„Minunea” lui Palacio continuă cu Cartea despre Pluto

După lansarea în iarnă a filmului „Minunea”, realizat după cartea lui R.J. Palacio, nu cred că mai sunt mulți care să nu fi aflat despre existența acesteia. Totuși, sunt încă destui cei care nu au citit-o și încă alții care nu au ajuns să citească continuările: Cartea lui Julian și, acum, proaspăt apăruta Cartea despre Pluto. Cu ocazia acesteia din urmă am aflat că a apărut și Minunea în 365 de zile – Preceptele domnului Browne, adică tocmai acea idee faină pe care am apreciat-o în primul volum, cu câte un precept pentru fiecare zi a anului.

Dacă în precedenta am aflat ce gândea unul dintre personajele „negative” ale poveștii, ca apoi să ne mai gândim dacă este sau nu așa, acum privim întâmplările prin ochii celui mai bun prieten din copilărie al lui Auggie Pullman, Christopher Blake. Din acest unghi, normalul este cel cu care trăiești. Te obișnuiești cu el și e greu să îi înțelegi pe ceilalți când sunt atât de puțini toleranți. Însă, mai mult decât celelalte povești, aceasta din urmă accentuează ideea că „Prietenul adevărat la nevoie se cunoaște.” Depărtarea nu este cea care afectează o prietenie, ci efortul pe care fiecare îl face pentru a o menține.

Prieteniile bune merită puțin efort suplimentar. (p.71)

Uneori, prieteniile sunt dificile. (p. 91)

Pe lângă acestea, mi-a plăcut un alt pasaj:

„Promisese că o să ne luăm un câine după ce ne instalăm. Dar nu ne-am luat niciodată un câine. Ne-am luat un hamster. Care nu seamăna deloc cu un câine. Nu face nici măcar un sfert de câine. Un hamster nu-i decât un cartof cald cu blană. Adică se mișcă, e drăgălaș și așa mai departe, dar nu lăsați pe nimeni să vă ducă de nas că ar fi același lucru cu un câine.” (p. 20)

Am râs… când copiii au vrut câine, le-am luat hamster… QED. Aștept să o citească și ei. Suntem (iar!) în negocieri crunte privitoare la un patruped în casă și sunt curioasă dacă folosesc pasajul să contraatace… Acum nu mai e hamsterul, sunt veverițele. 🙂

Însă cu adevărat util pentru un copil este să studieze, cumva privind din afară, ce înseamnă să-ți delegi responsabilitățile de școlar. Nu în sens pozitiv, desigur. Mama nu mi-a pus în ghiozdan, mama nu a făcut, mama nu a luat, nu e vina mea, e vina mamei… Replici pe care mulți copii le folosesc și azi și pentru care sunt vinovați tot părinții. În ziua povestită Chris își uită acasă trombonul, proiectul la științe și șortul pentru sport. Mama, care rezolva mereu situația întorcându-se din drum să le ia, alege acum să îl lase la școală și să se ducă singură să le ia, apoi să i le aducă. Doar că pe drum are un accident. Aici povestea mi s-a părut că începe să semene cu „Iedul cu trei capre”. Deși alerga în fiecare pauză la secretariat să vadă dacă mama i-a adus obiectele, Chris era nevoit de fiecare dată să se explice. Însă nu a realizat că de fapt trebuia să își ceară scuze, să își modifice comportamentul și nu să dea de fiecare dată vina pe mama care nu a ajuns cu ele la școală.

După accident, seara, cu conștiința încărcată și realizând că mama gonea pe ploaie spre casă ca să ajungă la timp la școală cu referatul la științe, a realizat că era vina lui. Schimbarea de comportament vine apoi singură, dar a fost nevoie ca el să își dea seama că depinde de el să schimbe lucrurile.

