Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – Editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALLAnul acesta am avut blogul pe avarie… n-am putut, de foarte multe ori, să răspund la multele întrebări sosite în privat „De ce nu mai scrii?”, „Ești ok?”, decât că da, sunt bine, dar fără detalii. Azi pot spune și de ce… am luat decizia, împreună cu colegul meu, Bogdan Teodorescu, să acceptăm provocarea lansată de Ministerul Educației prin noua programă de istorie la clasa a V-a și să lucrăm împreună la un manual pentru prima generație de copii care a intrat, acum cinci ani, în clasa pregătitoare.

Mi-este foarte greu acum, privindu-mi numele pe copertă, să exprim ce simt. Odisee sau golgotă, cam așa se poate descrie perioada din acest an în care am lucrat la manual. Ca absolvent al Departamentului de Formare a Profesorilor la Facultatea de Științele Educației, mi-a revenit în acest proiect partea de amenajare didactică, în totalitate, și rolul consultativ în problemele de istorie. Eram la curent cu caracteristicile reformei, așa că elementele ce presupuneau dezvoltarea competențelor nu m-au surprins deloc. Erau și foarte aproape de modul în care, la rândul meu, am predat la clasele gimnaziale istoria. Conținuturile cred însă că au uimit pe toată lumea.

Aud de foarte mult timp că istoria înseamnă „date și evenimente”, că nu așa ar trebui învățată. Cred că ar trebui să parcurgeți noul manual, indiferent dacă sunteți profesori, elevi, pasionați sau nu. Aș fi foarte curioasă dacă perspectiva pe care o aveați despre studiul istoriei se schimbă. Știu că este altfel, pentru că am lucrat având-o alături pe Iris, acum în clasa a VI-a. La școală învăța după vechile manuale și ofta tristă că al ei „nu e așa”. Citea lecțiile, alături de mine, și o consultam în privința sarcinilor didactice. Pe unele dintre ele chiar a ales să le facă și ar fi greu să descriu ce reacție a avut când și-a văzut proiectul, ca exemplu, în pagina 7. A fost primul meu critic și am încercat să țin cont de cât mai multe sugestii: teme creative, informația prezentată în așa fel încât să nu se plictisească, imagini mari și explicite.

Am spus odisee și golgotă, pentru că drumul de la momentul în care am deschis programa până la 16 iunie nu a fost unul ușor. Pentru a putea lua o decizie, am studiat programa și am început detalierea conținuturilor. Săream cu mult peste 200 de pagini, fără „paginile impuse”. Ne-am dat seama că e enorm, nimeni nu va accepta, văzând manualele de la ciclul primar, un manual atât de stufos. Am început să tăiem, am ajuns pe la 160. Ni se părea decent… și nu vedeam ce am mai putea condensa. Apoi a venit, așteptat prea mult (ca la noi!), caietul de sarcini, cu specificații, al Ministerului… și „sentința”: 108-120 de pagini, limita în care trebuia să ne încadrăm. Am plâns, la propriu, am zis că e imposibil, nu intră. Vreo 20 de pagini sunt fixe – introduceri de capitole, evaluări, organizatorice, nici gând să poți „scăpa”, ceea ce însemna circa 80 de pagini pentru conținut. Am trecut, așa cum îmi spune prietena mea, în zona „pesimistului de serviciu”, că manualul nu va fi coerent, că nu o să-mi placă ce iese, că… că… Colegul meu, Bogdan Teodorescu, cu foarte multă experiență la activ în alcătuirea manualelor, deși îmi împărtășea părerea, m-a lăsat să mă liniștesc, și mi-a vorbit spartan și rece. Iese! Și… a ieșit.

Recitind manualul, la final, îmi dau seama că, în condițiile noii programe și ale criteriilor impuse de evaluatori, am început o călătorie pe autostradă acum câteva mii de ani și am realizat-o cu viteza maximă, privind doar pe partea dreaptă, numai la anumite aspecte, în marea majoritate plăcute. Este totuși o istorie a oamenilor, și reprezintă un punct de plecare. Manualul, așa cum a fost alcătuit, reprezintă noul rol pe care profesorul trebuie să îl aibă în cadrul procesului de educație: acela de a mijloci contactul dintre elev și conținuturi, de a-l ajuta să înțeleagă, de a-l învăța să caute și să selecteze informațiile.

Poate că mai mult decât competențele generale enunțate în programă mergem spre competența-cheie de a învăța să înveți, utilă pe tot parcursul vieții. Nu am vrut să scriem un manual din care să memorezi. Am vrut să scriem un manual care să te provoace să gândești. E drept că ai nevoie de ancore și informații pentru a judeca corect. Dacă ar fi fost posibil, manualul ar fi fost o carte cu ferestre. Știți, pe care le deschizi și afli informații noi… Rămâne însă o carte de școală, cu rigorile ei, dar care sper să fie mult mai aproape de sufletul copiilor.

Un manual pentru profesori

Ultimii ani de specializare mi-au arătat că școala, așa cum mi-o imaginam eu când am pășit prima dată la catedră, este posibilă. În primii ani am colecționat nebunește fotografii și ilustrații, pentru a face orele „altfel”. Am desenat contururi de hărți și am tras la xerox (și acesta rar), pentru exerciții și fișe, ce acum par banale. Am fost însă uimită să găsesc, în deceniul 2 al secolului XIX, profesori de istorie care încă intră la clasă, dictează… și ies. Nu mi-a venit să cred că poți, în 2015, să predai, de exemplu, Arta în Orientul Antic, fără ilustrație; fără să citești câteva versuri din Epopeea lui Ghilgameș; fără să te duci cu un text despre piramide, fără să citești pasaje din Herodot. Manualul pe care l-am semnat este o provocare pentru profesori. Eu știu că ei sunt oameni care pot. Trebuie și să vrei să fii tu, altfel, la catedră. Sunt idealistă, dar schimbarea nu începe de la Minister și în mod sigur manualul singur nu o va produce. Schimbarea va începe atunci când fiecare dintre noi va accepta această provocare, de a crede în șansele schimbării, de a face lucrurile altfel.

N-am să spun că va fi ușor. Aproape nimic din ceea ce am făcut în Facultatea de Istorie nu m-a pregătit pentru această nouă abordare a istoriei. Însă atunci am învățat să învăț. Nu poți învăța pe altul până nu ești capabil să te înveți pe tine. Va fi greu, pentru mulți profesori, să renunțe la abordarea cu care eram obișuiți, dar cred că vor descoperi, împreună cu copiii, o nouă pasiune pentru istorie.

Manualul digital

Manualul digital a fost pentru mine gura de oxigen, supapa de siguranță. Pentru foarte multele manuale „digitale” acum pe piață la ciclul primar, conținutul este puțin diferit de manualul tipărit. Cercetări efectuate în rândul profesorilor, privind folosirea acestui manual, se situează sub 10%. Ele conțin ceva ilustrații, o animație…

În ceea ce ne privește, am profitat aici de caracteristica informației digitale: nu ocupă „pagini la tipar”. Am explicat pe larg temele condensate din lipsa spațiului, am adăugat imagini suplimentare, texte, am explicat cuvintele mai dificile, am adăugat schițe de hărți… Am realizat complementar cele două manuale, și le-am legat strâns între ele, cumva propunându-ne să-i obligăm să le folosească împreună.

Are totuși limitele lui, sau cel puțin eu le văd, căci proiectele digitale pe care le-am schițat eu sunt încă de domeniul fantasticului la capitolul „buget”. Însă sunt optimistă. Știu că viitorul merge în această direcție și poate la un moment dat va exista un proiect central al Ministerului, care să strângă resursele recomandate, pe teme, și să le pună la dispoziția profesorilor. Am văzut acest lucru pe site-uri din străinătate și am fost de-a dreptul impresionată de interesul pe care îl au pentru educație. Noi încă pășim timid în lumea digitală. Încă ne este frică să facem un manual online, cu linkuri active…

Istorie, clasa a V-a. Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu, împreună cu Editura ALLFA

Reiau titlul, iar dacă dați click pe el, veți fi direcționați pe pagina de prezentare a editurii. Aveți două linkuri, unul către manual, în format PDF, și către prima parte a manualului digital, așa cum a fost prezentat în oferta câștigătoare. Cred că este prima dată în care voi aștepta comentariile și impresiile voastre, exprimate public sau privat, cum veți considera de cuviință.

Și este tot prima dată în care lansez rugămintea de a da share sau de a recomanda articolul mai ales prietenilor profesori de istorie. Îmi doresc ca alegerea lor, luna viitoare, să se facă în cunoștință de cauză. Indiferent care va fi manualul ales, feedback-ul lor (ce și-au dorit, dar manualul nu le-a oferit) este deosebit de important.

Învățământul românesc s-a schimbat. Vorbim de centrare pe elev, de introducere a evaluării în structura procesului de învățământ, pe care o cuprinde în relație cu predarea și învățarea. Evaluarea formativă însă înseamnă feedback, și este ceea ce îmi doresc să primesc din partea voastră.

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care m-au susținut pe acest drum: domnului profesor Bogdan Teodorescu, familiei mele, care mi-a răbdat toate momentele de scufundare în proiect, prietenilor, care m-au încurajat în momentele în care mă cuprindea disperarea, profesorilor mei care mi-au răspuns atunci când am avut nevoie de un sfat, și echipei de la Editura ALL, care mi-a demonstrat că într-o lună se pot face minuni.

concerte universitate

Țara te vrea prost, nu pricepi?

concerte universitate

Din categoria aceasta face parte și ultimul eveniment care zguduie centrul capitalei. Primăria Bucureștilor, acum sub o conducere blondă de o nesimțire crasă, se ambiționează să facă „bucureștenii să se simtă bine”. Pe scurt, fix în fața Universității, la 100m de fațadele Facultăților de Istorie, Chimie, Administrație și Geografie (cred că și Matematica are un colț la stradă), se sărbătorește muncitorește orice sărbătoare în care Blonduța de Voluntari mai capătă o ocazie de a ajunge la știri.

În iarnă, conducerea Facultății de Istorie a adresat un mesaj public Primăriei, pentru a nu se mai aproba evenimente care se suprapun orelor de curs. Adică de luni până vineri, de la 8 la 20. (Sâmbătă dimineață era doar program de bibliotecă, care, la Istorie cel puțin, este esențial). I-a băgat cineva în seamă?! Nu! Cine sunt și fraierii ăia care se plâng, ca să reiau cumva o replică văzută pe facebook, oricum istoria e contrafăcută, la ce să-ți bați capul cu ea…

Vezi știre…

 

Cursuri = lecții = învățare = atmosferă adecvată

Dacă deschideți proiectul oricărei activități didactice, de orice nivel, primul moment marcat în desfășurare este „momentul organizatoric”, în care se organizează spațiul pentru a avea o atmosferă propice învățării. Cu siguranță niciun profesor nu dă drumul la casetofon, cu volumul la maxim…

Mi-am petrecut patru ani din viață pe băncile Facultății de Istorie. Cele două amfiteatre, sălile de seminar, dar mai ales biblioteca, au ferestrele la stradă. Erau zile în care muream de cald (aerul condiționat nu se inventase pe-atunci), dar dacă deschideam ferestrele, nu ne mai auzeam… Mașini, frâne, claxoane, zgomotul unei intersecții centrale, oamenii aflați la 5m sub noi… erau prea mult. Doamne ferește să stai sus în amfiteatru, nu mai auzeai nimic!

