Drumul spre raiul școlii e lung și spinos

S-ar fi potrivit mult mai bine articolului „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, pentru că e mai cunoscut. Dar nu spre iad intenționez s-o iau, așa că am căutat ceva mai potrivit în cuvinte. Tema însă e atât de generală, încât trebuie s-o restrâng cât mai repede… și să ajung la bullyingul la școală, temă despre care am (tot) scris și cu siguranță nu se va epuiza prea curând. Sunt, totuși, optimistă… (a se vedea titlul).

Printre provocările pe care începutul de an la gimnaziu mi le-a adus (prin copil) este și aceea a relațiilor din interiorul clasei. Știa de destulă vreme că va părăsi colectivul pe care l-a iubit din toată inima în clasele primare, și ruptura de ei a venit oarecum natural. N-a fost singura care a plecat, și-au luat la revedere și și-au promis câte în lună și în stele… I-am spus că prieteniile adevărate supraviețuiesc peste timp și tuturor încercărilor vieții, și sunt mai mult decât fericită că am putut să-i arăt ce înseamnă o prietenă adevărată: aceea pe care, după 36 de ani de când v-ați cunoscut, îți e tot ca sora pe care n-o ai.

A pășit la gimnaziu cu destul entuziasm și teamă. Urma să intre într-o clasă în care se păstrase un nucleu central, 2/3 din vechiul colectiv, la care s-au mai adăugat alți copii din școală, sau de la alte școli – și cazul nostru. S-a perpelit zile la rând referitor la profesori, cerințe, pretenții, și cu acestea avem de furcă, ca toți cei care sunt în sistemul public de învățământ. Avem preferințe, profesori adorați, ore care n-ar trebui să se mai termine… și ore care mai bine n-ar veni. Însă aceasta este altă poveste.

Lovitura neașteptată a venit din altă direcție: colegii de clasă. Am, și mă mândresc cu ea, un copil sociabil. A trecut peste „Eu sunt Iris, vrei să fim prieteni?”, însă nu îmi fac probleme că rămâne izolată într-un grup, pentru că face tot ce poate să anime atmosfera și să se integreze. Nu s-a așteptat însă la izolare impusă, pe motiv că „e nouă”. La fel cum nu m-am așteptat nici eu la o astfel de atitudine din partea unor fetițe de 10/11 ani; mi se pare mult, mult prea devreme să practici astfel de răutăți.

N-am făcut psihologia grupului, și nici facultatea, care se presupune că prin managementul clasei ne pregătește pentru astfel de situații, nu mi-a dat o soluție. Înclin să cred că nucleul vechi se simte cumva amenințat, și refuză, pe linia „noi și voi”, să îi integreze pe cei noi. „Noi nu ne jucăm cu voi”, „noi nu ne jucăm cu ăștia noi”. Am stat mult de vorbă, am întors problema pe toate părțile. Uneori e greu să fii acceptat, toleranța nu este calitatea forte a românilor astăzi, și din ce în ce mai puțin a bucureștenilor. Dar dacă ai clasa fix lângă ieșirea în curte, și mai toți ies și aleargă, și se întreabă… cine se joacă?, spui și eu! Dar ești respins, pe motiv că… ești nouă, nu ne jucăm cu tine. Acesta este bullying. NU este fizic, însă este emoțional. A decide că tu, Popescu Ionica, nu te joci cu Georgescu Rodica, este alegerea ta. Dar a le impune, sub amenințarea excluderii din joc, lui Gigica, Domnica și Sofica să nu se joace cu Rodica – este clar bullying.

Am aplicat atunci soluțiile pe care le știam – prima, apelezi la autoritate. A apelat la mine, am întrebat-o dacă este nevoie să merg cu ea la dirigintele clasei, sau se descurcă cu asta. A conștientizat că va fi numită „pârâcioasă”, a răbdat mai bine de o lună, încercând, după ce a identificat cei doi „lideri”, să discute cu aceștia. Nu s-a putut. Așa că suntem în stadiul în care ea a vorbit cu doamna, liderul 1 a aflat, a informat liderul 2, frontul de luptă se încinge… amenințările curg… dar susține că se descurcă, că probabil va trebui să discute cu doamna între patru ochi, și să se găsească o soluție.

