinovăţie, părinţii au nevoie de un timp numai al lor, în care să facă ceva cu totul rupt de copii. Este necesar pentru buna funcţionare a fiecăruia. Întâi trebuie să am grijă de mine, apoi de voi, altfel nu voi fi capabil să dăruiesc dragoste şi înţelegere.
  .
• Timp 1 la 1. Fiecare membru al familiei are nevoie de un timp dedicat special fiecăruia dintre copii. Ceva ce fac numai ei doi. Am testat teoria, şi l-am întrebat pe Andrei ce am putea face numai noi doi. A luat o foaie… şi am o listă lungă!! În medie sunt de ajuns 20 min/zi. După lista lui Andrei, eu am de recuperat :). Aaa, şi un lucru pentru familiile cu bebeluş: dacă bebeluşul doarme, timpul petrecut cu copilul mai mare nu este timp 1 la 1. Trebuie un timp special, în care cel mare să nu simtă că un scâncet îi va răpi părintele.
  .
• Adolescenţii au nevoie de trei ingrediente pentru petrecerea timpului cu părintele. Le scriu în engleză, căci sună mult mai bine: scarry, fun şi safe. Noroc că îmi plac chestiile cu adrenalina, sper doar să mă ţină inima şi peste cinci ani, să pot să ţin pasul cu ei.
  .
• Lauda nu este un mesaj pozitiv, ba chiar poate face mai mult rău decât îşi imaginează autorul ei. În primul rând, ea conferă autorului o poziţie de superioritate faţă de copil, care este evaluat şi judecat, aşadar el este inferior. La copiii mai mari, lauda este chiar inconfortabilă, şi poate genera un conflict puternic între ce le spunem noi copiilor despre ei şi ce cred ei despre ei. Lauda vine astfel să contrazică ceea ce ei simt. Lauda excesivă transformă copiii în dependenşi de laudă, ei au nevoie întotdeauna de validarea celor din jur, şi au foarte puţină încredere în forţele proprii. Lauda este la urma urmei o formă de manipulare şi de dragoste condiţionată.

În încheiere am discutat, din nou, despre fereastra comportamentală. Nu există adevăruri absolute, există lucruri pe care fiecare dintre noi le accepta sau nu. şi adevărul este o noţiune relativă în acest context, chiar şi cele 10 porunci. Ceea ce ciuva i se pare un comportament inacceptabil, mie poate să mi se pară perfect ok. Iar ceea ce eu consider intolerant poate fi perfect normal pentru ceilalţi. Fiecare are dreptul la propria sa fereastră comportamentală.

Joi, 10.30. O nouă sesiune de curs la Parentime. Mă trezesc devreme, îmi dau seama că n-am apucat să-mi fac tema. Bine măcar că am citit cele două capitole din manual… îmi zic că rezolv tema pe metrou. Ghinion. Nu prind loc liber, mă duc cu tema nefăcută. Uf…

Tema zilei este grea. Exersasem data trecută ascultarea pasivă, acum la ascultare activă sunt varză. Reuşesc să identific corect sentimentele, dar de aici se blochează. Ajung instant într-una din cele 12 bariere de comunicare, şi aproape că mă enervez. De ce poate fi atât de greu?? Sunt atâtea lucruri pe care să nu le faci că aproape te ia ameţeala! Nu îngâni, nu parafrazezi, nu nu exagerezi, nu adaugi, nu te grăbeşti, nu eşti prea lent, nu simplifici, nu omiţi, nu iei în râs… Deja simt că nu voi reuşi! Până la urmă dăm de cap exerciţiilor, şi încercăm să nu ne recunoaştem înfrânţi. Repetăm din nou reguli de bază pentru ascultare activă. Pe copil trebuie să îl asculţi activ când el are o problemă, şi nu când este problema ta. Trebuie să accepţi că aceea este problema lui, şi să ai timp să-l asculţi. şi să vrea şi el să vorbească. Apoi să ţii cont de toate cele de mai sus.

Ca o paranteză, ieri a fost o zi nebună. După curs am discutat vreo două ore şi mai bine despre un proiect frumos, ce va urma aici pe blog, apoi am alergat să-l cunosc pe Larry Cohen la Cărtureşti. Seara am ajuns acasă frântă… nici nu mă apropii bine de parc, că Andrei aleargă la mine cu o problemă "în dinţi". O problemă a lui, care necesita urgent o discuţie. Înghit în sec, căci muream de sete, si aş fi dat orice să mă pot teleporta sub duş. Dar m-am aşezat pe o treaptă, l-am luat în braţe… şi l-am lăsat să vorbească. Nu am reuşit să aplic ascultarea activă. Dar măcar am avut suficientă putere cât să nu pun niciuna din cele 12 bariere. După primele minute m-am relaxat, devenea chiar uşor să-l ascult. Nu pot să neg, m-am bucurat când a zis "gata, vreau acasă acum". Am convenit că dă un semn când vrea să mai vorbim. Seara m-am gândit mult… am făcut bine, am făcut rău… Dar este de data aceasta problema lui. Trebuie să şi-o rezolve.