Acum, Blonduța, cazată la Cișmigiu de indiferența bucureștenilor la vot, se încăpățânează să se țină de linia roșie a partidului. Vrea să-i facă pe bucureșteni „să se simtă bine”: că e Crăciun, Valentin, Dragobete, 1 martie, Paște, Ziua Europei sau ce s-a mai inventat pe lumea asta. Și trebuie să o luăm razna…

Viața la bibliotecă

Spuneam că biblioteca e la etajul II. Pentru cine nu știe, este filială a Bibliotecii Universitare. Cea de la Istorie este una dintre cele mai mari. Și, față de anul 2000 când am terminat eu, schimbările sunt enorme. S-a mai deschis o sală de lectură, moderne amândouă, cu prize la bancă, muuult mai luminoasă, garderobă cu cheie… Liniștea însă e aceeași dintotdeauna.

Pentru aceeași Blonduță de mai sus, biblioteca în care se învață acolo este acel spațiu în care nu tragi scaunul pe podea, ca să nu deranjezi. Nu-ți sună telefonul și vorbești în șoaptă. Răsfoiești încet, căci vecinul tău citește. Este acel loc în care se aude musca și vocea bibliotecarei ce te strigă să-ți iei cărțile, că au sosit de la depozit.

Proiectul în care m-am implicat anul acesta mi-a solicitat și ore de bibliotecă. Fără să mă gândesc, pe 8 îmi programasem câteva ore de stat la sala de lectură… materialele, mai ales bibliografia în limbă străină, de specialitate, nu se găsesc pe net…

Dar am putut sta?? NU. De ce? Fix pentru că Firuța montase boxe mai înalte decât un nivel al Universității (și sunt săli vechi, chiar înalte!

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

A ieșit Doamna Decan să încerce să vorbească cu Blonda. Vedeți mai sus, în știre, dialogul. Îmi este mie jenă de situație, pentru că efortul Doamnei Decan Florentina Nițu de a se coborî la nivelul la care auzea Blonda a fost inutil. Diferența de nivel era amețitoare, și, cum zic copiii, csf, ncsf… Cu cine, dom’le, cu cine? Fata asta merge la biserică, îndeasă sarmale pe gâtul alegătorilor, să nu-i piardă, nu cărți… La ei în partid doctoratele se cumpără, nu se scriu cu coatele tocite pe băncile bibliotecilor.

Așadar, să vii cu pretenții de a nu mai aviza evenimente în spațiul respectiv, e ca și cum i-ai ataca direct scaunul călduț pe care își fixează zilnic poponeața…

Ce poți aviza, totuși:

  • evenimente duminica. Sigur nu deranjezi pe nimeni.
  • târguri fără sonorizare. De orice tip, trăiască kitsch-ul, e la modă din nou.
  • concerte după 8 seara. Deși în timpul săptămânii, oamenii nu stau la ore de-astea…

Noi muncim, nu gândim

Cam așa e, pe scurt, mesajul. Ei au treabă, și căutarea soluțiilor e o activitate mult prea solicitantă pentru angajații primăriei. Modul în care Blonda i-a întors spatele Doamnei Decan arată nivelul de cultură pe care îl deține, incapacitatea de a susține, cu alte argumente decât linia de partid, o decizie. Asta… în loc să lase coada jos și să răspundă clasic, am reținut, vom analiza, vom vedea ce decizie vom lua, să fie toată lumea împăcată…

Of, în ce țară trăim…

Ne batem joc de școală cu orice ocazie. La grădiniță punem 30 în clasă, să se aleagă praful de procesul de formare. La școală continuăm, iar în facultate începem să ne batem joc de bruma de copii care au supraviețuit sistemului defect și vor să facă altceva cu viața lor!

Dacă în București școlile preuniversitare țin de primărie, și toată lumea saltă drepți la salut când Blonduța ordonă… Universitatea nu este terenul dânsei de joacă. Aici ar face bine să învețe cum se dă bună ziua civilizat! Nu închizi gura întorcând spatele!

PS. Nu am putut să nu remarc cum statuile (pe care Blonduța nu cred că e în stare să le numească, și nici-atât să spună cine au fost, în două fraze) tratează evenimentul… Știți bancul acela, cu statuile care prind viață și porumbeii?

ghidul_celor_mai_bune_proiecte_scolare

Evaluarea prin proiecte – da sau nu?

Încă de acum vreo 15 ani au început și la noi în școală să se diversifice metodele de evaluare. Îmi amintesc că am acceptat cu plăcere metoda proiectelor (referate pe atunci, când încă nu exista referate.ro). Lucram la un liceu bucureștean cu o frumoasă și accesibilă bibliotecă, copiii erau la engleză intensiv, materiale în engleză existau o sumedenie și net-ul încă nu era accesibil tuturor.

Deși le plăceau referatele, au cam strâmbat din nas când au văzut lista cu teme, extrem de „specifice”, cu alte cuvinte, greu de găsit într-o carte două pagini cursive de transcris. Așadar, era de muncă, referatul la mine nu era o temă ușor de rezolvat, de azi pe mâine, trebuia să stai un pic să judeci și să meditezi asupra subiectului. De la a V-a până la a XII-a, toți aveau ceva de lucru. Bine-nțeles că cele mai „muncite” erau la cei mici, care, pe lângă conținut, desenau, pictau, lipeau poze, ba chiar am avut unul realizat din hârtie cerată, cu margini arse, ca document istoric (Dima C., tare aș vrea să știu ce cale ți-ai ales!) La a XII-a (real), cum istoria nu era materie de bac, referatul era un mod comod de a obține o notă, și de a menține media la un nivel bun. Însă nu le-am acceptat nesusținute. Măcar o frază, ceva ce-ai reținut, tot trebuia să poți lega în fața clasei.

Acum observ că proiectele de orice tip aproape fac parte din cotidian. Vrei să mărești media, faci un proiect. Vrei o notă, faci un proiect. Cum lucrează însă elevii noștri la proiecte… aici e o problemă, căci internetul merge în cele mai inaccesibile stâncării ale țării, un simplu copy/paste rezolvă problema, găsești pe internet tot ce vrei și ce nu vrei. E important așadar să îi deprindem cu o igienă a muncii, cu o atitudine critică față de materialele descoperite, și cu urmarea unui plan de realizare a unui proiect. Trebuie, de asemenea, să înțeleagă, că evaluarea prin proiect nu exclude învățarea, din contră, aceasta ar trebui să aibă loc la un nivel calitativ superior. Pentru lecțiile de științe, posibilitatea realizării proiectelor este aproape nelimitată, atât pentru conținuturile curriculare, cât mai ales pentru celelalte, care îi atrag pe copii în foarte mare măsură.

Am primit toamna trecută de la editura Paralela 45 un volum – Ghidul celor mai bune proiecte științifice școlare –  care nu ar trebui să lipsească din biblioteca clasei. Fac o paranteză, apropo de această bibliotecă, la noi în clasă fiecare copil a dus un volum. Se „servesc”, se face fișă de împrumut, și mă gândesc serios ca, la următoarea reînnoire a raftului, să o trimit pe aceasta. Chiar dacă este o traducere, explică foarte clar care sunt etapele, pornind de la alegerea subiectului, documentarea asupra problemei, modele de proiecte, cum realizezi efectiv proiectul, cum scrii raportul de „cercetare”, cum faci prezentarea acestuia în fața colegilor sau la un concurs. A doua parte a lucrării oferă exemple ce pot fi realizate la astronomie, biologie (botanică, zoologie, anatomie, ecologie, genetică), geografie, geologie, mineralogie, seismologie, geologie, meteorologie, vulcanologie, inginerie, fizică (electricitate, energie, gravitație, magnetism), chimie, geometrie.

L-am scos din raft acum, când a venit Iris cu tema de la botanică. Au de pus la încolțit grâu sau fasole, și de fotografiat în fiecare zi borcănelul, apoi de realizat un montaj cu imaginile pentru a prezenta creșterea plantei. Am căutat un borcănel transparent, am pus puțin pământ, sămânța chiar lângă perete, și am făcut prima poză de dimineață. A plecat la școală și mi-am amintit de volum, așa că diseară are parte de o surpriză…

Acest proiect a urmat altuia, realizat la istorie. Toată vacanța n-a făcut decât să se gândească la el. Voia ea să-l impresioneze pe profesor, și să ducă ceva „altfel”. Mai aveam încă nemontată, cadou de la o revistă Terra Magazin, o machetă a Partenonului din Atena, și acesta a fost elementul hotărâtor al temei. I-am zis însă că nu poate să se ducă doar cu rezultatul asamblării, și să realizăm o cutie, care la rândul ei să fie un fel de lapbook. Zis și făcut, am tăiat un dosar de carton, am improvizat pereții, apoi a stat singurică pe net și a căutat informații. Mi-a lăsat pe desktop, de printat, un document în care avea câteva rânduri și câteva poze. Am printat, dar i-am zis că nu se poate așa, e cam superficial, și e păcat de biblioteca de acasă… I-am scos două cărți, una de istorie a Greciei, alta de istorie a artei, i-am explicat cum și ce să caute în fiecare, și-am lăsat-o să citească. La final informațiile s-au mai completat, și, spre marea ei plăcere, într-una din ele a găsit schemele lecțiilor mele de la clasa a V-a, după care a desenat schema templului. La ce a folosit lectura? Păi… ca să critice ea însăși macheta pe care tocmai o realizase, că nu există un perete despărțitor între cele două camere, dar i-a și răspuns la o altă întrebare – ce erau desenele acelea mici de pe fronton. Cum povestea cu Atena și Poseidon a stârnit curiozitatea, a citit-o și pe aceasta din Legendele Olimpului.

Mai jos aveți, în imagini, proiectul ei. Stângăcia se va rezolva în timp. Însă în spatele lui e foarte multă muncă, lectură, și o pioneză prinsă pe planul de călătorii: vrea să ajungă la Atena să-l viziteze. A mai pus apoi două pioneze, una la Londra și una la Paris, unde poți vedea, în muzeu, și sculpturile pe care englezii și francezii le-au colecționat cu „grijă”. (Adică cum, mergem la Atena, dăm o groază de bani pe bilet, dar nu văd decorațiunile?)