Eu stau pe scaun în fața ecranului, revăd filmulețele din campania de anul trecut de la Cartoon Network, și mă întreb dacă va fi bine. Dacă doamna se va descurca cu asta, sau va ignora problema. Și îmi dau seama că paginile nesfârșite de teme sau profesorii cu cerințe aberante (na, că nu mă pot abține: de ce ai desenat tastatura de acasă? trebuia pe cea de la școală!) nu sunt nici pe departe problema ei cea mai importantă. Iar la 10 ani nu ți se rupe atât de ușor că se uită unul la tine pe sub sprâncene…

O singură luminiță s-a aprins în toată amețeala de evenimente. Eticheta de bullying a pus-o ea! Cel puțin știu că, pe viitor, are șanse să nu fie călcată în picioare, pentru că știe cu ce și cum să riposteze.

Revedeți filmele… ar trebui să nu le închidem în cutiuțe, copiii cresc, sunt mereu alții care nu le-au văzut! (va urma)

Nu alerga, că transpiri!

Habar n-am cum v-ați petrecut voi copilăria. Primii șapte ani i-am „făcut” la țară, în bună înțelegere cu vecinii de alte etnii, timp în care am învățat multe. Inclusiv la capitolul toleranță, unde mama nu stătea bine nici pe vremea aceea. Apoi, la oraș, cu părinții navetiști încă vreo șase ani. Ce făceam toată ziua numai eu știam, mama venea seara, temele erau făcute, eu relativ întreagă, dacă nu te uitai în coate și genunchi, unde era veșnic o crustă sângerie. Alergam cât era ziua de lungă, ne cățăram prin toți copacii, ne suiam pe toate gardurile, scotoceam toate beciurile, bântuiam grădinile.

Jucării… vreo 3 păpuși, o minge, o coardă, câțiva metri de elastic, și mulți prieteni. O copilărie în care nimeni nu mi-a spus să nu alerg, și cu tot ce poți obține din combinațiile de mai sus. A mai încercat mama un „nu te juca cu asta”, ori alte variante, dar era prea puțin pe-acolo ca să poată influența major. Era nasol în vacanțe, când era acasă tot timpul, și cam strica distracția, dar aveam grijă să nu intrăm în câmpul perceptiv al mămicilor ieșite la „aer” pe bancă în fața blocului. Dacă jucam 20 de inși ascunsa, normal că te băgai pe sub mașini, prin tufișuri etc., și se ducea tot farmecul să strige mama „ieși de-acolo că te murdărești!” Te dădea de gol instant, și să te pui apoi și cu scăpata turmei, era un calvar. Sau… să te ascunzi în bloc, la etajul 4, și apoi să faci întrecere până jos, sărind un etaj din doi pași – odată șapte trepte, odată opt! Aveți idee cum duduia când toată gașca cobora 4 etaje în mai puțin de un minut? Nu prea aveau cum să ne prindă, trebuia să fii mai nebun ca noi să încerci să ne împiedici… A, mai erau și vecini cârcotași, din categoria bătrâni și bolnavi. Dar noi eram copii…

Era unul, domnul V. Ieșea mereu pe bancă cu bastonul, abia mergea. Nu ne suporta, deși pare-mi-se că a fost învățător la viața lui. Cum ratam ieșirea pe aleea mare și trebuia să trecem pe lângă bancă – aleea mică – ne altoia cu bastonul. Așa, că alergam. Așa că ne-am supărat. Am adunat fructe mici verzi, de tuia, și am făcut concurs, cine îl nimerește pe moș. N-a fost frumos, dar el de ce dădea cu bastonul? Ce, era banca lui? Era banca blocului, eram trecuți la întreținere, aveam voie să trecem pe-acolo! Dar mătușa Mărioara cea celebră era mic copil pe lângă domnul V., când s-a dus să ne pârască. Ceilalți n-au pățit nimic. Dar pe-ai mei i-au prins într-o pasă proastă, și ce bătaie am mâncat atunci nici acum nu uit! Ce lecție am învățat? Cum să le facem, dar să nu mai picăm noi vinovați…

