cp pictura copaci

La clasa pregătitoare, în tonuri optimiste

Mi-am propus să scriu de bine. Nu de alta, dar de când a început școala, prietenii cu care m-am întâlnit sau am vorbit erau încă șocați de ultimele articole de pe blog. Dar apele încep să se liniștească, eu să mă resemnez și să-mi repet că sunt doar eu și cu mine, n-am de ales, o s-o scot la capăt.

Că s-au aliniat sau nu niște planete, ori s-o fi îndurat Ăl de sus, că mi-a dat destule, am la clasă copii cuminți. Provocări mi-a dat tot atâtea ca data trecută, dar mult mai simplu de gestionat, însă ceilalți sunt de-a dreptul minunați. Dacă nu i-aș pierde printre picioare și nu ar trebui să le explic rar, cu calm, lucruri simple, nu aș zice că au 6-7 ani, la modul în care vorbesc: fluență, construcția frazei, logica exprimării.

Eu încă mă ciupesc să văd că sunt trează când nu trebuie să spun un lucru decât de vreo trei ori. Mi se pare ireal, după toate câte am pătimit. Chiar și acolo unde știu că e de muncă, tot nu îmi vine să cred că am primit vot de încredere și nu am avut parte de critici și apostrofări din seria „noi am făcut cursuri de parenting, l-am crescut fără reguli și vrem să continuați și la școală la fel”. Dacă acum cinci ani plecam la școală trăgând de mine și citind în gând ce scria deasupra intrării în Infernul lui Dante, acum sunt șocată să mă văd atât de liniștită.

Cumva, m-am împăcat cu situația.

Toată vara mi-am făcut planuri și strategii cum să aranjez clasa, accesul la materiale, toate, la centimetru gândite. S-a ales praful de ele. De cel cu insectele chiar îmi pare rău, în jurul lui țesusem o întreagă poveste, dar n-a mai fost să fie. Nimic din tot ce am exersat șapte ani de zile nu mai e util, pentru că în noul spațiu toate sunt cu susul în jos. Așa că merg la școală și îmi spun că lumea nu se sfârșește, fac ce pot.

Cel mai mult mă deranjează că nu pot desprinde copiii agitați de restul clasei, pentru că nu am unde. Deja mi-am desființat catedra, ca să am loc să mă mișc măcar pe trei metri pătrați în fața băncilor. Îi tot mut, dar opțiuni nu există, tot unul lângă altul stau. Cei care abia dacă au un metru nici nu se văd din băncile mari. Dacă îi duc și mai în spate, îi pierd. Apoi, am copii înalți, care par clasa a doua, a treia, pentru ei, dacă ar fi bănci mici, ar fi prea mici. Am în dulap un DEX și un dicționar de neologisme, cred că o să le folosesc să îi înalț puțin și pe pitici!

Îmi plăcea enorm să stau cu cei mici în mijlocul sălii, în cerc, la activități. Acum n-am nicio șansă, decât dacă stăm grămadă, pe lângă tablă. Jocurile de mișcare pentru recaptarea atenției sunt ceva… de făcut așa, cu mâinile pe bancă, căci pe o parte e peretele, pe cealaltă un coleg. Să ieși din bancă nici nu se pune problema.

Ieșim pe culoar la înviorare, la 8 trecute fix, iar piticii mei se uită ciudat la școlarii întârziați de la alte clase, care se strecoară printre noi. Dar noi ne vedem de ale noastre, numărăm, ne mișcăm.

În două zile au înțeles exact cum stă treaba cu „responsabilii clasei”. Le place și să mă tachineze, mai ales când e pomenită ziua de vineri, îmi răspund ziua vacii, cum e pe tabel. Au văzut ei că nu-mi place și mereu râd când eu fac pe supărata. Cu vacă sau fără, progresăm la învățat zilele săptămânii și lunile anului. Și calendarul naturii, versiunea nouă, a devenit prietenul lor. Cam greu cu locul de expunere, cred că voi renunța în cele din urmă la tabla mică și să-l mut pe tabla mare. Nu pot încă, deoarece săptămâna aceasta, când am avut surpriza să primească și sala aceasta oropsită tablă smart, au dat jos tabla clasică și n-a fost montată (încă) la loc.