Punctul final pe care am rugat-o eu să-l adauge a fost un link către un tur virtual al Partenonului. Foarte multe dintre muzeele lumii (țări civilizate, nu ca la noi unde stă închis de ani de zile!) au realizat astfel de pagini în care poți „vizita”, de la calculator, obiectivul. Mi se pare extraordinar să începem să le integrăm în lecții, însă, până atunci, i-am explicat că o prezentare a proiectului ar fi putut include, pe proiector, această experiență.

Voi cum stați cu proiectele? Cât de creative și cât de folositoare sunt?

 

Timpul în istorie

Ce-a de-a doua lecție din proiectul meu de licență a fost dedicată timpului în istorie. Deși am susținut-o săptămâna trecută, am avut nevoie de timp să mă liniștesc eu, să mă gândesc bine la toate momentele, ce a mers, ce nu a mers, și ce aș fi putut face altfel. Prietenii îmi mai spun că ar trebui să arăt un pic de îndurare, în primul rând față de mine, însă nu-mi stă în fire. Sunt critică, perfecționistă, și de la mine cer cel mai mult.

Revenind la lecții – despre prima am povestit deja. Ca de obicei când copiii au ceva de spus, timpul trece prea repede, și exercițiul pe care planificasem să îl fac în clasă a fost explicat doar și lăsat ca temă. Așadar, am început prin verificarea prin sondaj a cunoștințelor despre domeniul de studiu al istoriei, tipuri de izvoare, și apoi, pe rând, am verificat tema. Erau 20 de tipuri de izvoare, cât să revină câte unul fiecărui copil. Au fost și copii care nu și-au făcut-o, ori și-au uitat fișa acasă, noroc că am mai avut câteva rămase, și exercițiul a fost rezolvat oral destul de repede.

După – am început cu o imagine. Din fericire pentru mine, au recunoscut imediat personajul Robinson, și ce surprinde mai exact imaginea: construirea calendarului. Mi-au oferit exact răspunsul pe care îl voiam… Robinson voia să numere zilele pentru că așa suntem noi, oamenii, avem nevoie de ordine și organizare. Imediat am anunțat că discutăm despre timp în istorie, și am încercat să răspundem la mai multe întrebări:

  • Ce este timpul?
  • Cum îl măsurăm?
  • De ce îl măsurăm?

Timpul este ceva ce „curge” și nu se mai „întoarce”. Am recapitulat unitățile de măsură a timpului, mai repede pe cele mici, și cu accent pe deceniu, secol, mileniu și corelația dintre ele. Apoi ne-am gândit la tipuri de ceasuri. I-am întrebat cât e ceasul, și la ce se uită ca să-mi răspundă… la telefon! Mă bucur că mai am încă ceas de mână… Dar până la inventarea ceasului, știau de clepsidre și ceasuri solare, le-am mai spus de ceasurile cu apă…

Am ajuns la cele trei momente ale timpului: trecut, prezent și viitor, și ne-am reîntors la ceea ce studiază istoria – trecutul.

trecut prezent viitor

Și de aici a început greul… căci, ca să ajungi să înțelegi convenția creștină de măsurare a timpului, și în același timp să nu pleci cu ideea că e singura corectă, să-i accepți pe „ceilalți” și să educi toleranța, am discutat despre marile civilizații și sistemul fiecăreia de a măsura timpul. Pe greci și pe romani mi i-au spus ei, pe evrei – eu, dar știau, pe musulmani nu-i luaseră în calcul. Tot aici am stabilit că timpul curge într-o singură direcție, așa cum și acele ceasului se învârt într-un singur sens. Am marcat pe axa timpului, una după cealaltă, marile civilizații, pe măsură ce au început să numere anii, de la momentul de referință. Animația a început prin trasarea axei timpului, cu comentariul de mai sus, am marcat momentul prezent, și pe măsură ce am ordonat cronologic civilizațiile în discuție, am derulat și animația. sisteme_calendar

Am păstrat apoi doar referința creștină, și am delimitat cele două perioade – cea de dinainte, și cea de după Hristos. Cu cea din urmă am rezolvat repede, numărăm anii crescător, și suntem în 2016. Pentru cea de dinainte, am realizat întâi paralela cu termometrul, și gradele „numărate invers”, apoi am numărat și aici înapoi… până unde numărăm? Numărăm până la infinit înapoi? Numărăm până unde avem izvoare istorice, căci este o axă a timpului istoric…

axa timpului - ani înainte și după Hristos

Despre convenția privind momentul nașterii lui Hristos am povestit deja aici. A fost destul de greu să-l plasăm în secunda 00:00, pentru că susțineau cu convingere că e născut pe 25 decembrie. Cum istoria se studiază și argumentează cu dovezi, le-am spus că și această dată este o convenție, de fapt nu avem nici cea mai mică idee când s-au întâmplat, că nu avem dovezi istorice care să ateste evenimentele… Și uite-așa îmi voi pune eu profesorul de religie în cap, că nu poate demonstra că Biblia este un izvor credibil… Dar asta e deja altă discuție, am tranșat-o cu la istorie așa considerăm, la religie puteți discuta cu doamna…

Apoi a urmat partea cu adevărat cumplită: cronologia, care este matematică curată. Și dacă la matematică nu prea merge, nici la cronologie nu dăm pe dinafară. Și am făcut două greșeli: prima, știam de la ai mei copiii că împărțirea cu 10, 100, 1000 s-a făcut deja la clasa a IIIa, la fel și împărțirea cu rest. Și n-am verificat informația în programă… lucrurile nu stăteau în favoarea mea, nu se făcuse destul ca lecția mea să meargă ca unsă. M-am descurcat, dar greu de tot. A doua greșeală a fost aceea că sunt obișnuită cu copii mai mari, care știu să ia singuri notițe. Sau cel puțin să deschidă caietul și să scrie singuri data… Mi-am recunoscut vina, m-am adaptat din mers, și m-am gândit apoi ce șoc este pentru ei când ajung la gimnaziu, când toată lumea îi ia „de buni”, și ce responsabilitate masivă este la clasa a IVa, să îi înveți să se descurce singuri, să facă o schemă a lecției, să ia notițe…

secolPartea de cronologie a vizat calcularea numărului de secole „întregi” ale unui an, și rotunjirea la următorul dacă avem împărțire cu rest.

Am folosit în acest moment și axa timpului, pe care o aveau toți, confecționată anterior la cursul de abilități, și am încercat să verificăm rezultatele.

A urmat jocul pe axa timpului, care le-a plăcut enorm. S-au descurcat bine, au fost doar câteva greșeli, pe care le-am corectat apoi împreună. Nu am avut deloc probleme cu cifrele romane, învățate încă din clasa a IIIa, ceea ce mi-a ușurat fantastic munca, căci numai asta îmi mai lipsea în lecție după atâtea noutăți, să explic și sistemul de numerație roman! Unii s-au mulțumit cu anul ce le-a revenit, alții au mai cerut cartonașe, căci au văzut că „mai am”. Dacă ar fi fost clasa mea, aș fi lăsat pe perete axa timpului.

axa

Mai greu a funcționat lucrul în grup, mai ales partea de verificare a rezultatelor colegilor. În momentul în care am găsit greșeli pe axă, au fost foarte nedumeriți de ce, după ce am discutat cu copilul care a calculat eronat, am luat la întrebări tot grupul, că nu ei au greșit. Nu, dar voi erați responsabili cu verificarea, și nu v-ați făcut treaba… colaborarea nu a funcționat.

Am discutat și despre decenii, și pentru anii de după Hristos au funcționat. Pentru anii de dinainte le-am explicat doar, le-am spus să fie atenți, căci la anul, în clasa a V-a, se vor lovi de ele. Axa au prins-o în caiet, iar ca temă au primit să calculeze secolul și deceniul pentru doi ani, la alegere, după Hristos.

Mi-am dat seama la plecare că mă așteaptă un drum lung… Și avem cu cine să mergem pe acest drum, doar că trebuie să îi ținem pe drum și să nu-i pierdem.

Știu că jocul de cronologie a fost preluat și realizat la clasă de multe colege. A fost surpriza toamnei pentru mine. Sper că aveți acum un pic de timp să mă ajutați cu feedback. Am structurat câteva întrebări, pentru a fi mai ușor, și le-am adăugat aici.

Mulțumesc!

 

izvoare istorice

Spațiul istoric – izvoarele istorice, lecție la clasa a IVa

Azi am primit, aș putea zice, „botezul” pentru istorie, clasa a IVa. Am ținut prima mea lecție… pentru care n-am dormit toată vara, și pe care n-aș fi reușit s-o organizez fără ajutorul prietenilor, care, ori mi-au cumpărat materialele de la târgul de vechituri, scotocind ore în șir după indicațiile mele, ori mi le-au împrumutat. Am mai completat cu ce-am avut pe-acasă, am printat și am xeroxat pentru a avea cât mai multe exemple, sau am investit în cărți poștale la muzeu.

Obiectivul lecției a fost simplu: să identifice, în momentul în care li se indică un material, ce tip de izvor este, cum anume ne poate el „vorbi” despre trecut și mai ales cum îl conservăm (am eu piticii mei, să nu ne urcăm pe zidurile cetăților…). Căci, dacă ne rezumăm să spunem „izvoare nescrise-unelte, arme, podoabe etc”, și trecem mai departe, n-am rezolvat nimic, mai ales la vârsta de 10 ani, când trebuie să vezi, să atingi, ca să înțelegi. Am preferat ca ora aceasta să ne transformăm în istorici amatori, și să vedem ce informații putem afla…

Nici nu știu cu ce să încep. Partea de spațiu istoric am rezolvat-o folosind o hartă a prezentului (România), urmată de o hartă a trecutului, Dacia în vremea lui Burebista, pe care am trasat și conturul granițelor actuale. Toate hărțile/fotografiile au fost proiectate pe perete, nici nu aș putea concepe lecția fără suport pps. Dar apoi a urmat partea grea… cum aflăm noi ce s-a petrecut în trecut?

Le-a plăcut „povestea spusă de un om preistoric”, pe care am citit-o împreună. Am folosit o imagine din peșterile de la Lascaux, reprezentând o siluetă umană rănită. Fac o paranteză, mi s-a părut extraordinar site-ul, care avea capitol special pentru „resurse didactice”, ceea ce la noi nu am găsit pe site-ul niciunui muzeu: să-ți ofere fotografia obiectului și scurt istoric. Apoi am avut o sumedenie de fotografii de la expoziția privind cultura Gumelnița, și le-au atras atenția cele două morminte… Știau cum ar trebui să arate un creștin, în niciun caz înmormântat ghemuit, și mai să-i scap din mână când au început să-și dea cu părerea ce religie aveau (de unde până unde ar fi fost catolici…?).

Printre izvoarele pe care le-am comentat împreună am strecurat și câteva secvențe de film din primul război mondial. Mi s-a părut relevant, când vorbim despre epoca modernă, să vedem și ce tipuri de izvoare ne poate oferi aceasta spre cercetare – înregistrări audio și video, cu sau fără sonor, pe film, bandă sau digital.