Nu-mi amintesc să fi avut atunci vreo pereche întreagă de ciorapi. Dacă nu erau rupți în genunchi, sigur ieșea cartoful la sandale. Avea mama puși mereu de-o parte ciorapi noi, să fie, acolo, mai pentru o ieșire în oraș, mai o adunare la pionieri ori vreo serbare. Altfel am învățat de mică să mi-i cos. Asta după ce-i spălam în prealabil, că parcă cusuți nu-i săreau în ochi, dar plini de sânge, da! Mama nu mi-a bandajat vreodată vreo rană. Prima, pentru că nu era acolo. A doua, că i se făcea rău când vedea sânge. La „Sanitarii pricepuți” am învățat și cum să le fac în regulă, dar mergea și spălat cu jet de apă să iasă nisipul, apoi turnat spirt, că nu era altceva. Când am trecut la apă oxigenată și rivanol, cu plasturi construiți din leucoplas și comprese sterile, era deja altă viață. Nu mi-am rupt niciodată nimic, n-am ajuns la spital cu nicio problemă…

Azi copiii n-au voie să alerge. De mici, sunt bine ținuți și țintuiți. Doamne ferește să alerge, să transpire, să facă efort! Prin alergare învață să-și țină echilibrul, să evite obstacolele, să-și folosească instinctele, să cadă mai ușor. Noi nu-i lăsăm să alerge. La grădi nu îi scoatem afară că răcesc. În clasă nu mișcă, stau cu mâinile la spate. La școală, la fel. Și ne mai mirăm? Mișcările lor sunt haotice, să încerce să sară coarda e un chin, obosesc la prima tură pentru că inima lor nu știe să bată, nu merg pe jos nici până la școală… Ne mirăm că pică în clasă printre bănci și ajung direct la spital, cu oase rupte… Păi cum să nu se întâmple, dacă ei nu au instinctele de bază formate și exersate?

Din copilăria de azi nu putem schimba prea mult. Dar putem facă măcar atât! Să-i lăsăm să alerge!

PS. E ok să ai genunchii juliți. Înveți. Spuneți-le și bunicilor, și bonelor, dacă știți deja. Insistați la grădiniță și la creșă să-i scoată afară zilnic! Nu veți regreta…

Foto 1, 2, 3 – eveniment Secom, 1 iunie, „Joacă-te ca altădată”. Foto 4, 5 – arhiva personală.

Carte pentru joc si joaca, Editura All

Carte pentru joc şi joacă este cea de-a doua lucrare pe care am cerut-o Editurii All, în cadrul campaniei vALLuntar. Prima a fost Vino să cunoşti Uniunea Europeană, la care puteţi comenta dacă nu aţi făcut-o încă. Fiecare comentariu unic la articolele dedicate campaniei valorează trei minute de voluntariat pe care echipa de la All le va realiza într-un centru ales de cei care reuşesc să adune cele mai multe minute.

Am ales din nou o carte pentru copii, deşi poate m-am fi oprit un pic la colecţia „Iubiri de altă dată„, lansată chiar de Dragobete într-o atmosferă foarte faină. Nu vreau să deviez, şi aici veţi găsi mereu recomandări pentru copii. Dacă prima carte am ales-o pentru Andrei, a doua mi-am propus să fie pentru Iris. Nu cunoşteam deloc această colecţie a editurii, am citit un pic despre ea şi am zis să încerc. Cartea este exact ceea ce spream să fie, un intrument foarte amuzant pentru petrecerea a timpului liber şi consumarea chefului de joacă. Momentan sunt patru volume, dedicate câte unui nivel de studiu. Noi l-am ales pe cel de clasa I, deşi mai avem un pic până să punem ghiozdănelul în spate, dar m-am gândit că, dacă nu le va termina anul acesta, sigur anul viitor nu i se vor părea plictisitoare. Asta pentru că nu intenţionez să o presez să lucreze, doar să i-o las la îndemână, atunci când are ea chef de joacă să o deschidă.

Volumul are format aproape a4, cu file mate, nu lucioase, pe care copii pot scrie şi colora cu uşurinţă, mai ales că destul de multe dintre exerciţii presupun astfel de activităţi. Este tipărit color, iar grafica nu este dificilă sau foarte elaborată, ci suficientă scopului pentru care a fost creată. Copilului îi sunt oferite activităţi integrate de abecedar, matematică şi cunoaşterea mediului, cele trei arii din clasa I. Activitatea de învăţare prin joc este organizată pe parcursul a 50 de lecţii, fiecăreia fiindu-i repartizate două pagini şi aproximativ 9-10 exerciţii, în funcţie de spaţiul disponibil.

Seamănă extrem de bine cu almanahurile din copilăria noastră de odinioară, pline de tot felul de jocuri şi exerciţii, lipsesc doar articolele.