„Când m-am întors în cameră […] Toate erau așa cum le lăsasem. Patul era încă nefăcut. Pijamaua aruncată grămadă pe jos. Ușa de la dulap larg deschisă. De obicei, mama îmi făcea curat în cameră după ce mă ducea la școală, […] Am închis ușa dulapului și am observat trombonul rezemat de perete. […] Am pus trombonul chiar lângă ușă, ca să nu-l mai uit a doua zi când urma să plec la școală, și am băgat în rucsac referatul la științe și șortul la sport.” (p. 91)

Se întâmplă uneori, chiar și nouă, să ne uităm ceva. A greși e omenește. Dar când vezi că copilul, sistematic, se complace într-o astfel de situație, nu accepta să transfere vina asupra ta. Lasă-l să se descurce. După câteva astfel de experiențe, s-ar putea să fii uimit să vezi cum lucrurile se pot schimba…

Sper că am dat destule argumente pentru a vă convinge că e o carte care merită citită. Nu neapărat după cea a lui Julian, se poate și înainte, dar lectura „Minunii” este obligatoriu prima.

Volumul este disponibil la editura Arthur sau în librării, la Cărturești, Elefant, Libris, eMag, Books-Express, Okian, Cartepedia, Humanitas.

„Minunea” unui film

Am acceptat vineri seară invitația primită de la Itsy-Bitsy de a vedea în avanpremieră specială filmul „Minunea”, realizat după cartea cu același nume de R.J. Palacio. Deși programul era mai mult decât dat peste cap, copiii erau în colțuri diferite ale orașului, ne-am sincronizat și am pornit toți într-o singură direcție.

„Minunea” este una din cărțile pentru care nu am ezitat să contrazic un profesor. Mi s-a părut aberant să susții, de pe o poziție superioară, că singura „salvare” a copiilor de azi este revenirea la literatura clasică pentru copii, că tot ceea ce se publică acum este prost. Da, ok, se publică și prostii, nu zic nu. Dar să respingi TOT? Să nu fi citit tu Roald Dahl? Michael Ende? Nu mai zic de Palacio…

Dacă copilul nu se regăsește în ceea ce citește, nu va citi niciodată de plăcere. Va citi pentru că trebuie… și atât.

Despre „Minunea” am scris deja, și mai mult decât am adăugat în acel articol nu am de spus. Acum a venit rândul filmului. M-am dus mai mult decât pesimistă. Îmi aminteam cu ce entuziasm am alergat la „Jocul lui Ender”, cu scenariu după altă carte favorită în copilărie, iar vizionarea a fost o dezamăgire de proporții. Vineri seară chiar am sperat ca filmul să fie la înălțime. Nu știu ce ordine veți decide, însă dacă nu citiți cartea înainte, musai să o citiți după.

Deși ca orice film nu poate surprinde toate detaliile din carte, este însă la înălțimea subiectului. Da, am plâns – iar – când este eutanasiat cățelul, mi-am amintit replica Irisucăi, că era oricum suficient de trist, nu mai era nevoie și de acest detaliu. Mi-a plăcut Julia Roberts. Am remarcat și decizia de a realiza totuși o față mai umană a lui Auggie care, cel puțin pentru noi, care ni-l imaginasem citind cartea, era aici mult mai plăcut.

Mi se pare totuși că scenaristul putea insista mai mult pe termenul de „bullying” în momentele în care analiza scenele. Îl pronunță totuși o singură dată și vizionarea ar trebui însoțită de explicații în acest sens. Pentru că ceea ce se întâmplă aici se întâmplă peste tot, dar asta nu înseamnă că e ok. Pentru a înțelege însă cu adevărat aveți nevoie de al doilea volum, Cartea lui Julian. Am sperat ca filmul să abordeze și această perspectivă, dar probabil ar fi fost prea mult pentru două ore.

În curând filmul va rula în cinema. Era poate mai bine să fi fost creat ca film didactic, pe care să îl poți vedea cu clasa… Este o temă inepuizabilă pentru discuții despre ceea ce simt toate personajele implicate în acțiune. Cum relua și Nadia Tătaru, fondatoarea Itsy-Bitsy, „bullyingul începe acasă și se continuă la școală”. Nu prea ai cum să te porți frumos, respectuos, dacă tu nu ai parte de așa ceva. Am scris mult despre bullying și sunt sigură că vor mai multa multe rânduri pe acest subiect. Programele de combatere susținute de Salvați Copiii în colaborare cu posturile de media văd doar vârful aisbergului. Ceea ce se întâmplă în realitate în școlile românești ne depășește demult și încă suntem extrem de nepregătiți și înceți în a lua măsuri și a interveni eficient. Însă doar pentru că avem impresia că orice am încerca e doar o picătură într-un ocean, asta nu înseamnă că trebuie să ne oprim.

