Există variante diferite în care poți aborda, în București, Parcul Natural Văcărești. De când Iris a participat la numeroase activități desfășurate aici împreună cu Asociația Cercetașilor Tradiționali, am aflat despre parc o mulțime de detalii despre care nu aveam habar. Știu câtă muncă a fost pentru amenajarea acestuia și știu că nu ar fi fost posibilă fără implicarea voluntarilor Asociației Parcului. Cercetașii și-au adus și ei contribuția, ba chiar au un site dedicat acestui proiect.
Un lucru pe care Iris a insistat de la început a fost că trebuie să mă duc cu copiii, dar nu așa, la plimbare, cum o poate face oricine. Să mă programez, să urc la observator (doar grupurile au acces acum), și, dacă am noroc, ghid ne va fi Vlad Cioflec. Omul gospodar face iarna car, așa că mi-am făcut programarea pentru aprilie când încă nu se stinseseră luminițele de Crăciun. Am întrebat și colegele atunci dacă vor… s-au mai gândit, atât de mult că atunci când s-au trezit în prima zi din săptămâna altfel, programările erau epuizate. Ele doar au trecut digul și s-au plimbat. Noi l-am avut pe Vlad. Și pe Iris, care a urmat aici cursurile de herpetologie și ornitologie, iar acum este asistent de ghid în Văcărești. Învață mult, i-am luat și binoclu adevărat (de dă gaură în buzunar). Am învățat cu ea mai multe despre șerpi decât în toată viața mea…
Sus, la sediul asociației, aflat la etajul 17 al unuia dintre blocurile Asmita Gardens, am avut parte de o prezentare unică. Am aflat, împreună cu copiii, istoricul parcului, modul în care o gândire ilogică a distrus o parte din istoria Bucureștiului, apoi ce rezultat uimitor a avut nepăsarea și lăsarea în paragină a locului.
Am aflat că SunPlazza a distrus în întregime colonia de gușteri a parcului, căci au săpat exact în perioada de hibernare, și au murit toți sub buldozere. Mi-a plăcut că copiii au fost atenți și au putut enumera apoi multe din lucrurile utile spuse de Vlad.
Gușteri – în vestul României
A urmat apoi vizita în parc, unde afișele repetitive „Vă rugăm, nu luați acasă căpușele din parc” au stârnit și râsul, și panica. Am admirat căpușele, sunt chiar niște lighioane interesante, cum stau ele cu piciorușele răsfirate, poate-poate găsesc un mijloc de transport. Ne-am verificat bine la plecare, să nu avem pe pantaloni nimic. Normal că a fost greu de urmat sfatul meu – fără pantofi roz, fustițe și pantaloni scurți. Data viitoare trebuie să trec pe listă și șosete peste gleznă, căci aveau picioarele goale în adidași… Însă am scăpat, din fericire, fără incidente.
Dacă coborâți în parc pe lângă Observator, sunt amenajate trepte și material antiderapant. Dacă intri pe unde te taie capul, s-ar putea să ai surpriza să aterizezi în cine știe ce…
Normal că urmezi potecile amenajate, citești panourile, privești… înveți, așa cum au învățat și copiii mei că nu e bine să hrănești păsările cu pâine, căci se umflă, se simt sătule, dar pâinea este total nehrănitoare pentru ele, și mor de foame bine îndopate cu ea! Dacă tot vrei să faci o faptă bună, cumpără-le semințe. La fel, păsările primesc supliment de hrană doar iarna. Primăvara au nevoie de hrană vie, mai ales pentru pui care, ca orice copii mofturoși, dacă nu se „mișcă”, nu dau atenție. Au curățat împreună cu Vlad una dintre hrănitoare, unde oameni binevoitori au pus pâine, fără să știe că, de fapt, greșesc.
Am admirat apoi căsuțele construite pentru insectele solitare, extrem de ingenioase, un fel de „hoteluri gratuite” pentru cele care caută un adăpost. Dacă am fi reușit să ne deplasăm în perfectă liniște, să avem timp și răbdare să așteptăm, ne-a arătat vizuina construită pentru un chițcan. Orătania este foarte pretențioasă, are dietă specială, trebuie să mănânce un gândac pe oră. Nu am făcut cunoștință cu el, dar eu și Iris ne-am făcut planuri să mergem și să avem muuuultă răbdare. Inutil să spun că de la alergatul copiilor au plecat și șopârlele.
Am poposit și pe un ponton, de pe care puteau fi observate broaștele, ocazie cu care cei în pantofiori delicați sau adidași roz au înțeles de ce nu era echipament recomandat. Chiar și cei care erau echipați corespunzător, cum au trecut prima baltă, repede, au scos șervețele umede să-și șteargă pantofii de noroi… fără să facă un efort mic să gândească că de pe ponton plecăm prin același noroi, înapoi, la potecă. M-am gândit doar cât se vorbește despre competențele transversale, legătura cu viața, și cât de puțin le formăm!
Am mers până în capătul aleii principale, la foișorul construit pentru observarea păsărilor. Au urcat câte 5, în timp ce ceilalți luau repede masa. Se pare că oriunde încerc să plec cu ei, trebuie să am în minte faptul că burta trebuie să fie plină. Nu putem pleca două ore fără să mâncăm, de preferat imediat cum ieșim din curtea școlii. Mă abțin cu greu să nu comentez, cum ajungem undeva, și prima întrebare e „când mâncăm”. Însă când o facem, încep alte probleme… îți pică salamul dintre feliile de pâine, te faci că nu-l vezi, îl lași pe jos. Ambalaje, șervețele, niciodată nu sunt ale celui care se află lângă ele. Responsabilitatea socială, tot una din competențele de mai sus, nu am idee când ar trebui să fie formată, dacă după (teoretic) 7 ani de-acasă, din care 3 de grădiniță, și alți 4 de școală, tot nu te apleci să strângi gunoiul după tine.
Am încheiat activitatea în clasă, deși ei aveau impresia că se termină la poartă, unde așteptau deja părinții. Am inventariat repede ce am văzut, ce am reținut, apoi s-a iscat revolta, căci… ei n-au auzit de „teme” în Școala Altfel. Pentru a doua zi aveau de scris trei lucruri pe care nu le știau și le-au aflat cu ocazia vizitei, trei lucruri despre păsări, despre reptile, și trei sfaturi pe care le-ar da prietenilor care vor să viziteze Parcul. Spre dezamăgirea mea, un exercițiu care ar trebui să-i ajute să-și exprime gândurile în scris, a fost tratat cu superficialitate, doar 10 și-au făcut tema (încerc să nu mă mai gândesc la cei care toată excursia făceau orice altceva decât spuneam eu, se retrăgeau și comentau jocuri de pe telefon, sau chiar le scoteau să se joace…). Și asta pentru că greșim când nu îi ajutăm să conștientizeze că nu faci tema de frică, nici pentru recompensă. O faci pentru tine. Însă m-am bucurat să văd câte au scris cei care și-au îndeplinit sarcina!
Mulțumesc în încheiere Asociației Cercetașilor Tradiționali, care m-a ajutat cu sfaturi pentru organizarea vizitei, care a încurajat-o și pe Iris să se implice în activitatea mea, și mai ales, mulțumiri lui Vlad Cioflec, care i-a cucerit cu entuziasmul său pe copii.