După discuții, i-am împărțit în 4 grupuri de câte 5 (și da, contează enorm câți copii ai în clasă, eu am căutat special o clasă mică pentru a susține lecțiile), și fiecare a primit un set de materiale, originale și copii. Am avut copii după „Gânditorul de la Hamangia”, însoțit de o carte poștală reprezentând statuetele (care, numai Ăl de sus știe când le vom putea vedea iar în original la MNIR), monede din 1881,1914, 1944, și o copie după un sesterț roman din vremea lui Nero, documente originale – certificate de naștere (1925, 1978, 2005), diplome de studii (1943, 1962, 1998), o foto-copie pe film a uneia dintre diplome (au fost foarte interesați de cum făceai „xerox” atunci când nu se inventase încă), un abecedar din 1932, Almanah „Șoimii patriei” din 1988, și, în rest, fotografii diverse, ziare de la începutul secolului XX, copii după documente. Am ales și documentul meu preferat, aflat la Muzeul Bucureștilor, în care un cetățean era avertizat că i se închide apa pentru că face risipă în gospodărie… Aviz amatorilor de azi, care nu se mai gândesc la nimic…

N-aș putea să măsor la ce cote a ajuns curiozitatea lor. Toată pauză au stat roi în jurul catedrei, să „studieze”. Și m-au rugat ca data viitoare să le aduc iar materialele, să se mai uite la ele în pauză… Au fost mici detalii, pentru care mereu se sună prea repede. Însă faptul că erau numai zâmbet, și cu întrebări de pus, m-a făcut să mă simt minunat. Copiii sunt copii, și sunt la fel oriunde ar fi. Curioși de la natură.

izvoare istorice

joc didactic cronologie istorie IV

Învățare prin joc la istorie – cronologie

Disciplina istorie este una nu grea, ci foarte, foarte grea, și puțini sunt cei care ajung să spună că „le place istoria”. Însă îți place ceea ce înțelegi…

Lecția de cronologie, făcută „clasic”, este mai mult decât plictisitoare, să recunoaștem. Însă un profesor extraordinar pe care l-am avut în facultate și-a început cursul spunându-ne că nu-l interesează să știm pe dinafară date, evenimente, ci să fim extrem de rapizi în a căuta răspunsul în ceea ce avem la îndemână. Am propus în articolul precedent o variantă de desfășurare a lecției dedicate acestui subiect. Dacă considerați că, la clasa a IV-a, jocul rămâne o modalitate de învățare, și nu vă panicați când copiii se agită printre bănci și lucrează în grup, vă propun următorul joc:

joc didactic cronologie istorie IVPrintați cartonașele din acest fișier (paginile 11-17). Pe fiecare cartonaș veți găsi un an, un eveniment, o fotografie și sursa acesteia. În cel mai optimist caz, am pregătit 35 de cartonașe, sper din tot sufletul că nimeni nu are atâția copii la clasă! (Dacă da… spuneți, și mai fac). Plastifiați dacă puteți înainte de a le decupa. Atașați o agrafă de birou fiecărui cartonaș, sau folosiți patafix, este mai rapid.

Folosiți de pe cartonaș doar anul menționat! Spuneți-le copiilor că celelalte informații vor fi folosite în alt exercițiu, cu altă ocazie. Ele au doar rolul de a le stârni curiozitatea, evenimentele fiind legate de istoria noastră națională.

Luați una-două coli albe, de ambalaj, și rupeți fâșii pe lungime, de 15-20cm lățime, pe care le îndoiți pe jumătate. Pe acestea, cu un marker, scrieți secolele, descrescător, începând de la secolul VI î.H., până în prezent. Segmentele dedicate trebuie să aibă măcar 15 cm din bandă. Dacă credeți că e mai ușor, puteți cumpăra panglică lată, pe care să scrieți, sau să întăriți materialul din hârtie cu bandă adezivă. Dacă considerați că este mai simplu, paginile 2-9 din fișierul de mai sus se printează, se taie pe jumătate, și se lipesc corespunzător, pentru a obține banda.

La momentul jocului, prindeți banda de jur-împrejurul clasei cu patafix sau alt adeziv. Grupați copiii câte 4, în funcție de așezarea în bănci, și împărțiți în același timp cartonașele. Fiecare copil trebuie să identifice secolul anului ce apare scris mare pe cartonaș, să își noteze în caiet anul și secolul, apoi să caute pe banda lipită unde este secolul respectiv și să lipească/prindă cartonașul. Dacă nu se descurcă cu cifrele romane, cere ajutor colegilor. Se întoarce la grup și, împreună cu colegii, verifică dacă și ceilalți au rezolvat corect, folosind ceea ce și-au notat în caiete și axa timpului. Greșelile identificate se corectează de comun acord, se fac schimbările necesare pe banda afișată. Pentru verificare, li se cere copiilor să privească șirul: anii trebuie să apară descrescător pentru perioada de dinainte de Hristos, crescător – după. Orice eroare sesizată în șir se analizează și se corectează, cartonașul fiind pus apoi la locul lui.

Sunt sigură că, dacă au terminat, se vor uita și la celelalte cartonașe, vor fi curioși să vadă „ce au și ceilalți”, și, de ce nu, să supravegheze modalitatea de rezolvare. Dacă le-a plăcut, pot continua exercițiul acasă, să caute singuri un eveniment, dacă pot – și o imagine despre acesta, și să realizeze un cartonaș după modelul celor utilizate la clasă, pe care să-l folosiți la exercițiile viitoare.

Cartonașele pot fi folosite și pentru identificarea deceniilor. Se trasează repede pe tablă 10 coloane, numerotate cu cifre arabe, de la 1 la 10, și copiii trebuie să își lipească cartonașul pe coloana corespunzătoare deceniului potrivit, după ce și-a notat în caiet răspunsul. La verificare, greșelile constatate se corectează cu ajutorul copiilor, cartonașele se așază la locul potrivit, și se face corectura și în caiet. Atenție, la acest joc participă și cartonașele cu ani de dinainte de Hristos, dar copiii vor fi derutați, și vor tinde să le așeze în funcție de celelalte. Exercițiul poate fi și temă pentru acasă, copiii păstrează cartonașul și identifică deceniul, apoi, la verificarea de ora viitoare, se realizează jocul.

Sper să completez curând acest articol cu propria experiență, dar, până atunci, aștept sugestii de îmbunătățire.

– Ce ați făcut azi la școală? – Ne-am jucat… https://talentedenazdravani.eu/blog/2016/09/10/invatare-joc-istorie-cronologie/

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Timpul în istorie – axa timpului, format grafic

Una dintre cele mai dificile provocări la lecțiile de istorie o reprezintă cea legată de cronologie. M-am grăbit să scriu acest articol după ce mi-au picat în mână, acum, în prag de an școlar, câteva materiale ce ar putea fi utilizate la clasă, și care nu oferă, din punctul meu de vedere, un instrument corect realizat pentru această lecție. Nu spun că propunerea mea este perfectă, însă experiența la clasă mă face să o susțin.

Dincolo de succesiunea epocilor istorice, noțiuni generale despre mileniu, secol, deceniu, pe care copiii de clasa a IV-a și le-au însușit deja, alături de noțiuni de bază despre cifrele romane, timpul istoric vine cu o provocare greu de rezolvat,  în condițiile dezvoltării insuficiente a operațiilor gândirii. Tocmai de aceea consider că aceste prime două lecții de istorie sunt esențiale în îndrăgirea disciplinei pe viitor, și, nu mai puțin importantă, înțelegerea acesteia.

Sper că nu abordați aceste lecții clasic, dictându-le copiilor în caiete definiții pe care le găsesc în materialele tipărite, și reușiți să porniți cu ei o discuție, despre trecut, timp, conducând expunerea către scopul final. Nu am scris mai jos un discurs, dar sper că am reușit să punctez câteva idei de pornire a acestuia, și sper să obțineți din clasă răspunsurile pe care eu m-am străduit să le enumăr.

Așadar, de ce măsurăm timpul? De ce Robinson, singur pe insulă, voia să numere zilele? Nu știa în ce zi se află, și a început să numere zilele de la prima zi petrecută acolo. Și-a făcut propriul sistem de a măsura timpul, marca zilele în funcție de răsăritul soarelui și le încrusta pe răboj. Tot așa, fiecare popor a început să numere anii de la un moment de referință din trecutul lor. Evreii numără anii de la Creație. Grecii – de la prima olimpiadă. Romanii au început să numere anii de când au construit cetatea Roma, centrul civilizației.  Creștinii, de la nașterea lui Iisus. Musulmanii, de la Hegiră. Concluzia: calendarele sunt o convenție a fiecărei mari civilizații, mai mult sau mai puțin exacte. Ca argument: din 4 în 4 ani avem an bisect, tocmai pentru că erorile constatate de-a lungul timpului în măsurarea acestuia au fost corectate.

Noi numărăm în prezent anii de la nașterea lui Hristos, plasată, tot convențional, între anul 1 î.H. și anul 1 d.H. Așadar nu avem „anul zero”, ci doar momentul nașterii, plasat convențional în secunda dintre ora 23:59 din data de 31 decembrie anul 1 î.H și ora 00:00 din 1 ianuarie anul 1 d.H.

Dacă începând de la nașterea lui Hristos, curgerea anilor, crescător, poate fi comparată cu axa numerelor naturale, pe care copiii o cunosc deja, anii de dinainte pot fi asociați cu axa numerelor întregi, care, din păcate, se studiază la gimnaziu. O problemă apare când copiii consideră că timpul se scurge „invers”. De fapt timpul se scurge într-un singur sens, doar noi numărăm anii altfel. Și atunci, cu ce asociem, pentru ca înțelegerea să aibă loc?

M-am gândit să asociem cu termometrul. Cum stabilim iarna ce temperatură este afară? Ce înseamnă acel „minus”? -10 înseamnă mai frig sau mai cald decât -5? 0°C este convenția noastră după care calculăm temperatura, punctul de îngheț al apei. Este cumplit să explici axa timpului fără să te poți lega de axa numerelor. Iar acum faci apel la axiome, și te rogi să nu întrebe copiii de ce e așa. Pentru că la acest de ce ar trebui să răspundă cei care fac programele școlare și corelează conținuturile.

Trebuie să apreciez însă progresul făcut în ceea ce privește sistemul de numerație roman. Încă de la clasa a III-a copiii învață acum cifrele romane, și, chiar dacă cunoștințele sunt întărite în clasa a IVa, cel puțin am scăpat la istorie de explicațiile din această categorie. Putem scrie secolele, și știm să le citim.

Dacă am trecut cu bine de acestea, începe partea care mi-a dat de furcă un an întreg la a cincea, și nici la a șasea, cu clasa formată de mine, nu aveam reușită 100%. Mă îndoiesc și că sunt 100% profesori de primar care îți răspund instant în ce deceniu și secol e un anumit an, sau care este primul an al secolului….? Veți spune că nu avem nevoie, că de ce e important să știm. Să vă amintesc că pe 31 decembrie 1999 se urla sus și tare că pășim în mileniul 3? Ei bine, cei în cauză n-au dat cu siguranță pe la orele de istorie.

