De multe ori ai nevoie de timp să te gândeşti la vacanţă… şi să-ţi dai seama cât de mult îţi lipseşte. Anul acesta am fost ambiţioasă, dar nu mi-a ieşit. Am vrut să ajungem la Omu, în schimb nu am calculat bine traseele. Nu am ţinut cont nici de pasul mic al copiilor, nici că nu mai sunt tânără şi 20kg în rucsac înseamnă ceva. Cert e că nu ne-am încadrat în timp aşa cum ne-am propus, mai bine zis am cam cedat fizic. Morala: data viitoare nu mai punem traseu de 10 ore, cinci sunt suficiente.

Să încep… am plecat pe la prânz, în toiul caniculei. Venisem seara de la mare, şi aerul încins din capitală ne-a încurajat să refacem bagajele. Aşa că dimineaţa am dat prin piaţa, am făcut repede ceva de mâncare, am mutat sacii de dormit din bagajele de mare în rucsacii de munte, am pus deasupra harta Bucegilor, am legat bocancii şi duşi am fost.

Prima seară am dormit la cort, în Sinaia, la Izvorul Rece. Curăţel, în curs de amenajare, taxa decentă: 20 ron cortul mic, de 2 persoane, 30 ron cortul mai mare. Al nostru era de 5, eram 6… :D. Budele – curăţele spre curate, aveau apă caldă seara între 9-11 şi dimineaţa între 8-10. Terasa n-am vizitat-o, aşa că nu ştiu preţuri. În camping, mulţi câini. I-am tolerat… căci mă gândeam că, dacă vine ursul, măcar are cine lătra. Erau 100m până la pădure, gardul de incintă nu părea să sperie vreun urs, dar nici nu părea atacat, aşa că am dormit liniştiţi.

A doua zi dimineaţă am pus totul în maşină şi am urcat la cota 1400. De aici urma să luăm rucsacul în spate, fiecare dintre noi, şi să începem să urcăm. Traseu: bandă roşie, spre cabana Vârful cu Dor. Acum ceva ani am urcat la cota 2000 pe jos, fix pe sub telecabină. Acum am aflat că traseul este chiar fain, şi nu o ia pe-acolo. Ba chiar era marcat pentru biciclete… deşi… nu m-aş da cu bicla pe-acolo, mie uneori îmi era frică şi pe propriile-mi picioare. Dar cu bocanci şi musai pantaloni lungi, scapi întreg.

Peisajul este superb. Şi ne-a furat cu totul, că într-o poieniţă am uitat de marcaje şi ne-am luat după potecă. Eu în coada plutonului, deşirat pe 300m (că doar ursul nu trebuia să ne înghită pe toţi odată, trebuia să ne şi caute…), am fost aşadar prima pe traseul cel bun. Vodafone-ul are acoperire, aşa că i-am întors pe toţi din drum, m-am ales cu o pauză mult mai lungă decât de obicei. Şi am uitat că sunt singură în pădure, stau jos, ronţăi un măr şi fac câteva poze… Apoi fac pe lupul moralist cu copiii… niciodată nu te abaţi de la cărare, şi cauţi mereu marcajul.

Ultima parte a traseului urcă pe drumul forestier. Abrupt, bolovănos, destul de greu de urcat. Dar am răzbit. Am privit apoi cum coboară un L200… maşina asta m-a impresionat mereu. Ar fi perfectă pentru mine, deşi alţii se îndoiesc că mi-ar ajunge spaţiul de bagaje. :D. Nu ştiu dacă e aceeaşi maşină, dar 2 zile cât am bântuit pe platou am văzut-o peste tot.

