Fiecare examen din sesiune a adus cu sine o provocare de lectură. Poate că, dacă ar fi existat notițe, m-aș fi conformat obiceiului de a aprofunda ceea ce mi-am notat. Însă… cursurile (făcute) au fost puține, materia am considerat-o de importanță majoră, așa că am încetat să mai pregătesc examenul, și am ales să mă pregătesc pe mine, pentru orice îmi va aduce viitorul. Am luat o lucrare ce se recomanda oarecum singură, pe tematica cursului, aparținând unui profesor de la noi, și am trecut la citit: Managementul clasei de elevi. Aplicații pentru gestionarea situațiilor de criză educațională (Romiță B. Iucu), apărută la Polirom. Lucrarea este prea teoretică pentru așteptările mele, drept urmare, din lectura de astă iarnă n-a rămas prea mare lucru, exceptând un ultim capitol, pe care vi-l recomand, cu sfaturi directe pentru organizarea activității la clasă, lucruri de bun-simț, pe care eu le-am mai întâlnit în lucrările de parenting, mai ales în cele privitoare la comunicarea cu copiii.
Acest capitol avea ca referință bibliografică o lucrare în limba engleză, 100 Ideas that work! Discipline in the classroom, de Sharon R. Berry. Discuțiile pe marginea acesteia sugerau că aici aș putea găsi răspunsurile pe care volumul de față nu mi le oferise în forma în care îmi doream, adică soluții concrete. Am discutat despre acest capitol cu câteva colege, și una dintre ele a reușit, prin metoda am-un-prieten-cu-un-prieten-dincolo-de-graniță, să aducă în țară cartea de pe Amazon, la un preț decent, căci altfel taxele de transport sunt prea mari, și pe book-depository, unde transportul e gratuit oriunde în lume, nu o aveau.
Am trecut peste faptul că autoarea lucrează într-o școală arondată unei biserici, și am considerat că regulile referitoare la autoritate pot fi înțelese și prin prisma statului de drept în care funcționăm, și ale cărui reguli trebuie să le respectăm. Mi-am dat seama, citind regulile, că cea mai mare parte a acestora apar pe scurt în lucrarea citată mai sus, în rezumat chiar (altfel bănuiesc că s-ar încadra la traducere & copyright).
Exemplu:
Puneți în valoarea propriile capacități manageriale. (R. Iucu, op.cit., p. 254)
(Sigur, dacă mi le-aș cunoaște, și aș ști exact la care din ele se referă…)
Demonstrate leadeship. Be definite. Be in control. Be directive. You are the teacher, and the students will look to you for guidance. They are quick to pick up such problems as indecisiveness and disorganization. Lack of good preparation and clear direction are open invitation for problem behaviors. (S. Berry, op.cit., p. 4)
Sfaturile continuă pe aceeași linie, cu observații la extremele ce pot fi atinse ușor, și derapaje, chiar dacă intențiile sunt cele mai bune. Sunt analizate metodele – recompense, lucru în grup, atât cu părțile lor bune, dar și cu ceea ce pot provoca. Dar cel mai mult se insistă pe comunicare, feedback și respect de ambele părți. Am căutat chiar versetele din Biblie, citate la un moment dat, și corelându-le, am ajuns la următoarea concluzie pentru folosirea acestora: orice copil este bun de la natură, și asta este ceea ce trebuie să vedem în el. De asemenea, este o operă neterminată, și rolul acesta trebuie îndeplinit la școală, prin educație.
Nu pot însă a fi de acord cu modelul de supunere absolută pe care acest tip de educație religioasă îl impune. Una dintre ideile recomandate include apelul la anumite versete, afișate în clasă, care să ajute la menținerea ordinii, însă mereu am considerat că poți spune același lucru cu alte cuvinte, cu nuanțe mult mai tolerante, care să nu așeze deasupra capului copiilor un destin fatal.
Mai interesante mi s-au părut sfaturile legate de modalitatea cea mai profitabilă de a contacta părinți și a-i implica în rezolvarea unei probleme. Trebuie evitate cuvinte ca „Ionel a fost imposibil azi” sau „Ionel mă scoate din minți”. Ca să-i ai aliați, nu copilul trebuie să fie problema. A raporta mereu părinților aceste probleme nu duce decât la a le crea impresia că abilitățile tale de profesor pot fi puse sub semnul întrebării. Nu părinții trebuie să rezolve problemele de disciplină din clasă, acolo, ca profesor, trebuie să te descurci. Și chiar dacă părintele îți spune că poți să apelezi la pedepse fizice, evită să faci asta, nu este o soluție și, legal, poți avea mari probleme.
O propunere extrem de radicală vine la final, dată din perspectiva unei școli arondate bisericii: după ce s-au făcut toate încercările posibile de a recupera un copil (inclusiv apel la psihiatru sau chiar mai mult, dacă copilul are probleme reale – ceea ce la noi este imposibil), se poate ajunge la exmatriculare, conform regulamentului școlar, pe principiul că nu sacrifici o clasă pentru un singur copil.
Ultima sugestie este, așa cum spuneam, des întâlnită în strategiile eficiente de comunicare: vorbește la persoana întâi și spune ce simți: Mă simt…. când văd că tu… . De asemenea, tot la capitolul comunicare pozitivă, este încadrată înlocuirea lui „Este bine” cu feedback mai puternic, din seria „Te descurci foarte bine”.
Nu știu dacă se va traduce cartea și la noi, probabil, așa cum a procedat autorul mai sus menționat, ar trebui prelucrată puțin, pentru a se potrivi sistemului de învățământ de masă de la noi. Suntem, cel puțin în faza de formare, supra-saturați de teorie, și soluțiile practice sunt foarte puține. Dacă ai noroc, inspirație, le descoperi în practică. Altfel… provocările prezentului sunt atât de diverse, încât cu greu le poți face față de unul singur, și când vom renunța la poziția din care „eu știu mai bine” (fie că e vorba de părinte, profesor sau elev), și vom începe să dialogăm, vom avea succes.