Spațiul de autoservire, marea provocare

Cam tot ceea ce avem nevoie la capitolul materiale și rechizite stă pe holul de la intrare. E așa, un fel de antreu. E loc să te strecori, să pui pe rafturi cutiile așezate frumos și, dacă te uiți, chiar pare ok când e liber. Însă când 22 de copii trebuie să manevreze 22 de cutii în 3 metri pătrați cu 60 cm spațiu de ieșire, e misiune imposibilă. Accesul la cutii pentru a lua materialele necesare îmi mănâncă cel puțin triplul timpului pe care l-aș acorda.

Fac tot felul de șmecherii. Pun în pauză cutiile fetelor deasupra, le trimit întâi pe ele să-și aducă cutiile la bancă. Apoi trimit băieții de pe stânga, iar la final, cei de pe dreapta. Toți trebuie să iasă și să intre pe aceeași ușă de 1m, să facă stânga după ușă și să se servească.  Dar n-avem de ales.

Bibliorafturile pentru portofoliu stau sus pe pervaz. Sunt cam sus pentru unii dintre ei, care nici pe vârfuri nu prea ajung. Noroc că, în spate, stau colegii mai înalți, mereu săritori. Am vrut să fac cu ei din nou suporți de creioane din găletușe de iaurt, să le aibă la îndemână, la școală, dar nu mai am unde să le pun. Înainte le țineam pe raftul unde așezau cutiile, acum e exclus să le scot din clasă, așa că fac ceea ce nu mi-a plăcut, suport penarele. Și, dacă marea majoritate a părinților a urmat indicațiile de pe lista de rechizite, cumpărând penare mici, tip borsetă, există și excepții care întind penarul pe jumătate de bancă…

Spațiu pentru joacă, jucării, nu există. Dacă vrei să te miști, ieși pe culoar. Și te rogi să nu dea cei mari peste tine. Unde eu îi păzeam ca o cloșcă să nu pățească ceva, acum nu îi pot ține închiși. Cât mai ține vremea cu noi, facem muzică și mișcare afară. Când s-o strica vremea… n-am idee, pe holul școlii. Trebuie să putem țopăi și noi undeva.

Încă o săptămână și intrăm în pâine

De la 1 octombrie mi-am propus să încep literele, așa că avem încă o săptămână mai relaxată. Încă învățăm rechizitele, cum arată, unde le ținem pe fiecare, ce ne trebuie la fiecare activitate și cum anticipăm eventualele probleme. Am reușit să modelăm și să pictăm, ceea ce a fost o întreagă aventură. Săptămâna aceasta avem două variante de colaj, sunt foarte curioasă ce ne iese, căci la pictură suntem experți.

cp pictura copaci

Apoi, învăț să merg pe bicicletă, sau să învăț să folosesc tabla nouă din mers, căci timp să citesc manualul nu am avut. Cum spunea Maria Antoaneta, dacă n-ai pâine, mănâncă cozonac, cam așa și eu, dacă tablă cu marker n-am, o folosesc pe cea cu pen. Am o mulțime de încercări de făcut, dacă merge mai bine cu powerpoint în fundal, cu imagine (stânga) sau doar tabla (dreapta). Încă n-am încercat softurile de joacă și nu i-am dat de cap când încarc pdf, care e format portret. Nu am descoperit cum să fac să dau zoom, astfel încât să văd pe tablă prima jumătate a paginii.

Cum încă în școală nu am acces la net, n-am la ce s-o conectez, căci și abonamentul personal de telefon are limitele lui. Deocamdată iau pe stick de-acasă cele necesare. N-am așadar nici cea mai mică idee ce poate să facă când e conectată la rețea, dar încep să cred că anul acesta va fi mai interesant decât mi-am închipuit eu, și în niciun caz în vreun mod pe care să îl pot anticipa.

Așezarea băncilor în clasă

Prima zi de școală, mai ales atunci când e chiar prima-prima zi este extrem de importantă. Prima impresie pe care le-o faci copiilor rămâne, așa că trebuie să te gândești un pic mai bine la ea. Dar toate cele de mai jos sunt valabile în momentul în care ai posibilitatea de a organiza cât de cât mobilierul, și aici mă gândesc fie la spațiu, fie la tipul de mobilier.

O să încep cu o paranteză… La noi la școală s-a adus mobilier nou. Care o fi logica după care în secolul al XXI-lea, când ne dorim o școală modernă, comanzi pupitre de două persoane? Doar pentru că o astfel de bancă e mai ieftină decât două individuale? Știu, pentru că… de achiziții se ocupă tot felul de neisprăviți încuiați, care se uită doar la preț și nu gândesc în perspectivă și nu au nicio treabă cu spațiul educațional.