Furaţi de peisaj, am greşit drumul. Adică… noi voiam să ajungem la cabana Vârful cu Dor, şi ne-am trezit la Mioriţa… la cota 2000. Ne-am prins apoi că era acelaşi marcaj, şi că noi trebuia să urmăm săgeata spre Padina. Asta e, "reconfigurarea traseului", noi trebuia să ajungem până seara la Peştera. Dar până una alta, era prânzul. La Mioriţa nu mai fusesem de 8 ani, de când am plecat cu clasa mea în excursie. Cabana era în renovare, schimbau acoperişul. Restaurantul – pustiu. Ne era prea lene să urcăm să mâncăm sus la cotă, aşa că am rămas. Preţurile – cam ca la mare, un pic peste chiar. Iar pentru mămăliga mea cu brânză de burduf, chiar prea piperat pentru un boţ cât era la porţie. Nu pot să zic că ne-am simţit nemaipomenit, dar ne era foame rău şi ciorbele au prins bine.

Am pornit apoi iar la drum… poze de la cota 2000 aveam, iar când am vrut să mai facem, ne-am dat seama că eram pe muntele Furnica, unde fotografiatul este interzis din cauza obiectivelor militare de acolo. Am trecut mai departe, chiar nu aveam chef de vreo dispută cu soldatul de pază, şi ne-am pregătit să coborâm spre Piatra Arsă. Ei… o "plăcere" coborârea de pe muntele Furnica, erau extrem de încurajatori ţăruşii înfipţi pentru prevenirea avalanşelor. Dar încet, cu răbdare şi muuultă atenţie, am coborât. Drumul urma lin şi şerpuit, printr-un soare arzător. Dar adia un vânticel rece, şi mersul era o plăcere. Pentru copii era cam plictisitor, aşa că ne-au servit câteva mofturi la tavă, că nu mai merg mai departe. Ha! păi să aleagă ei, noi mergem. Ne-au ajuns din urmă. Şi de-aici Andrei nu s-a mai plâns. Doar Iris a cedat la finalul celei de-a doua zi.

Ne apropiem de Piatra Arsă, decidem să nu ne oprim. Drumul prin pădurile de conifere pitice ne mai oferă din când în când o palmă de umbră, şi ne mai revenim. Bine că veneam de la mare, căci altfel ne făceam frigărui pe platou. Acum 10 ani cabana nu era gata… acum au făcut şi o pistă de alergări.

Dar tot am trecut de pe bandă roşie pe bandă albastră şi ne-am văzut de drum spre Peştera. Puţină ciocolată, biscuiţi, am reîncărcat bateriile şi am schimbat peisajul. Pe partea "cealaltă" a muntelui nu fusesem încă, iar valea Ialomiţei nu avea să ne dezamăgească. Doar că traseul ni s-a părut înfiorător de lung… şi nici foarte uşor.

Ieşim din pădure într-o pajişte… ce pare mai degrabă rezultatul unui incendiu. Marcajele sunt proaspete (am uitat să spun, marcajele au fost refăcute, o plăcere să mergi!), şi ne orientăm uşor prin iarba înaltă. Pe potecă, urme de oi… şi… eu aş zice că de câini ciobăneşti. Alţii nu sunt de acord, susţin că e labă de urs. Şi pornim mai rapid la pas.

Urmează apoi încă o coborâre prin pădure, pe o potecă uşoară, dar abruptă. Suntem terminaţi, dar profităm de frumuseţea pădurii.

Ba chiar am avut o surpriză plăcută, am găsit o ciupercă… două de fapt. Deşi o ştiu că e otrăvitoare, era prima dată când o vedeam.

La Peştera, surpriză… locuri nu erau decât la hotel. Unde oricum săreau prea mult peste bugetul nostru, şi nici măcar sauna şi masajul incluse nu ne-ar fi convins să ne luăm o cameră. Nici nu aveam noi "faţă de hotel", parcarea era plină cu Audi, BMW, şi alte mărci asemănătoare. Noi aveam rucsaci cu izoprene. Am sunat la Padina, full peste tot. La călugări la pensiune, nimic liber. Dar am decis să plecăm la Padina, era imposibil să nu găsim un loc ferit să punem un izopren. Am mai dormit noi în Apuseni în fânul de deasupra grajdului… În Padina era şi punct Salvamont, era imposibil să ne lase afară.