Ce-i drept, să explici cum stă treaba cu secolele îți ia două minute, sau nici atât. Dar copiii de-a IV-a sunt prea mici pentru a putea gândi atât de abstract. Ei au nevoie de exerciții… Și exercițiile înseamnă timp. Când lucram cu a cincea, prima oră era dedicată cadrului general – istoria ca știință și cronologie. Dar apoi cronologia avea timpul ei dedicat în lecție. Îi obișnuisem astfel încât în momentul în care întâlneam un an în lecție, ridicau mâna înainte să întreb care e secolul și deceniul. Caietul de istorie avea pe ultima filă, pe verticală, schema axei cronologice, și aveau voie s-o folosească oricând, exceptând testele. La acestea știau dinainte, un subiect de 1p (5×0.20p) era de cronologie. Nu aveai cum să nu iei 5 dacă făceai efortul să gândești, și acest exercițiu îl aveam de la a V-a până la a XII-a, mai cu seamă la ultimii insistam să știe ce vorbesc…

Mi se pare extrem de important să pornim, cel puțin în studiul istoriei, cu dreptul. Să folosim instrumente corect realizate, și logice, pentru copii. M-am lovit la a cincea de afirmații la început de an din seria „mie nu-mi place istoria”, dar colorând hărți, jucându-ne, căutând povestea, ilustrând-o, am avut surprize foarte plăcute. Dar mă întrista enorm faptul că debutul, într-a patra nu era unul pozitiv.

Convingerea mea proprie e că, la acest nivel, este mai puțin importantă cantitatea de informație pe care le-o oferi și le-o ceri (vă împlor, nu le cereți să memoreze definiții, și acceptați variantele spuse cu propriile cuvinte, care demonstrează înțelegerea). Dacă îi copleșești, devin agresivi și te resping. Mai important este să-i faci să simtă, să le placă, să-i atragi în joc și să-i provoci. Și, dacă le place ceea ce vor afla despre trecutul poporului nostru, poate vom reuși să educăm și respectul pentru viitor.

Aveți aici un pfd, care se printează față-verso. Se decupează pe linia mediană, și se lipesc cele două benzi obținute pentru a rezulta o axă a timpului. Nu sunt deloc de acord cu transcrierea acesteia în caiet, este prea devreme, nu o realizează corect, și este o pierdere de timp, căci, dacă greșesc, persistă apoi în greșeală. Am marcat anul de sfârșit și de început al fiecărui secol, și pe acestea le-am scris liniar, nu unele sub alte, ci așa cum „curg”. Pe spate am realizat un deceniu din secolul 1 î.H și unul din secolul 1d.H, în același stil. Încercați să împrimați color. Vă rog ca, dacă doriți să recomandați materialul, să nu-l copiați/postați nicăieri pe net, ci să dați mai departe linkul acestui articol, și nu linkul direct către pdf. Este modul în care îmi puteți mulțumi într-adevăr pentru munca depusă.

Sper să vă fie util, și, dacă considerați că poate fi îmbunătățit, nu ezitați, vă rog, să-mi spuneți. Mulțumesc anticipat!

PS. Am găsit disponibile, după noua programă, caietele de lucru. Dacă aveți vreunul, și lucrați la clasă, vă rog să mă ajutați cu feedback despre fiecare. 🙂 Personal, cu mici corecturi, mi s-a părut ok Sinapsis, bonus are cd-press pentru manualul digital pe care l-au pus la dispoziție (este pe site, să-l răsfoiți). Aramis nu pune la dispoziție preview, și nu mi-a picat în mână să-l răsfoiesc, la cel de la Litera trebuie să mă uit.

Istorie. Caiet de lucru pentru clasa a IV-a Istorie. Caietul elevului pentru clasa a IV-a Istorie - Clasa a 4-a - Caiet multifunctional + CD - Ana Maria Parvu, Simona Dobrescu
 Elefant, Libris,
Litera, Librărie.net
 Elefant, Libris,  Librarie.net  Libris, Cd-press
Folosirea portofoliului în evaluarea școlară. Aplicație: disciplina Istorie, clasa a IV-a

Folosirea portofoliului în evaluarea școlară. Aplicație: disciplina Istorie, clasa a IV-a

Una din temele pe care anul trecut le-am pregătit pentru facultate a avut în vedere evaluarea prin portofoliu la ciclul primar. Cel mai simplu mi-a fost să gândesc aplicația pe teme de istorie, căci, la bază, voi rămâne mereu profesor de istorie, chiar dacă profesor pentru învățământul primar este titulatură în pregătire. De la un simplu eseu, de câteva pagini, am ajuns să discut această idee cu unul din profesorii de istorie cu care mențin legătura, și care m-a încurajat să nu abandonez tema, să aprofundez subiectul, să caut mai multe exemple… și să îl public. 

Materialul s-a triplat față de forma inițială, și în ianuarie am strâns din dinți și l-am trimis Societății de Științe Istorice din România. Emoțiile pe care le-am avut până am fost anunțată că este acceptat spre publicare în „Studii și Articole de Istorie” nu pot fi descrise în cuvinte… Iar azi, când am primit numărul pe anul 2016, și mi-am văzut numele tipărit mi-am stăpânit cu greu emoțiile. Am așteptat să ajung acasă, să-l scot, și să citesc, din nou…

Sper ca materialul de mai jos să fie de folos tuturor cadrelor didactice (partea teoretică se aplică cu succes oricărei vârste școlare sau discipline), și în special colegilor din învățământul primar, care din toamnă vor face față unei noi provocări: intră în vigoare programa nouă la istorie, clasa a IVa. O a doua provocare ar fi aceea că vom începe, mai mult ca sigur, fără manuale. 

Sper ca în cadrul acestei rubrici, Ora de istorie, aici pe blog, să ajut, atât cât îmi va fi posibil, cu materiale și idei. Teza mea de licență de anul viitor are ca subiect strategii de predare-învățare-evaluare la disciplina istorie, clasa a IVa, utilizate pentru a crește motivația elevilor în studiul istoriei noastre, și sper ca materialele să fie gata în timp util, pentru a le pune la dispoziție celor interesați de îmbunătățirea procesului educațional la clasă. 

În încheiere, țin să mulțumesc profesorului meu de istorie din liceu, dnul Hociotă, care mi-a îndreptat pașii, mai mult sau mai puțin voit, pe acest drum. Ultimul, dar cel mai important, mulțumesc tatălui meu, care mi-a susținut deciziile pe parcursul anilor, indiferent care au fost acestea, fără să mă judece.

Folosirea portofoliului în evaluarea școlară. Aplicație: disciplina Istorie, clasa a IV-a

Publicat în „Studii și Articole de Istorie”, nr. LXXXIII/2016

Folosirea portofoliului în evaluarea școlară.  Aplicație: disciplina Istorie, clasa a IV-a

Procesul didactic se bazează pe unitatea dintre predare, învățare și evaluare. Diversificarea metodelor unuia dintre elemente implică, așadar, schimbări și variație și în celelalte etape. A fost prin urmare de neevitat o multiplicare a mijloacelor de evaluare, pentru a răspunde cât mai bine noilor situații create în învățare, dar și obiectivelor de evaluare din ce în ce mai diverse, centrate pe elev și pe nevoile acestuia. Metodele și instrumentele de evaluare răspund în ultimul timp acestor cerințe, și acestea asigură și garantează, în mare măsură, nivelul calitativ pe care îl dorim de la un sistem de învățământ. Trebuie să recunoaștem că o evaluare parțială, incorectă, incoerentă, prejudiciază grav un sistem, având ca efect imediat o scădere a nivelului calitativ de pregătire a elevilor.

Cum asigurăm așadar un proces de evaluare continuă, obiectivă și profundă? Variantele tradiționale de evaluare – probe orale, scrise și practice – au fost completate în ultimul deceniu, și la noi, cu metode și instrumente de evaluare complementare sau alternative, din rândul cărora fac parte: observarea sistematică a elevilor, investigația, portofoliul, proiectul, tema de lucru pentru acasă, tema de lucru în clasă, autoevaluarea.

În câteva cuvinte, observarea sistematică a elevului se realizează în contextul interacțiunii dintre profesor și elev pe parcursul activității școlare, primul având posibilitatea de a cunoaște progresele în învățare ale copilului, interesele, aptitudinile și atitudinea lui față de activitatea școlară. Investigația, ca mijloc de evaluare, solicită elevului rezolvarea unei probleme pentru care este necesar să realizeze un demers de cercetare, urmărind acumularea de cunoștințe, dezvoltarea unor abilități de lucru – alegerea metodelor, formularea ipotezelor, analiza datelor, desprinderea concluziilor.[1]

Proiectul este o metodă de evaluare individuală sau de grup, recomandată ca evaluare sumativă, al cărui subiect este propus de profesor, sau chiar de elev, în funcție de interesele acestuia în învățare. Pentru evaluarea acestuia se stabilesc înainte conținuturile evaluate, rolul profesorului, modalitatea de acces la materialele necesare, formatul de prezentare, standardele impuse, capacitățile evaluate. Proiectul poate fi teoretic, practic, constructiv sau creativ, desfășurat într-o perioadă determinată de timp.[2] Autoevaluarea permite elevilor să aprecieze propriile performanțe în raport cu obiectivele evaluării, implicând elevul, devenit acum subiect al acțiunii pedagogice. Se poate realiza prin autocorectare sau corectare reciprocă între colegi, autonotare controlată, notare reciprocă, sau prin metoda de apreciere obiectivă a personalității.[3] De menționat că, în acest ultim caz, metoda funcționează numai dacă în cazul copiilor implicați sunt deja conturate valori precum respectul, corectitudinea, adevărul, obiectivitatea.

Toate aceste metode alternative de evaluare ar trebui să contribuie la formarea competențelor stabilite pentru fiecare nivel de învățământ, încurajând în același timp elevul să se implice în procesul de învățare și să-i crească gradul de motivație în asimilarea de cunoștințe, solicitându-i creativitatea și imaginația. Acesta este de fapt dezideratul întregului proces: elevul trebuie să devină, alături de profesor, partener în învățare, să nu mai fie obiect, spectator la propria formare.

Metodele alternative nu își propun, cel puțin deocamdată, să înlocuiască complet variantele tradiționale. Este însă de dorit o îmbinare optimă a celor două tendințe, în interesul elevului, care se află de acum în centrul procesului educațional. Un avantaj al metodelor alternative îl reprezintă faptul că sunt mai maleabile și oferă profesorului posibilitatea de a aduna informații diverse asupra gradului de eficiență al învățării. Ca dezavantaj ar putea fi menționat faptul că aceste metode nu sunt standardizate, iar modalitatea de proiectare și aplicare variază de la caz la caz, fiecare profesor având în cele din urmă o modalitate subiectivă de a evalua elevul, în funcție de nivelul său de pregătire științifică sau experiența la catedră. Putem adăuga și că aceste metode alternative sunt mari consumatoare de resurse și de timp, ambele solicitate atât profesorului, cât și elevului; însă, calculând efectele pe termen lung, investiția se justifică prin nivelul calitativ superior al procesului de învățare-evaluare.