Așezare frontală

Să pui băncile înșirate una în spatele celeilalte mi se pare cea mai tristă așezare, eventual și pe șiruri câte una. Am evitat-o cât am putut, dar este utilă. De exemplu, la teste, patru rânduri de câte cinci bănci, bine risipite în clasă, erau foarte practice. Copiii deja știau, când aveam o lucrare anunțată le mutau singuri. Și… mai foloseam așezarea aceasta ca monedă de șantaj. Dacă se ajungea la „comunicare excesivă“ și neatenție, separam instant băncile. Altfel le uneam câte două măcar, chiar dacă cu fața spre tablă.

Așezarea respectă relativ recomandarea ca lumina să „cadă” din stânga pe caiete, probabil valabilă din vremuri în care lumina naturală era singura sursă pe lângă o lampă chioară și când stângacii erau obligați să scrie cu dreapta, ca să le pice lumina cum trebuie. Acum, când poți suplini cu brio necesarul de lumină, nu mai e musai necesar.

Referitor la așezarea în perechi, normal că e foarte fain să îți alegi singur cu cine stai în bancă și, dacă reușești să nu stai de vorbă pe alte subiecte, viața la școală e foarte plăcută. Am avut însă și „perechi“ explozive, nu acceptam sub nicio formă să stea împreună după ce avertismentele deveneau inutile. Am avut și altele declarate de ei și, nu știu cum se făcea, dar când împărțeam grupurile de lucru nimereau împreună 🙂 . Total „întâmplător“. Protestau vehement, dar m-am străduit să le explic că vor crește și nu își vor alege ei colegii de birou sau cei de echipă. Nu te poți duce la șef să îi spui că tu nu-l placi pe Gigel și nu lucrezi cu el, că te concediază pe tine. E important să fii inteligent, să găsești un mod de a îndeplini sarcina, să fii politicos, că nu te obligă nimeni să ieși la bere cu Gigel după ce termini. Culmea, am avut o astfel de pereche care, după un circ de zile mari, bullying și discuții în grup cu părinții, au ajuns chiar să se accepte și să se ajute fără să fie obligați.

Așezare în U/semicerc

Am ales această variantă în prima zi de școală când am primit o clasă deja formată. Eram îngrozită că ei se cunosc deja, dar eu nu îi știu și îmi va lua mult timp să îi învăț. Așezați în U îi vedeam pe toți. Le-am cerut să își scrie numele mare pe o foaie, să o decoreze/coloreze cum vor și am lipit-o de bancă, atârnată, astfel încât să nu ocup loc (și așa puțin) cu ea. Au fost încântați de idee, așa „banca mea“ era ceva real. Ba chiar și când nu mai era nevoie de ele le făceau, care mai de care mai împodobite și sclipitoare. În plus, colega de engleză, care intra la ei prea puțin ca să le învețe numele, m-a rugat să las scrise căci îi e și ei foarte ușor astfel să îi identifice și să lucreze. La urma urmei, cărui copil îi place să fie strigat „fetițo“ sau „băiete“? Căci e greu până (dacă) îi înveți pe toți!

Am păstrat această organizare ori de câte ori am avut nevoie de spațiu pentru jocuri în mijlocul clasei sau pentru experimente. Pentru prima zi de școală este foarte potrivită, iar copiii sunt încântați că au doi colegi de bancă, nu doar unul.

Așezarea pe grupe

În ce mă privește, era cea mai dificil de realizat, căci băncile erau cu tot cu scaun, le mutam destul de greu. Apoi, trebuia să îi așez în așa fel încât să vadă toți la tablă. Însă dintre toate era preferata lor. Ar fi făcut orice să îi las să stea așa și am profitat de dorința lor. Mult timp băncile au rămas în această formulă, doar că am avut grijă ca grupurile să fie echilibrate, aproximativ la același nivel. Îmi era ușor și când trebuia să lucrez diferențiat.

Era mai ușoară verificarea în grup a temelor (la matematică), citeau pe rând și verificau împreună, mă chemau doar dacă nu reușeau să descopere singuri unde s-a greșit sau erau prea multe variante de răspuns. Dacă ar exista un mod de a avea numele vizibil pentru fiecare, ar fi singura variantă de bănci pentru care aș opta, căci în această formulă se puteau ajuta și colabora foarte bine.

La arte se știa deja că așa stau, puteau avea la mijloc materialele comune din care se serveau, indiferent că era vorba de pictură sau de craft.