Exemplul din film este grăitor. Abaterile sunt sancționate imediat. La noi însă… Nu poți face mai nimic să aperi victima, fie că agresorul este un coleg sau, mai grav, un profesor. Pentru că la noi – de ce să nu recunoaștem – tocmai unii dintre cei care ar trebui să-i apere îi lovesc mai tare și mai adânc.

Însă până atunci, dacă sunteți la grădiniță, vedeți ceea ce și-a propus Itsy Bitsy în programul Grădinițe fără bullying, iar până la apariția filmului în cinematografe, citiți cartea!

R.J. Palacio și Minunea lui de carte

Acum doi ani, când Andrei a intrat la gimnaziu, am fost mai mult decât plăcut surprinsă când am văzut ce cărți li s-au recomandat de la școală. Când Iris a venit cu lista ei, în această toamnă, m-am uitat și eu pe lista mea de cărți, de pe blog, și nu mi-a venit să cred că nu am scris, atunci, niciun cuvânt despre „Minunea” lui Palacio, apărută la editura Arthur. Pentru că… după lectura ei, după lacrimi scurse, am ajuns la concluzia că își merită cu prisosință titlul. Produce într-adevăr minuni, și este acel gen de carte care ar trebui să fie obligatorie pentru elevi și părinți, căci include niște lecții greu de digerat altfel.

Am regăsit ușor în volum scena care a inspirat acțiunea, momentul în care personajul Jack, aflat cu bona în oraș, îl întâlnește accidental pe Auggie. Dar apoi am citit. Și nu este deloc o carte ușoară, pentru că te obligă să privești subiectul din mai multe puncte de vedere. Și, cum acestea nu erau de ajuns, „Cartea lui Julian”, abia ieșită din tipar, vine să completeze tabloul. Subiectul abordat este mai mult decât „de actualitate” în școlile din România (și de pretutindeni, din păcate): bullying.

Însă ceea ce este analizat aici nu este bullyingul fizic, cel la care „autoritatea” reacționează cu vehemență, ci cel psihologic, cel care lasă, de fapt, urmele cele mai profunde în sufletul celor agresați. Fie că ești trasă de codițe, strigat „aragaz cu patru ochi”, îmbrâncit la vestiar ori ironizat cu orice ocazie, din orice motiv, toate acestea nu sunt „copilării”. Ele nu te întăresc, și nu te fac mai puternic în viață. Ajung să te facă mai indiferent față de ceilalți. Iar ceea ce vrem noi să facem este… să devenim mai toleranți, mai înțelegători, mai empatici. Iar exercițiul acesta, de a trăi subiectul din pielea diverselor personaje, copii, este unul minunat.

Oamenii intoleranți, mărginiți, convinși de propria versiune, sunt cei care nu au citit, sau nu au citit cu adevărat. Citind trăiești mai multe vieți. Încerci sentimente noi. Iar momentul în care încerci doar să-ți imaginezi că ești August Pullman este… de nedescris. Mă numesc August. Nu vă voi descrie cum arăt. Indiferent ce grozăvie v-ați imagina, probabil că este mai rău. (p.9) Admir profesorii de română care recomandă această carte. Însă i-aș adora pe cei care ar întoarce-o pe toate părțile la dirigenție; pe cei care ar folosi-o la întregul ei potențial.