Dintre metodele alternative enumerate mai sus, portofoliul este cea mai vastă metodă, ce are ca autor principal elevul, implicat direct în realizarea acestuia. Portofoliul se prezintă așadar ca o metodă de evaluare complexă, longitudinală, proiectată într-o secvență mai lungă de timp, care oferă posibilitatea de a emite o judecată de valoare, bazată pe un ansamblu de rezultate.[4] Portofoliul reprezintă o colecție a produselor rezultate din activitatea elevului, selectate în principal de el însuși, organizate și structurate pentru a-i servi scopului propus, completând astfel imaginea progresului acestuia în intervalul de timp stabilit, raportându-se la criteriile formulate în momentul proiectării.

Portofoliul poate fi încadrat ca proces într-o evaluare sumativă (evaluare care se efectuează la intervale mai lungi de timp), la finele unor secvențe temporale sau tematice, și intervine după parcurgerea de către elevi a acestor secvențe, oferind informații despre o suită de acțiuni ce au avut loc.[5] Sunt furnizate astfel informații în ceea ce privește evoluția și progresele înregistrate în timp, inclusiv despre preocupările sale care nu ar fi cuprinse de alte metode de evaluare. Procesul este astfel mai important decât produsul învățării. Portofoliul poate prelua astfel o parte din sarcinile evaluării continue, putând să elimine tensiunile induse de metodele tradiționale de verificare, ori poate fi chiar parte integrantă a unei examinări.[6]

Portofoliul este un produs complex, neavând o alcătuire standard. În funcție de scopul acestuia, poate cuprinde fișe de informare și documentare independentă, referate, eseuri, pliante, prospecte, desene, și altele, pe care elevul le adaugă dacă consideră necesar, pentru a sublinia atitudinea și interesul lui pentru domeniul abordat. Este recomandabil ca nu toate aceste elemente să fie enumerate, lăsând la latitudinea elevului să identifice acele materiale care răspund cel mai bine demersului propus.

Scopul, structura, elementele componente obligatorii și criteriile de evaluare se stabilesc de către profesor, pornind de la preocupările elevilor și obiectivelor de referință ale modulului pentru care se realizează portofoliul. De asemenea, profesorul va prezenta elevilor un model de portofoliu, cu elemente asemănătoare celor stabilite în structură, precum și criteriile de apreciere, formulate clar, și caracteristica valorică a diferitelor elemente.

În evaluarea portofoliilor elevilor, profesorul trebuie să demonstreze flexibilitate, apreciind elementele suplimentare introduse în structura sa ca rezultate ale creativității elevilor. Pot fi integrate și elemente evaluate anterior, dacă acest lucru contribuie la realizarea unei lucrări unitare. Portofoliul asigură astfel perspectiva comunicării dintre profesor și elev prin utilizarea în evaluare a unor principii democratice și autentice, facilitând cooperarea între partenerii actului educațional și încurajând autonomia elevului[7] prin puterea crescută de decizie pe care o are la nivelul alcătuirii acestuia.

Utilizarea portofoliului are ca scop conducerea elevului către surse de informații diverse, diferite de cele utilizate în clasă, informații care să-i trezească interesul de cercetare a domeniului abordat, acestea fiind de fapt și criteriile care asigură succesul folosirii sale. Metoda este departe de a-și atinge acest scop atunci când în practică tematica are un grad accentuat de generalitate, iar elevul este înlocuit de familie pentru realizarea activităților,[8] solicitările unui astfel de demers depășind capacitățile sale de sinteză a informației, sau, pur și simplu, pentru că familia nu înțelege rolul său în procesul de învățare, a faptului că „a te implica” în realizarea temei nu înseamnă a te substitui copilului.

Pentru a analiza un portofoliu elementele pot fi evaluate separat, folosind metode obișnuite de evaluare, poate fi luat în considerare nivelul de competență al elevului din punct de vedere al raportării produselor realizate la scopul propus, dar poate fi analizat și progresul general realizat de elev pe parcursul întocmirii portofoliului.

Prin realizarea unui portofoliu, elevul folosește capacități dintre cele mai diverse, de la observarea și manevrarea informației, de a observa și alege metodele de lucru, compara rezultate, până la sintetizarea și organizarea materialului, alegând metode variate de investigație și analiză, cercetare bibliografică și realizarea unui produs coerent.[9]

Ca metodă de evaluare, portofoliul este folosit încă din clasele primare, însă la acest nivel este mai mult un instrument de motivare și deschidere a apetitului de colectare a unor elemente relevante pentru cunoașterea și amplificarea experienței elevului. La gimnaziu și liceu, folosit corect, portofoliul poate reprezenta o metodă funcțională de evaluare, implicând elevul în procesul de învățare într-un grad mult mai mare decât metodele clasice.

Pentru că suntem în epoca în care discutăm tot mai des de nativii digitali, aflați acum în bănci, și metodele de evaluare au trecut în această zonă; începe să se folosească – mai puțin la noi – portofoliul digital. Prin intermediul calculatoarelor și tehnicii, spațiul și timpul devin relative, pot fi integrate cele mai variate conținuturi informaționale, prezentate și organizate atât pe suport solid (cd, stick usb), dar și virtual, în pagini web. Rămân de rezolvat la acest nivel problemele de originalitate a elementelor incluse în portofoliu, de respectare a drepturilor de autor acolo unde este cazul (o imagine disponibilă pe net, de exemplu, trebuie folosită împreună cu sursa/autorul acesteia), și de menținerea acestei metode în limita creației originale a elevului, și nu a transformării ei în colaj prin preluări de materiale.

Această variantă de portofoliu poate fi folosită în trei ipostaze – ca sursă de învățare, atașată unei platforme de e-learning organizată corespunzător, la care elevul, profesorul și părinții au acces zilnic atât de la școală cât și de acasă, completând fiecare rubrică de câte ori este nevoie, obținând un instrument de învățare construit după propriile nevoi, și care poate fi evaluat din punct de vedere al evoluției elevului în timp.

În a doua ipostază, poate fi folosit ca dosar de prezentare al elevului, cuprinzând acele piese alese doar de elev și considerate reprezentative pentru întreaga sa conduită didactică, ilustrative pentru ceea ce face sau gândește el, pentru competențele sale. Originea acestei ipostaze o reprezintă portofoliile artiștilor, organizate astfel încât să „vorbească” despre abilitățile acestora, punându-le în valoare talentul sau realizările ce punctează nivelul de creativitate.

În ipostaza sa de dosar de evaluare, portofoliul poate fi folosit ca referențial al măsurării performanțelor elevului, considerându-l un proces de evaluare continuă și sumativă, prin strângerea elementelor ce marchează performanțele elevilor.

Ca metodă de evaluare, aplicată corect și transparent, portofoliul transformă copilul într-un aliat responsabil al propriei formări. Este pusă în funcțiune capacitatea de analiză și discriminare, spiritul critic și reflexiv, puterea de a argumenta alegerile, și se crează astfel un mediu în care predomină încrederea între profesor și elev, cu un grad crescut de implicare și responsabilitate, empatie și înțelegere.[10]

Pentru a ilustra folosirea portofoliului ca metodă de evaluare, m-am oprit la disciplina Istorie, clasa a IV-a, considerând că la această vârstă capacitățile de analiză și organizare a informațiilor sunt la un stadiu minim acceptabil pentru a putea considera rezultatul efortului elevului ca putând fi evaluat prin metoda portofoliului.

O primă tema stabilită pentru a aplica metoda portofoliului este „Familia mea”, ce contribuie la formarea următoarelor competențe stabilite prin programă:

  1. Localizarea în timp și în spațiu a evenimentelor istorice studiate.

1.1. Ordonarea cronologică a unor evenimente din viața familiei, a faptelor prezentate într-o situație de învățare.[11]

Prin această metodă se urmărește evaluarea unei unități de învățare. Dialogul profesor-elev este esențial, și în cadrul său delimitează scopul acestui demers: acela de a ilustra, prin intermediul portofoliului realizat, o istorie a propriei familii. Luând în calcul competențele vizate la finalul primului an de studiu al acestei discipline, acest portofoliu vizează dezvoltarea capacităților de căutare a informației, de selecție, analiză, ordonare, precum și sădirea gustului pentru cercetarea istorică. Este esențial ca în acest prim an activitățile copiilor – creative – să le dezvolte pasiunea pentru aceasta, pentru căutarea adevărului istoric și a lecțiilor de viață pe care trecutul ni le poate da oricând. Ajungem astfel în punctul în care trebuie să înclinăm balanța dezvoltării competențelor la istorie către abilitatea de a lucra cu informația, și nu neapărat către transmiterea de cunoștințe, chiar dacă aceasta rămâne esențială în acest domeniu.[12]

De comun acord se stabilesc între cei doi parteneri elementele care vor compune portofoliul: fișe biografice pentru fiecare membru al familiei, având ca minim de referință trei generații, cu posibilitatea extinderii, dacă există detalii. Ideal ar fi ca fiecare fișă să fie ilustrată cu  fotografii din albumele de familie. Poate fi inclusă o listă cronologică a evenimentelor importante din familie – naștere, nunți, botezuri, înmormântări etc., ilustrate sau susținute prin acte, însoțită de un arbore genealogic, pentru care se poate stabili și un model, lucrat în clasă.

Este de dorit ca portofoliul să fie completat de interviuri cu membri familiei care au participat la evenimente majore din viața comunității – revoluție, război, grevă etc., ilustrate, sau povestiri despre faptele bunicilor și străbunicilor, transmise de la generație la generație. Copilul va face astfel o cercetare calitativă, punând în valoare informațiile transmise pe cale orală, și care, cu ajutorul lui, vor „deveni” istorie scrisă.

Din portofoliu nu ar trebui să lipsească copii după actele din arhiva familiei: certificate de naștere, căsătorie, diplome, ori fotografii de medalii obținute. Poate compara astfel certificate de naștere din diferite momente ale secolului trecut cu actul ce marchează propria sa venire pe lume. Dacă s-au păstrat, actele care certifică evoluția școlară îi pot crea o imagine despre preocupările de învățare ale strămoșilor, comparativ cu cele actuale, disciplinele studiate și ponderea acestora în planul de învățământ.