Dar ce găsiţi în acest volum: desene de completat, desene după model, exerciţii cu mulţimi şi ordonări de elemente, exerciţii de colorat după legendă, labirinturi de toate tipurile, probleme de aritmetică, teme logice, exerciţii de scriere, şi extrem de multe alte variante utile pentru a exersa deprinderi necesare la nivel de clasa I. „Găseşte diferenţele” au devenit noua pasiune a Irisucăi, a rezolvat unul şi întreba dacă mai sunt şi altele. Bănuiesc că le va rezolva pe toate selectiv.

Aştept cu interes, deocamdată a aşezat-o lângă caietul ei de semne grafice, pe birou.

Acest articol a fost scris în cadrul campaniei vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial All. În cadrul campaniei, pentru fiecare articol scris, echipa ALL va lucra 15 minute pentru un centru ales de bloggeri, iar pentru fiecare comentariu referitor la carte şi la campanie se mai adaugă încă 3 minute de voluntariat.

Validarea comentariilor:
Comentariile ce vor primi minute vor fi validate de către un reprezentant al Editurii ALL la un interval de o săptămână şi vor fi făcute publice. Dacă un utilizator a dat mai multe comentarii la postul cu recenzia, se va lua în calcul un singur comentariu. Munca voluntară va fi făcută de o echipă ALL în perioada 26 martie – 8 iunie (cu posibilitate de prelungire în cazul în care numărul de ore este prea mare).

Ţinând cont de cele de mai sus, vă invit să postaţi un comentariu la acest articol. Preferaţi să-i cumpăraţi copilului o astfel de carte, sau revistele cu „cadouri”, traduse pe toate temele posibile, şi cu un minim conţinut educaţional?

Lucrare recomandată de Editura All.

Biblioteca Năzdrăvanilor


Volumul I	Volumul II	Volumul III	Volumul IV
În librării:
Libris eMAG.ro Elefant.ro Librarie.net	Libris eMAG.ro Elefant.ro Librarie.net	Libris eMAG.ro Elefant.ro Librarie.net	Libris eMAG.ro Elefant.ro Librarie.net

Maratonul serbarilor

Nu aveţi idee cât de uşurată respir! Am scăpat anul acesta de 3 evenimente în două zile. Concluzia copiilor: Trebuie să fie tare obosit moşul, să alerge aşa, de la o serbare la alta… eee, nu-i nimic, are o săptămână să se odihnească pâna la noaptea cea mare!

Să le iau pe rând.

Serbarea Irisucăi, ieri seară. Copiii s-au cuminţit faţă de anul trecut, dar încă e loc de mai bine. Dar şi-au ştiut poeziile, le-au spus fără trac, şi au cântat minunat. Bine-nţeles, de la început ne-a fost alături Moş Crăciun, pe care însă a fost nevoie să-l prevenim că în grupă sunt doi curajoşi care vor să-i testeze barba. Se pare însă că i-a lăsat curajul, sau costumul minunat al moşului, care nu lăsa să se vadă nimic suspect, le-a mai tăiat elanul. Moşul a rezistat cu stoicism tot programul, i-a încurajat şi aplaudat pe copii.

Ce-a mai tare fază a fost însă la pauză, când unul dintre curajoşii menţionaţi s-a apropiat de moş, şi l-a ameninţat… dansăm, dar la sfârşit ne dai cadourile! Ei, ar fi fost câteva momente în care moşul ar fi stat pe gânduri, dar serbarea a fost lungă, a cuprins şi opţionalele, şi copiii erau obosiţi la final. Nu destul însă, pentru a savura din plin cadourile oferite de grădiniţă.

A urmat petrecerea de la tati de la servici, azi la prânz, unde organizatorii au întrecut toate aşteptările. În primul rând, sala era plină de baloane umplute cu heliu. Apoi, la ora 12 a început pentru copii o petrecere în toată regula, cu Minnie şi Mikey, care le-au făcut săbii din baloane şi i-au pictat pe faţă. Dar renul Rudolf a făcut senzaţie. S-a jucat cu copiii, s-a lăsat tăvălit, călărit şi gâdilat. A urmat un moment în care am privit liniştiţi din public câteva numere de iluzionism. Numere cu iepuraşi, porumbei, mingiuţe şi eşarfe… şi dezbateri aprinse, e magie sau nu? Le-am explicat că e iluzie… este ceva ce se petrece atat de repede, încât nu ai timp să vezi cum a făcut.