Un capitol care trebuia aprofundat – și autoarea a simțit acest lucru – este cel al părinților care încurajează, poate inconștient, comportamentele de bullying. Pentru acesta însă, a fost nevoie de o a doua carte – „Cartea lui Julian”, care a completat fenomenul prezentat cu un „portret al agresorului”. După primul volum, nimeni, dar nimeni nu cred că a încercat, măcar un moment, să se pună în pielea lui. A fost etichetat, și toți s-au bucurat când a fost transferat. „Cartea lui Julian” însă speculează fix ceea ce vă invit să vedeți în filmulețul de mai jos:

Julian este, în „Minunea”, agresorul. Dar îl descoperim apoi ca pe un copil care suferă la rândul lui. Un copil neînțeles, peste care părinții trec cu ușurință, și care, abia când este ascultat, îndrumat, situația se schimbă radical.

Chiar dacă acțiunea se petrece în primul an de gimnaziu – clasa a V-a, (și profesorii o recomandă cu precădere acum), nu aș ști, în acest moment, care ar fi clasa potrivită pentru înțelegerea textului, chiar prin audierea lecturii, la cei mici. Dar aș încerca. O recomand însă profesorilor de învățământ primar și preșcolar, pentru că s-ar putea să găsească aici soluții pentru situațiile de criză de la nivelul clasei. Nu, nu este ceva minor că Ionel îl împinge mereu cu scaunul pe Gigel. Nu e ok să se eticheteze grași, strâmbi, proști, și nici nu vreau să mai înșir. Dacă îmi spuneți că până la gimnaziu sunt inocenți, eu nu aș băga mâna în foc să vă susțin. Am crezut că nu aud bine când, la 5 ani, o copchilă cam cu tupeul lui Ionel Popescu, din Vizită…, decreta că e mai frumoasă, pentru că are pielea albă, nu „întunecată”, ca a unei colege. Preț de o secundă m-am blocat, iar în următoarea m-am panicat, mi-am spus doar „Fă repede ceva!”, nu e momentul să te blochezi.

Am. urmărit-o pe Iris citind. Pe lângă toate celelalte, a protestat cumplit la momentul în care câinele familiei a fost eutanasiat, din pricina bolii, pentru că… a retrăit momentele în care noi ne-am despărțit de animăluțele noastre. (De fapt a comentat că, după cât de tristă este cartea, chiar trebuia ucis și câinele?!) Recitesc rar, rar cărțile (copiii mici le recitesc pentru a retrăi, de fiecare dată, plăcerea generată de poveste), însă „Minunea” am luat-o de la capăt. Și, din nou, lectura este epuizantă. Pentru că s-au adunat, față de acum doi ani, alte experiențe, și unele deloc plăcute, din viața de gimnaziu. Și am plâns și eu, din nou, când mama lui Auggie a plecat cu Daisy la veterinar, pentru că în ultimii doi ani, de prea multe ori, mi-am ținut hamsterii în palmă, fix la acest moment de trecere… și nu, nu e ușor. Dar, ca să poți simți, trebuie să trăiești.
Dacă un moment de lectură de acest gen poate fi atât de trist, cum e oare să fii Auggie Pullman? Nu să ai fața diformă, să fii doar copilul acela de care toți se iau, pe care îl ironizează, pe seama căruia se distrează cu orice ocazie, doar pentru că ești mai scund, mai slab, mai gras, mai mic, mai… altfel. Doar mai altfel decât toți ceilalți. Și, dacă ar trebui să reținem un singur lucru din aceste volume, atunci

Când nu știi ce să faci, fii bun. Nu poți da greș.

(p. 18, Cartea lui Julian)

Dacă copilul învață măcar acest lucru din carte, atunci investiția se întoarce înzecit.

Cărțile le găsiți la Libris (transport gratuit la orice comandă), Elefant (transport gratuit la pickup point), eMag, Cărturești, librarie.net.

PS: mi-am dat seama, după ce am scris articolul, că mi-a plăcut la nebunie „exercițiul cu principii” propus de personajul-profesor de engleză. În fiecare lună, le-a scris copiilor un principiu pe tablă. Ca temă pentru vacanța de vară, le-a spus să trimită principiul lor, scris pe o carte poștală. Ce ziceți, ne jucăm un pic? Lăsați un comentariu cu principiul vostru.

Principiul meu este: Să nu dai niciodată într-un om care nu mai are nimic de pierdut.