În colaborare cu copilul se stabilesc și criteriile de ordonare a materialelor în portofoliu – tematică, cronologică, astfel încât, la finalizarea demersului de cercetare și învățare, copilul să poată relata istoria familiei sale. Un astfel de portofoliu întărește legăturile între membrii familiei, stabilește relații de comunicare între generații, inspiră respect pentru acțiunile strămoșilor și îi oferă copilului o perspectivă despre viața cotidiană din trecut, coroborat cu sentimentul de mândrie al apartenenței la această familie. De asemenea, reprezintă un punct de plecare pentru studierea istoriei patriei noastre, și înțelegerea trecutului istoric, educarea sentimentelor patriotice și a mândriei de neam.[13]

O a doua temă pretabilă evaluării prin portofoliu, tot la acest nivel, o reprezintă „România și Uniunea Europeană”. Portofoliul ar putea cuprinde, în acest caz, după elementele obligatorii, o hartă mută a U.E., pe care copilul să coloreze și să numeroteze statele membre, începând cu primele care au făcut parte din organizație, și continuând, treptat, cu cele care au aderat în timp, ajungând până la momentul prezent. Acest exercițiu urmează să contribuie la dezvoltarea abilităților sale de orientare în spațiu și pe hartă, abilități care, la nivelul clasei a IV-a, nu au avut timpul și nici ocazii suficiente să se formeze. Se adaugă elementele de identificare a organizației – drapel, imn, cu prezentarea semnificației acestora, un scurt istoric al Uniunii, în care se va pune accent pe istoria relațiilor franco-germane, iar mai apoi, pe elementele cheie care definesc Uniunea Europeană: calitatea de cetățean european și drepturile acestuia, moneda EURO, spațiul Schengen. Portofoliul poate fi completat cu „fișe” ale fiecărui stat membru, în care să fie incluse date geografice – poziție pe continent, suprafață, populație, limbă, religie, capitala, ziua națională. Dacă sunt la îndemână, pot fi adăugate imagini cu monumente reprezentative pentru acel stat – turnul Eiffel, pentru Franța, poarta Branderburg, pentru Germania, Ateneul, pentru România ș.a. – ori pot fi căutate imagini legate de sărbătorile tradiționale (perechi în costume naționale), ori personalități care s-au remarcat în istoria acelui stat, mai ales dacă au legătură cu copiii, cum este în cazul Danemarcei, Hans Christian Andersen.

La finalul unui astfel de demers copilul poate prezenta Europa ca spațiu integrat, multietnic, tolerant, definit de valori în care să se regăsească, păstrându-și în același timp identitatea națională. Tema contribuie astfel la (4). Formarea imaginii pozitive despre sine și despre ceilalți și la (4.2). Recunoașterea asemănărilor și deosebirilor dintre sine și celălalt, dintre persoane și grupuri, competențe specificate în programă.

O a treia temă ce poate fi supusă evaluării prin portofoliu se desprinde din capitolul „Cultură și patrimoniu”. Portofoliul „Călător prin România” este însă mult prea vast pentru a fi realizat de un copil de 10 ani, chiar și cu indicarea punctelor de interes. Pot fi însă alcătuite portofolii mai mici, „Călător prin Dobrogea” (cuprinde cetățile grecești de la malul mării, monumentul de la Adamclisi, cetățile romane de pe limes-ul dunărean), „Călător prin Transilvania” (orașele medievale păstrate, bisericile fortificate), „Pe urmele dacilor” (complexul fortificat din Munții Orăștie), „Mănăstiri – ctitorii voievodale” (Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Neagoe Basarab, Antim Ivireanu, Constantin Brâncoveanu), „Castele și cetăți” (Hunedoara, Târgoviște, Mogoșoaia, Suceava, Neamț). La aceste teme colaborarea cu profesorul și stabilirea unui plan de lucru este esențial. Din niciunul dintre portofoliile menționate nu trebuie să lipsească harta României, pe care să fie plasat fiecare monument asupra căreia copilul se va opri. Obligatoriu descrierea fiecărui obiectiv trebuie însoțită de un scurt istoric, plasare geografică, imagini, importanța avută în istoria locuitorilor de pe acele meleaguri, și mai apoi a istoriei patriei.  Acest tip de demers poate fi completat, dacă există posibilitatea, cu excursii tematice, portofoliului urmând a-i fi adăugate propriile impresii ale copilului. De asemenea, dacă împreună cu familia a vizitat unele dintre monumente, poate include fotografii ale sale și impresiile strânse. De ce nu, realizând această cercetare, o poate prezenta părinților, pentru a stabili traseul unei viitoare vacanțe.  Tema contribuie la dezvoltarea abilităților de (1) Localizare în timp și spațiu a evenimentelor istorice[14] și la consolidarea sentimentului de mândrie națională, dar și de respect față de valorile păstrate în timp.

În etapa de organizare și prezentare a informațiilor dintr-un portofoliu nu trebuie neglijată formarea deprinderilor de prezentare publică a unui asfel de demers educațional: portofoliul trebuie să aibă o copertă, care să prezinte tema, autorul, instituția din care face parte, profesorul coordonator, momentul elaborării. Un alt element obligatoriu este cuprinsul acestuia, și argumentul de cercetare, după care urmează materialele propriu-zise, rezultatele muncii depuse de elev. Toate acestea însă sunt etape ce trebuie parcurse și decise împreună cu profesorul.

Criteriile de evaluare ale unui astfel de portofoliu se pot referi la modul de prezentare și organizare a informației, ținând mereu cont de particularitățile de vârstă ale copiilor la acest nivel, precum și de gradul de dezvoltare a operațiilor gândirii – analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea, care abia încep să funcționeze. Realizarea acestui demers de cercetare, chiar dacă se va materializa printr-un calificativ, nu trebuie să aibă ca scop această măsurare a efortului, ci transformarea lui într-un mod de abordare sistematizată a informațiilor pe o anumită temă. Evaluarea nu trebuie să urmărească doar comportamentele observabile și măsurabile ale elevului, ci capacitățile dobândite de acesta în procesul de învățare, privit calitativ, nu cantitativ.[15] Este doar un prim exercițiu de acest fel, dar care, cel puțin la disciplina istorie, va fi urmat de multe altele asemănătoare. Însușirea unei „igiene de lucru” corecte, începând cu căutarea informației, apoi organizarea și prezentarea acesteia, sunt esențiale pentru formarea competețelor generale vizate, și, de ce nu, în realizarea unui proces de învățare calitativ superior.

Din păcate, ceea ce se întâmplă în practică cu această metodă de evaluare prin portofoliu reprezintă mai mult o preluare a formei fără fond, nefiind înțeleasă corect de profesori, sau aplicată superficial, pentru a „bifa” o metodă „nouă” folosită, conform obiceiului împământenit de „a da bine în hârtii”. De cele mai multe ori elevii improvizează un colaj, într-un dosar, cuprinzând totalitatea materialelor realizate într-un interval de timp, fără a le structura logic (este prezentă cel mult o ordonare cronologică), ori urmărind vreun principiu de învățare. Elevul nu este capabil, prezentând „portofoliul” – un biblioraft plin de hârtii – să marcheze progresele făcute în învățare, și momentele importante ale formării sale pe parcursul unei unități de învățare, a unui semestru sau a unui an întreg. Profesorul, de asemenea, se rezumă cel mult la evaluarea individuală a materialelor, pe măsură ce au fost create. În general este vorba de fișe, teme și teste, realizate acasă sau în clasă. Nu se revine aproape deloc la evaluarea portofoliului ca întreg, nu există în portofoliu observații pertinente ale profesorului în situațiile de învățare și evaluare, și, mai ales, nu există un feedback productiv dat elevului în urma acestui demers. Portofoliul se transformă astfel într-o arhivă de fișe și teste, evaluate cantitativ, fără a folosi nici elevului, nici profesorului, bifând doar pe lista atribuțiilor: evaluare – rezolvat.

Anul școlar 2016/2017 va debuta cu introducerea noilor programe și la ultima treaptă a ciclului primar. Vom aveam, în vara 2017, o primă generație care a parcurs această etapă școlară conform noilor documente curriculare, iar evaluările naționale vor oferi un prim feedback obiectiv asupra impactului schimbărilor efectuate. Tot pe parcursul anului școlar viitor se pot obține și date relevante asupra modalităților de evaluare la clasa a IVa prin metodele propuse în materialul de față, date care vor face obiectul unui studiu viitor.

[1] I. T. Radu, Evaluarea în procesul didactic, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2007, pp. 188-189.
[2] C. Cucoș, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Editura Polirom, 2008, pp. 138-140.
[3] Ibidem, pp. 157-159.
[4] Ibidem, pp. 140.
[5] I. Nicola, Tratat de pedagogie, București, Editura Aramis, 2002, pp. 397.
[6] M. Manolescu, Evaluarea şcolară. Metode, tehnici, instrumente, Bucureşti, Editura Meteor, 2006, p.146.
[7] Ibidem, p.145.
[8] C. Cucoș, op.cit., p. 142.
[9] M. Manolescu, op.cit., p. 150.
[10] C. Cucoș, op.cit., p. 151.
[11] Programa școlară pentru disciplina ISTORIE CLASA a IV-a, aprobată prin ORDIN nr. 5003/02.12.2014. http://www.edu.ro/index.php/articles/22426, accesat la 15 ianuarie 2016.
[12] M. Manolescu, Referențialul în evaluarea școlară, București, Editura Universitară, 2015, pp. 47-52. Disciplina istorie, la clasa a IVa, întâmpină încă dificultăți în a găsi calea de mijloc între transmiterea de cunoștințe și formarea de deprinderi și abilități, atitudini, și în cele din urmă valori. Percepția generală asupra disciplinei este aceea a unei abundențe de cunoștințe, imposibil de reținut și structurat, ce creează o atitudine ostilă din partea tuturor actorilor implicați în actul educațional. Identificarea momentului în care trebuie să se oprească transmiterea cunoștințelor este probabil cheia necesară pentru a apropia copiii de tainele trecutului, și a putea dezvolta sentimente de respect față de trecut și mândrie de neam, atât de necesare în momentul de față.

[13] Portofoliul propus pe tema „Familia mea” cuprinde:
– foaia de titlu, cu numele instituției, tema abordată, numele elevului, numele profesorului, anul;
– argumentul/ motivația realizării demersului;
– arborele genealogic al familiei;
– lista cronologică a evenimentelor importante petrecute în familie;
– fișele biografice ale membrilor familiei, ordonate cronologic, după data nașterii;
– interviuri cu membri familiei, despre evenimentele din viața familiei/colectivității, la care au participat;
– povestiri transmise din generație în generație, despre faptele predecesorilor;
– acte din arhiva familiei: certificate de naștere, de căsătorie, de deces, diplome etc.;
– fișa autobiografică a elevului, cine am fost – cine sunt – cine voi fi.

[14] Programa școlară pentru disciplina ISTORIE CLASA a IV-a, aprobată prin ORDIN nr. 5003/02.12.2014. http://www.edu.ro/index.php/articles/22426, accesat la 15 ianuarie 2016.
[15] M. Manolescu, op.cit., pp.110-111.

Histria. Muzeu. Cetate. Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus.

