Am constatat că în ultimul timp „îmi cer scuze” este luat în batjocură, în ambele sensuri, și nu îmi dau seama încă ce mă deranjează mai tare: falsa existență a acestuia sau pur și simplu că este ignorat de parcă nici n-ar fi existat.

De ce avem nevoie de „îmi cer scuze”? Pentru a detensiona o situație care nu este propice grupului social. Stăteam de vorbă cu Andrei… îmi povestea un incident, și, afectat, spunea „Nici măcar nu și-a cerut scuze! Ceilalți l-au obligat, și a aruncat așa… câteva cuvinte… fără valoare.”

Apoi, am avut o a doua situație, în care persoanele înțelegeau prea bine valoarea acestor cuvinte, au fost copleșite de ele, și n-au putut să le adreseze. Decât false, mai bine o atitudine spășită. Un progres necesar, dar nu și suficient.

 

Însă în relațiile dintre adulți lucrurile nu se desfășoară chiar așa simplu. Copiii azi se ceartă, mâine se împacă. Adulții nu. Adulții nu uită, acceptă scuzele, dar țin minte. Dar acest comportament, tolerat, duce la schimbare de atitudine… din păcate, nu pozitivă. Să luăm, de exemplu, cazul în care întârzii repetat la clasă. Vă grăbeați să ajungeți la ora profesorilor care constant veneau târziu? Știam clar în liceu, și mai apoi la facultate, în ce pauză poți sta la chioșc peste clopoțel, să ajungi în față când „fraierii” o zbugheau la clasă. Și știam când clopoțelul trebuie să te prindă în bancă deja.

Oamenii se împărțeau în mai multe categorii… cei care își cereau scuze, și cei care nu. Cei care și le cereau sincer, pe lângă 1000 de temenele, și făceau tot posibilul să nu se mai repete, și cei care, cu aceeași sinceritate, le cereau de fiecare dată. Sau cei care le cereau fals, de ochii noștri. Știam. Dar le cereau, de dragul convenției sociale.

Însă cel mai mult te enervau cei care soseau, „ca o floare”, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu o scuză, nu o părere de rău, de parcă ceasul lor merge normal, tu ești cumva înaintea timpului, și fizic, și cu pretențiile. Este un acord social tacit acela de a-ți da toată silința să ajungi la o întâlnire, și, la primul semn pe care îl ai că nu poți fi punctual, să anunți. Dacă la 8 trebuie să fii acolo, nu anunți la 8.30 că nu poți ajunge. Cel târziu la 8 știi deja că nu ești unde ar trebui să fii… sau la 7.45 poți să-ți dai seama că un drum de 45 min nu se poate face în 15… poți suna chiar la 7.45, anunți că ora estimativă este 8.30. Poate și celălalt este nepunctual, dar el ajunge la 8.15. Nu mai aleargă să-și rupă gâtul…

Când cei care te așteaptă sunt subordonați, când le e jenă să aplice „sfertul academic”, și tu ajungi la 9.30 să stai 20 de minute, fără a schița vreo părere de rău, acuzând și lipsa cruntă de „timp” pentru a face cele necesare, este dincolo de orice limită a lui „îmi cer scuze”. Pe care oricum nu le ceri.

Când ești subordonat, taci. Pentru că nu ai nicio cale să-i spui omului că pretențiile tale la bun simț sunt undeva mai sus de piciorul broaștei, unde se situează ale lui.

Și, ca de obicei, nu te trezești, ca adult, decât când ți-o spune un copil de 12 ani… E și un sfert. Nu plecăm? Sfertul academic a trecut.

Unde s-a rătăcit sfertul academic al bunului simț…?