Pe drum spre Padina, dă norocul peste noi. Mulţumim domnului profesor, coordonatorul taberei, pentru bunăvoinţă (de fapt i s-a făcut 100% milă de noi). Şi am făcut dreapta, am lăsat rucsacii la rulotă. Aveam lanterne, saci, mai erau şi 3 paturi, suficiente. Apă – din Ialomiţa, rece şi bună… aşa cum mi-aş dori să curgă la robinet. (E drept că mi-au amortit dinţii la combinaţia apa+pastă de dinţi mentolată). Am mâncat… cu o rapiditate de necrezut. Pate- Bucegi, normal, peşte, legume, biscuiţi, ciocolată, apoi am dus repede gunoiul la tomberonul de la hotel (las’ că ei aveau ziduri să se ferească de urşi) şi ne-am baricadat în rulotă.

Toată noaptea am dormit iepureşte. Andrei sforăia de parcă ne dădea ursul târcoale, se mai şi răsucea şi lovea cu mâna peretele subţire, parcă ar fi dat ursul cu laba. În plus, ideea de sac de dormit le era străină copiilor, am stat mereu să-i băgăm la loc în sac, să nu îngheţe. Era frig… nu să degeri, ci destul cât să te înveleşti. Am zâmbit la un sms… Să aveţi vreme frumoasă! Aici e crimă. Doamne ce plăcere să te îmbraci gros, să ieşi afară, să respiri aer curat… Of, urşii aştia, ce-aş mai fi stat cu cortul acolo!

A doua zi.

Ne-am aşezat la micul dejun, apoi am plecat să vizităm Peştera Ialomiţei, căci pentru ea venisem până aici. Despre vizită am povestit deja aici, nu mai reiau.

După peşteră, mai mult sau mai puţin murdari (Andrei a luat o căzătură… era plin de noroi), ne-am recuperat rucsacii din rulotă şi am plecat spre telecabină. Planul nostru iniţial era să urcăm de la Peştera la Vf. Omul. Pe hârtie, traseu de 3 ore. Diferenţă de nivel: cca 900m. Şi toată lumea a votat să luam telecabina până la Babele. Pe traseul Peştera-Babele, doar urcare, preţ bilet: 16 ron adulţii, 10 ron copiii. Am privit cu jind din telecabină curajoşii de pe traseu. Şi cascada… ce peisaj trebuie să fie acolo, jos!

Şi, undeva acolo… am fi vrut noi să ajungem. Dar când am ajuns în vârf, a început ploaia. Of, încă n-am prins şi eu soare la Babele! Am coborât din telecabină, ne-am scos pelerinele ne ploaie şi ne-am echipat. Încă aveam ambiţia să mergem la Omu, când am deviat spre Babe şi Sfinx.

Normal, la Babe şi la Sfinx, mare aglomeraţie. Partea bună e că monumentele au fost curăţate, acum vreo 10 ani, când am fost ultima dată pe-aici, păstrau urmele vizitelor "însetate de cunoaştere". Şi, dacă Babele îşi vedeau de bătrâneţile lor în spatele unui gard, Sfinxul era stresat.

De data aceasta, am întâlnit australopitecii de munte. Normal, australopitecii nu ştiu să citească, doar scrie mare pe o plăcuţă lângă Sfinx: Monument al naturii. Interzis escaladarea. Din bun simţ şi respect pentru natură şi nu ar trebui să te sui, dar australopitecul ştie să folosească camera foto a telefonului şi să arunce pe jos doza de bere, nu să citească. Şi, normal, să se suie până sus, să urle cât poate şi să se tragă în poză stând într-un picior. Îmi pare rău că Sfinxul nu se poate scutura din când în când să le rupă gâtul, aşa poate ar învăţa şi unii retardaţi ce înseamnă respectul pentru natură.

Am aşteptat cuminte ca ceata de autralopiteci să roiască către alte forme de relief specifice de pe platou, şi am imortalizat Sfinxul, aşa cum merită, în singurătatea lui.