Așezare în… șah

Pe aceasta nu am văzut-o undeva, însă am inventat-o din cauza băncilor stil sanie, în care nu aveai loc să faci manevre cu ghiozdanul. Băncile erau orientate spre mine, cu un culoar de mijloc, iar între ele era spațiu gol cât pentru o bancă. A fost interesant, pentru că aveau cumva colegi cam pe fiecare direcție, destul de aproape cât să ceară o radieră, dar destul de departe cât să nu-i îmbie la vorbă. Funcționează cu copii mai mari, nu cu cei mici la care trebuie să ajungi să le arăți cum să scrie.

Anul acesta cred că prima zi de școală voi folosi așezarea pe grupe. Vreau să formez cinci grupe de 4 sau 5 copii, căci sunt mici și nu pot jongla la început cu distribuția. Fiecare grup își va alege o denumire pentru echipă, poate vor confecționa și o emblemă, dar ceea ce urmăresc este ca fiecare grup să fie responsabil cu toate cele necesare într-o zi a săptămânii. Aici intră udat flori, hrănit hamsteri, șters tabla și orice mai este nevoie la distribuirea materialului și organizarea activității. Rămâne sarcina lor să stabilească în grup cine de ce se ocupă, dacă fac sau nu cu rândul și cum procedează ca nimeni să nu șomeze.

Aveți vreo așezare preferată? Pentru ce anume?

sedinta_parinti

Ședința cu părinții. De la teorie la practică și invers

Una din sperietorile începutului de an școlar sunt ședințele cu părinții, pentru ambele tabere implicate. Există o mulțime de experiențe, și cred că toată lumea a trecut prin ele, ori de-o parte, ori de cealaltă a catedrei, sau poate în ambele ipostaze. Ce ar trebui să fie, și în ce se transformă de fapt ședințele cu părinții… e o poveste lungă. După ce veți citi cele ce urmează, aș aprecia să adăugați un comentariu cu propria experiență.

sedinta_parinti

Scopul ședinței este acela de stabilire a unui canal de comunicare între „taberele” implicate în educația copilului, căci, să nu uităm, despre asta este vorba. Și pentru atingerea acestuia, avem mai multe etape, de data aceasta discutând din perspectiva cadrului didactic.

1. Planificarea

  • Așadar, când comunici data și ora viitorilor participanți, transmite și durata estimativă a ședinței, precum și lista subiectelor ce trebuie atinse/deciziile care trebuie luate.
  • În funcție de acestea, pune în ordine logică subiectele ce trebuie dezbătute, înaintea întâlnirii, și neapărat comunică-le celor implicați. Estimează corect timpul necesar pentru fiecare, și durata totală a întâlnirii.
  • Stabilește cât poți de clar care este scopul întâlnirii, și obiectivele pe care dorești să le atingi în această întâlnire.

    2. Organizarea

  • După ce ai stabilit cine participă la întâlnire (comitetul de părinți, toți părinții, permis sau nu accesul copiilor), numește pe cineva care se ocupă de procesul verbal al întâlnirii, și care să urmărească desfășurătorul de timp. Ideal ar fi să existe un moderator al întâlnirii, care să atragă atenția când există derapaje de la subiect, sau încălcarea limitelor stabilite. Dacă ai comunicat acest lucru înainte, poți prelua ușor frâiele, amintind că este politicos să respectăm timpul celorlalți, și agenda întâlnirii.
  • Stabilește ora și locul, în funcție de participanți. Da, e plăcut ca programul personal să fie cursiv. Însă important e ca la întâlnire participanții să nu fie frustrați că au făcut concesii șefului să poată pleca mai devreme, că n-au avut cu cine lăsa copilul, sau că au traversat orașul la oră de vârf pentru a ajunge. O oră accesibilă înseamnă și punctualitate, și seriozitate.
  • Trimite materiale necesare pentru pregătirea întâlnirii. (Și aici am ca exemplu prelucrarea regulamentului, care se face uneori cu citire publică. Poți trimite pe mail regulamentul, cu mențiunea de „lectură obligatorie”, și la ședință doar semnează că au primit, citit, luat la cunoștință, lucru care se rezolvă în maxim 5 minute. )

3. Conducerea

  • Începe întotdeauna la timp, cum a fost anunțat. Este un gest de respect pentru cei care au fost punctuali, și îi încurajează pe întârziați să sosească la timp data viitoare. Comunică din nou agenda întâlnirii, dacă se poate, afișeaz-o pe tablă, și bifează în timp real rezolvarea problemelor.
  • Permite-le participanților să propună modificarea agendei, cu subiecte mai „arzătoare”, pentru a nu avea surprize pe parcurs. Această invitație se poate face și în faza de organizare, când pot propune subiectele înainte de începerea ședinței.
  • Încurajează comunicarea deschisă, notând soluțiile propuse de fiecare, și luând apoi în comun decizia, prin consens.
  • Menține discuția pe cursul stabilit, și nu permite abaterile de la subiect. Dacă problemele sunt importante, notează-le și trece-le pe o agendă viitoare.