Iris a fost asistentă la numărul cu iepuraşi. Şi ea e convinsă că a fost magie. Adică a ţinut o tavă goală, nenea i-a pus capac, apoi când l-a ridicat era acolo un iepuraş. Curată magie! Sau masa dansatoare pe ritmuri de vals, la care nici eu nu m-am prins prea bine care e şmecheria, decât că era ceva cu magnet….

În final a venit şi moşul, şi a început să împartă cadourile. Hmmm…. la ce scrisori moralizatoare le-a trimis, cadourile de la servici au fost mult peste merite, au cam dat planurile peste cap. Iris s-a ales cu o păpuşă pe care cică a văzut-o într-o reclama, eu habar n-am ce e… cert e că are perucă şi se poate schimba [rectific, tocmai mi-au arătat reclama, păpuşă Liv!] Aha, acum am priceput şi ce-mi povestea fii-mea de nişte păpuşi pe care poţi să le tunzi şi le creşte părul. Da, asta daca le cumperi peruci de rezervă :). Andrei s-a ales cu un elicopter, aşteptăm să se încarce cei 6 acumulatori necesari ca să-i testăm. Şi… trei boabe de-ale de fasole atotputernică, la modă… că tot îi ceruse el moşului în scrisoare! Dacă moşul se hotăra şi el când îi aduce, acasă sau la servici, mai făceam şi noi o afacere… Acum vrea şi pistă!

Marea mea uimire a fost că piticii mei s-au hotărât să-i cânte moşului. Ce să le spun?! Dacă ei asta vor… e treaba lor. La Andrei aveam emoţii, dar s-a descurcat excelent cu „O, ce veste minunată!”

Cu ochii pe ceas, să ajungem totuşi la prima noastră serbare din clasa întâi, alergăm la maşină… şi tocmai cobora şi moşul în parcare, numai că ia sania de unde nu-i! Cu chiu cu vai urcăm copiii în maşină, şi-i convingem că ne grăbim, că noi mergem cu maşina la serbare, nu zburăm cu sania. Ninge, şi patru roţi în capitala nu înseamnă chiar viteză de deplasare pe asemenea vreme. Noroc că Moşul se decide să nu cheme renii de la masă, şi să mai intre să bea un ceai, iar noi plecăm la drum.

Ne oprim la piaţă, la un magazin cu de toate la capitolul chinezării, căci am avut revelaţia că Harap Alb are coroană, dar nu şi sabie. Am completat recuzita cu 4 lei şi ne-am prezentat la club la Kiddies, unde am închiriat spaţiul pentru serbare. Clasa noastră, deşi arată minunat, este neîncăpătoare pentru o serbare… Spaţiul era al nostru pentru două ore, am transformat locul de joacă în spaţiu de spectacol, l-am chemat şi pe Moş Crăciun, care a ajuns chiar mai devreme şi a avut timp să-şi tragă sufletul.

Serbarea a fost de-a dreptul fermecătoare. În primul rând, SCURTĂ! Fiecare copil a avut o poezie, de aproximativ 16 versuri, pe scenariul unui carnaval din lumea poveştilor. Personajele se prezentau pe rând, versurile fiind construite cu foarte mult umor, iar ici-colo câteva cântecele înviorau atmosfera. Serbarea i-a fost moşului pe plac, a intrat în jocul copiilor, a cântat cu ei, iar la final, împărţirea darurilor a fost un spectacol de excepţie. Chemaţi după nume, erau imediat transpuşi înapoi în lumea de basm, iar moşul comenta cu ei poeziile… de ce lupul s-a hotărât să devină vegetarian, cum de a devenit vânătorul chirurg de lupi… Copiii au savurat dialogurile, şi au devastat cadourile. Au făcut poze cu moşul, şi şi-au luat la revedere. Cu greu i-am convins să nu stea la geam, să sperie renii şi să răstoarne sania de pe acoperiş, căci eram la ultimul etaj.

În încheiere, sala a redevenit loc de joacă, atât cât a fost posibil, pentru încă jumătate de oră. Era prima lor petrecere de clasa întâi, şi au savurat-o pe deplin.

Iar eu trag linie, aranjez pozele, e gata încă o pagină în albumul cu amintiri 🙂