Aşteptarea a fost umplută cu studiul aprofundat al traseelor. Şi am decis să abandonăm planul spre Omu. Mergem spre Caraiman, apoi Piatra Arsă şi coborâm spre cota 1400, să recuperăm maşina. Vremea era extrem de încurajatoare. Ploua pe Valea Ialomiţei, ploua pe Valea Prahovei, ploua la Piatra Arsă, numai spre nord nu vedeam de Coştila dacă plouă sau nu.

Am ajuns şi pe coama Caraimanului. Am admirat monumentul şi Valea Jepilor Mici, pe unde mi-am promis că nu mai urc a doua oară, cel puţin nu până mi se confirmă că au fost refăcute cablurile…

Cât am stat să admirăm peisajul, Irisuca a tras un pui de somn, iar Andrei stătea pe post de senzor de ploaie. Am admirat ploaia ce cădea în vale, şi fulgerele… un spectacol minunat, să le vezi cum "cad". Dar ne aştepta un drum lung… şi nu aveam să scăpăm de ploaie.

Normal, lipsesc pozele de pe timpul ploii. A plouat cu grindină, vreo 2 km am mers prin ploaie. Eram uzi, şi era frig, dar era atât de bine!! Ne chinuiam să memorăm senzaţia, şi să-i dăm "play" apoi a doua zi, acasă. Am văzut că nu am cărat degeaba pelerinele… şi nici folia alimentară. Cum a stat ploaia, ne-am dezbrăcat până la piele şi ne-am pus haine uscate. Apoi ne-am făcut şosete din folie alimentară şi-am pornit la drum prin băltoace. Deja era târziu, dar tot am mai scos camera, căci peisajul, după ploaie, era ameţitor.

Şi… pe bandă albastră, am ajuns în buza coborârii… uite acolo, undeva, e maşina noastră. O aruncătură de băţ… Dar traseul a fost cea mai proastă decizie pe care o puteam lua. Abrut, grohotiş, total contraindicat pentru copii. Dar am reuşit să coborâm şi să ajungem lângă pădure.

Am făcut un ultim popas… cu biscuiţi, ciocolată şi glucoză. Ne mai aştepta un drum lung prin pădure, şi se lăsa seara. Lui Moş Martin cred că i se făcea foame…

Recunosc că mi-a fost frică… şi am coborât rapid. Copiii se mai plângeau, dar nu aveam timp de lacrimi. Andrei voia să vadă ursul, eu voiam să mă văd în maşină. Poteca prin pădure nu era dificilă, dar şerpuia printre zmeurişuri… pe alocuri călcate dubios în picioare. Şi mă îndoiesc că erau culegătorii de frucete de pădure, vândute în vale cu 5 lei păhăruţul. Poteca a ieşit în Poiana Stânii, nicidecum mai jos, cum înţelesesem de pe hartă. Deci, încă 4km până la şosea. E drept că pe drum forestier, dar pe drumul ală ieşea şi ursul… îl văzuseră alţii. Cu chiu cu vai am ajuns la şosea, soferul a plecat să recupereze maşina. Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe izoprene. Ne-am descălţat, am băut puţină apă… şi am constatat că… suntem mai sus de Sinaia, singuri, în mijlocul pădurii… şi deja se întuneca. Cred că a fost cea mai lungă jumătate de oră… în care priveam pădurea şi şoseaua. Şi ne întrebam dacă părem destul de morţi pentru Moş Martin.

Mulţumesc cu această ocazie şoferului cu număr de Prahova, care urca la 1400 (să vadă ursul, normal), şi l-a luat şi pe şoferul nostru de pe marginea drumului. Maşina noastră era în siguranţă… o păzea.. Moş Martin!! Da, ursul era sus, dar banuiesc că verii lui se plimbau prin pădure.

Am aruncat repede totul în portbagaj, şi am plecat. Ne ajunsese adrenalina… şi, ca de obicei, îţi dai seama târziu la ce grad de inconştienţă ai ajuns…

Concluzia: şi tot o să ajung la Omu!