4. Încheierea

  • Dacă nu se poate ajunge la consens, notează decizia la care s-a ajuns și planifică o nouă întâlnire, pentru a nu irosi inutil timpul acum. S-ar putea ca în acest moment consensul să apară surprinzător.
  • Stabilește cine și cum se va face implementarea deciziilor luate acum. Dacă voluntariatul ezită să se instaleze, repartizează atribuțiile, într-un mod corect.
  • Deleagă responsabilități și stabilește termene pentru fiecare.
  • Stabilește un mod de comunicare pentru evaluarea eficacității deciziilor.
  • Cere feedback despre întâlnire.

Cam asta ar fi, la nivel teoretic. Practic, toți avem o experiență mai mult sau mai puțin plăcută cu ședințele, și cred că principalul motiv pentru care acestea nu sunt o experiență constructivă este că de multe ori derapajele de la subiect se lasă cu discuții aprinse. Dacă luăm prima ședință a unei clase, când părinții nu se cunosc între ei, s-au văzut poate un pic la festivitatea de deschidere, este mai greu să „socializezi”. Copiii au acest talent, de a spune Bună, eu sunt Gigel, vrei să fim prieteni? Adulții sunt mai retrași, nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată așa ceva.

„Cunoștință” adulții fac în momentul în care doamna strigă catalogul, se privesc cu neîncredere și își pun etichete. Ce-aș face… le-aș oferi ecusoane, sau dacă se poate, să se prezinte singuri.

Aș profita la maxim dacă există o modalitate de comunicare electronică. Suntem în epoca telefoanelor inteligente, și puțin probabil să nu aibă acces la internet. Dacă cei care nu au sunt în minoritate, poți stabili cu aceștia o modalitate în care să consulte materialele, venind mai devreme. Așadar, pentru problemele minore, aș folosi din plin tehnica. Google oferă, prin chestionarele online din  Google Docs (anonime sau nu) o modalitate eficientă de culegere a datelor, de consultare a părinților. (Vă recomand și Google Classroom, dacă nu știați de ea.)
Exemplu: vrei să stabilești data și ora ședinței. Chestionarul poate avea două întrebări. Una referitoare la oră (cu maxim trei opțiuni), una referitoare la zi (două, maxim 3). Majoritatea decide. Pot fi introduse, pe același principiu, și hotărâri care se pot lua fără a fi nevoie de timp pierdut inutil, cum ar fi stabilirea materialelor ce vor fi folosite. Rezultatele pot fi astfel doar recapitulate la ședință, și validate în procesul verbal. Variantele anonime pot fi folosite pentru a strânge impresiile reale, și a evita discuțiile „pe la colțuri”. Sunt mulți cei care nu îndrăznesc să vorbească, și care cred că ar profita de un astfel de moment pentru a-și spune părerea. Chestionarul poate fi folosit și după ședință, pentru feedback.

Dacă altfel nu se poate, aș folosi o „cutie poștală” și o modalitate de a primi întrebările tuturor și a le răspunde. Aș stabili limitele în comunicare, când și cum pot fi contactată.

Nu am pretenția că am făcut o listă de bune practici. Dar m-aș bucura ca în cele de mai jos să-mi spuneți ce vă place și ce nu la ședințele cu părinții, și să le transformăm în momente în care mergem de plăcere la școală, indiferent de care parte a catedrei ne așezăm.

O să încep eu. Nu-mi plac discuțiile particulare la ședință. S-a dat un test, X a luat atât, Y – jalnic. Problemele, de orice tip ar fi ele, de disciplină sau nu, se discută particular cu fiecare din cei implicați. De aceea există orele de consiliere cu părinții. Indiferent cât insistă părinții (iar unii chiar o fac, au nevoie de aceste „laude” publice), nu trebuie cedat. La ședință nu se dau nume, nu se pune nimeni la zid.