Revenind la curs, am mai notat câteva idei:

• nu omorâţi curiozitatea copiilor. Este unul dintre puţinele lucruri cu care se naşte, şi este ceea ce îl face să meargă, să vrea mai mult din această lume. Unii părinţi reuşesc. Alţii îl iau pe nu în braţe şi o sufocă.
• de ce copiii mici bagă în gură toate lucrurile? pentru că simţul lor tactil este foarte dezvoltat la nivelul buzelor. Ei nu simt cu mânuţele… ci explorează cu buzele. Iar sistemul lor imunitar este pregătit să facă faţă acestei explorări.
• relaţiile dintre doi oameni sunt ca un drum. Fiecare dintre ei îl poate parcurge până la jumătate. Nu-l poţi forţa pe celălalt să parcurgă jumătatea lui de drum, chiar dacă tu ai ajuns la mijloc. şi nu poţi trece de acestă limită, parcurgând tu jumătatea lui de drum. Aplicat strict la copil, e nevoie să vrea şi el să vorbească. Dacă el nu vrea, nu poţi să scoţi mărturisiri cu cleştele.
• dacă copilul are o problemă, şi îţi cere ajutorul în rezolvarea ei, nu-i da niciodată o singură variantă. Dă-i mereu cel puţin două, iar lui să-i revină responsabilitatea de a alege; şi verifică rezultatele.

În încheiere, o idee preluată de la una dintre fete: seara, la masă, înpreună cu copiii, au un joc. Fiecare trebuie să spună un lucru bun şi un lucru rău din acea zi. Ca să ţin cont de etichete, aş spune că ceva ce ţi s-a întâmplat, care te-a făcut să te simţi bine, sau să te simţi prost în acea zi. Probabil aşa se deschid câteva subiecte de discuţie în familie, prin care fiecare reuşeste să afle mai mult despre ceilalţi.

Cam atât. Sper să vă fie utile frânturile de idei puse pe hârtie.

Azi am participat la cea de-a doua sesiune a Trainingului părinţilor eficace. Şi, pentru încă şase săptămâni, aşa voi începe probabil fiecare relatare de joi (sau vineri…). Nu intenţionez să fac un rezumat a ceea ce se întâmplă la sediul Parentime timp de trei ore, ci să scriu, complet alandala, ce-am reţinut.

Prima, cea care mi-a plăcut: băieţii nu lovesc pentru că sunt violenţi, ci pentru că aşa ştiu ei să-şi manifeste afecţiunea. Când scapă de modul asta de salut? Se pare că niciodată, din păcate pentru unii dintre ei. So, dacă vine la tine un puşti, îţi arde o palmă şi fuge, să ştii că te place. Fii-mea îmi spunea că e un băieţel la şcoală care o trage de codiţe. Se pare că şi aici e vorba tot de afecţiune. Dar cum şi eu am avut codiţe, şi nu-mi plăcau declaraţiile astea, i-am spus Irisucăi să-l pună la punct niţel. E corpul ei, nu-i place, şi nu e ok să o atingă.

A doua a fost problema etichetelor, şi a asumării acestora de către cei care le poartă. Un copil căruia i se spune prost, va ajunge să se considere astfel, şi să renunţe la a căuta soluţii, pentru că – e ştiut faptul – el e prost. Dintre cele mai „periculoase” etichete pentru dezvoltarea unui copil sunt: eşti fată/băiat, copil cuminte, eşti copil.

Cu fetele şi băieţii e destul de clar… unele comportamente sunt acceptabile pentru unii, inacceptabile pentru ceilalţi. Iar deviaţiile de băieţoasă sau fetelcea, atât de arătate cu degetul, sunt de fapt benefice dezvoltării copiilor. Un joc cu maşinuţe este foarte indicat fetelor, şi un joc de rol cu păpuşi numai bun pentru băieţi. Explicaţia este lungă, nu mă opresc la ea. Doar nu excludeţi un joc sau o jucărie pentru că este de băieţi sau de fete.

Un copil cuminte este cuminte prin prisma ferestrei comportamentale a adultului. Un copil nu poate fi cuminte, doar aşa spune şi proverbul… cine a văzut babă frumoasă şi copil cuminte?! Dacă este atât de cuminte, ceva este în neregulă. Acel copil a renunţat la propriile sale nevoi pentru a satisface nevoia de fericire a adultului. Problema va veni mai târziu, căci acel copil nu ştie să spună NU. Doar imaginaţi-vă un adult care nu ştie să spună nu… mai vreţi un copil cuminte?

A treia, sună simplu: eşti copil. şi pentru că eşti copil, nu poţi. Hmmm, pe-aici mi-am mai prins şi eu urechile. Dar m-am mai relaxat în ultimul timp, şi dacă nu e chiar problemă de viaţă şi de moarte, şi copilul e dispus să încerce, de ce nu? Asta nu înseamnă că nu stau cu ochii ca pe butelie, sau nu-mi sare inima din piept, dar înveţi experimentând, şi găseşti soluţii băgându-te în probleme.

Una care mie mi-a dat de gândit este eticheta de copil deştept, la fel de periculoasă ca şi prima. Aşteptările sunt întotdeauna prea mari, iar temerile copilului pe măsură. Îi e frică de eşec, îi e frică să nu dezamăgească, şi nu ştie să piardă. şi, mai ales, nu ştie să exteriorizeze aceste sentimente, care îl vor copleşi. În plus, nu va putea fi fericit. Lui îi va lipsi întotdeauna „un pic” pentru a atinge perfecţiunea, va avea mereu „ceva” de adăugat soluţiei pe care a găsit-o.

În rest am discutat despre cum poţi asculta un copil, cum poţi identifica corect a cui este o problemă, şi cât de important este să ştii să taci atunci când cineva are nevoie doar să fie ascultat.şi nu mai povestesc, căci poate vreţi să faceţi cursul. Ar fi păcat să divulg tot.