Ce-aș face dacă aș fi muzeu de istorie…

Din păcate, nu sunt. Dar așa mă apucă o furie când văd lipsa de interes pe care o avem față de educațiile „altfel”, că nu mai știu în ce colț de lume să mă duc să urlu la lună de neputință. Pregătesc pentru anul școlar următor un proiect experimental la istorie, clasa a IV-a, în care vreau să arăt că lucrurile făcute altfel pot avea rezultatele acelea pe care ni le dorim toți, și care încep cu copii zâmbitori, dornici să învețe, și abia așteaptă să ajungă la școală.

Una din componentele lecției de istorie este vizita la muzeu. Ei bine, la noi muzeele sunt făcute „științific” (asta dacă nu sunt închise!). Adică, te duci cu copiii, dar șansa să poți să și aplici efectiv ceva acolo e… mică. Iar cu clasa a IV-a nu mai spun.

Să luăm de exemplu prima temă – izvoarele istorice. O temă de-a dreptul minunată, care deschide incursiunea în trecut, și reprezintă primul pas pe care copiii îi fac pe tărâmul acestei discipline, nestudiată până acum la clasa a IVa (partea de cronologie e subiectul altui articol). Ce se întâmplă la clasă: împărțim repede izvoarele în categorii, facem schema, arătăm niște poze care să ilustreze fiecare categorie, și se cam duce ora, încercând să menținem interesul unor copii plictisiți. Copilul de 10 ani are încă gândirea ancorată în concret. Da, mai are un pas până la următorul stadiu, în care funcționează abstractizarea, generalizarea, dar dacă începem să-i vorbim științific de la această oră… se duc pe apa sâmbetei bunele intenții de a-i deschide apetitul față de această disciplină.

Și nu, nu se va ocupa de asta profesorul de la a V-a, anul următor, căci, dacă vine deja din primar cu ideea preconcepută că istoria e oribilă, și nu-i place, e muncă de Sisif să mai schimbi ceva!

Ce mi-aș dori să pot face? Păi, o vizită la Muzeul Național – în eventualitatea în care mai stă deschis, că oricum expoziția permanentă nu dă semne să mai fie vizitabilă în următorul deceniu (chiar, știți, ne apropiem de momentul în care putem scoate din școală o generație care nu a avut șansa să vadă în original Gânditorul de la Hamangia sau Donariul de bronz de la Biertan!).

Ce aș vrea să găsesc acolo? O expoziție mică, pregătită într-un colț, cum sunt multe în holul de la intrare, care să expună pe înțelesul celor mici tipurile de izvoare:

  • izvoare nescrise
    • unelte, arme, podoabe, vase (și ce Cucuteni avem de arătat!)
    • locuițe, morminte (expoziția „Radiografia unei lumi dispărute” este un exemplu minunat aici, despre cum se pot face lucrurile)
    • machete de cetăți, mai ales cele care apar și în lecturile literare (exemplu: Neamț)
  • izvoare scrise:
    • monede – din diferite epoci, materiale, dimensiuni
    • inscripții – simple, pe care să le poată chiar înțelege
    • documente
    • acte
    • hărți
    • scrieri istorice și literare

Ce mi-aș mai dori? Expoziția să aibă un ghid, sau o prezentare detaliată care să fie furnizată înainte profesorilor însoțitori ai clasei, căci nu toți au pregătire de specialitate, să poată improviza la fața locului. Și vă garantez că în felul acesta veți avea parte de o experiență unică, de o lecție la muzeu așa cum scrie la carte. Care va fi impactul pentru elevi? Vor mai avea probleme în a clasifica izvoarele, ori în a da exemple? Dar nu se poate…

Așa că în proiectul pe care mi l-am propus am luat în calcul misiunea imposibilă, și faptul că a merge la muzeu pentru lecție este exclus. Nu am nevoie să văd tot tezaurul din seif, pentru că nu mi-am propus să fac un tur prin toată istoria României, și nici să bifez pe o listă „făcut lecție la muzeu”. Eu aș vrea piesele aranjate exact ca mai sus!

Histria. Muzeu. Cetate. Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus.

Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus. Histria

Ce-o să fac… păi probabil o prezentare frumoasă, cu multe-multe poze pe care le-am realizat de-a lungul timpului în scop didactic, la diversele expoziții vizitate. „Radiografia unei lumi dispărute” mi-a furnizat enorm material privind viața comunităților din vechime, turul la cetățile din Dobrogea la fel, și voi completa cu un tur „virtual” al unei cetăți, mai mult ca sigur cetatea Neamț. Puteți găsi AICI lista obiectivelor turistice care oferă tur virtual, mai ales că nu e la îndemâna tuturor vizita la fața locului. Mi-aș dori să am câteva cioburi, ceva, de pe un șantier arheologic, și voi încerca să văd dacă măcar aici pot să obțin ceva de la foștii colegi de facultate care lucrează în domeniu. Se adaugă un mic atac la buget, căci intenționez să trec pe la magazinul MNIR și să achiziționez o statuetă a „Gânditorului de la Hamangia”, nu miniatură, ci la dimensiune reală. Dacă mai rămâne ceva după acest atac, și „Femeia”, să nu se simtă singur.

În schimb, la categoria izvoare scrise, mi-aș fi dorit să le pun, concret, în mână, obiectele. Aș fi vrut să am o replică a primei monede bătute pe teritoriul României, la Histria, în secolul VII î.Ch., o monedă de argint mică cât o unghie. Dar Muzeul B.N.R., care deține acest exponat, nu face și replici, spre vânzare, și nici la monetărie nu poți rezolva nimic. Îmi rămân așadar câteva monede de prin epoca comunistă, vreo două bancnote de după revoluție, și două monede de argint din vremea regalității, una cu Carol I, una cu Mihai I.

La inscripții mi-am propus să confecționez o cărămidă din lut pe care să realizez ștampila unei legiuni romane care a staționat în Dacia. Ar fi extrem de ușor de înțeles, și, eventual, să completez cu două inscripții importante pentru noi: Tabula Traiana, de la Cazanele Dunării, și Donariul de bronz de la Biertan.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Pentru documente și acte… n-am decât actele de studii ale părinților. Am căutat, de la bunici am doar certificatele de naștere emise după cel de-al doilea război mondial, nu cele din 1913. Mi-aș dori să pot avea măcar o foaie matricolă din secolul XIX! Am însă fotografii cu un Abecedar realizat manual de un învățător, la 1878, și de-acolo aș vrea să citim câteva propoziții, căci se zugrăvește exact tabloul din satul românesc dunărean la acel moment.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Hărți – atlasul istoric, reproducere după Tabula Peutingeriană, pe care să și încercăm să o comparăm, în secțiunea dunăreană, cu o hartă reală. Scrieri istorice: Letopisețul lui Grigore Ureche, e drept, retipărit, din care să citim câteva rânduri din portretul lui Ștefan cel Mare.

Aceasta este schița mea de proiect pentru luna septembrie 2016. Mult? Puțin? Ce-ar putea face ministerul? Ar putea să revină la buna practică a pregătirii kiturilor didactice, la prețuri de bun simț, astfel încât școlile să și le permită – de fapt profesorii să și le permită… Cât ar costa un set care să-mi rezolve mie necesarul la această lecție? Dar sunt mai importante manualele virtuale, care nu conțin nici a mia parte din ce-am înșirat eu mai sus, ca necesar… și bunele intenții, alăturate multelor pretenții de a schimba „ceva” în ora de istorie.

Ceva ce să ne facă mândri să spunem că suntem români.


 

Edit:

Pentru că m-am plâns că „n-am”, mi s-a rezolvat problema… în târgul de vechituri de la Vitan, am achiziționat, cu 5 lei, certificatul de naștere (1925) și actul de absolvire a cursului de ucenic tipograf-zețar (1943) pentru Păun Dumitru, bucureștean. Răsfoind cred cutia cu acte a familiei, am găsit și carnetul de membru de partid, și legitimația de membru MAI, deci băiatul a crescut în carieră… doar că nu m-au interesat. Personajul în cauză și-a luat, în 1960, și bacalaureatul, însă pentru aceasta trebuie să ajung la un centru foto, căci am găsit, pe film, fotocopiată, diploma: 8.89 media generală, și ca probă de examen era Istoria R.P.R. și Bazele comunismului, la care are 9.

Ca idee, timbrele fiscale de pe diplome sunt minunate, primul cu Ferdinand, al doilea cu Mihai.

paun.dumitru

Am găsit și monede, de pe la 1900, dar 30 lei bucata încă nu sunt dispusă să sacrific, pe material didactic.

 

Mihai Viteazul, Domnul Munteniei, al Moldovei și al Ardealului, întâiul ctitor al bisericii metropolitane de la Alba Iulia, 1599

Manual de istorie, clasa a IVa (1)

La începutul lunii am răspuns rugăminții de ajutor a unui prieten care are în această lună o sarcină grea: aceea de a propune un manual pentru clasa a IVa, clasă care, începând cu anul școlar viitor, va avea o nouă programă, bazată pe formarea de competențe, și nu pe obiective, cum s-a lucrat până acum. Această clasă este seria de sacrificiu a noii reforme, clasă care n-a avut niciodată, la 15 septembrie, manuale noi pe bancă. Este seria cadrelor didactice care au răspuns, așa cum au putut, enormei provocări de a se descurca la catedră legate la ochi, și de mâini, și de picioare, care a făcut fișe până târziu în noapte, materiale, și au suplinit lipsa manualelor până la momentul sosirii acestora. Și apoi au continuat să facă același lucru, pentru că manualele erau departe de a fi un instrument de lucru așa cum și l-ar fi dorit.

În dorința de a ajuta, am alcătuit un chestionar online (îl puteți accesa dacă ați predat de curând la clasa a IVa, nu l-am închis) și am rugat toți profesorii de învățământ primar din lista mea de facebook să răspundă la întrebări. Nu au fost puține, în doar 24h, și le mulțumesc tuturor celor care au tăiat din timpul propriu pentru a oferi feedback. Mi-am petrecut dimineața citind, și deocamdată nu sunt „decât” 15 de pagini, mesaje care, cu siguranță, vor fi un duș extrem de rece pentru viitorii autori care le vor primi. Problemele ridicate sunt multe, și personal mi se aprind toate beculețele… în curând mă voi lovi din plin de toate aceste probleme.

Întrebările, cu răspuns deschis, sunt:

  1. Ce manual ați utilizat pentru orele de istorie ultima dată când ați abordat la clasă această disciplină?
  2. Cât de satisfăcut/ă ați fost de acest manual?
  3. Care au fost problemele pe care le-ați întâmpinat în utilizarea materialului din manual?
  4. Care au fost problemele întâmpinate de copii în utilizarea manualului?
  5. Ce ați avea nevoie să includă viitorul manual de istorie în forma tipărită?
  6. Dar în forma digitală?

Și… iată concluzii preliminare de analiză (unele dintre ele cred că se pot aplica tuturor manualelor, nu neapărat de istorie):

Manualul folosit de aproape jumătate dintre cei care au răspuns este cel de la Aramis. Însă, pe o scală de la 1 la 10, gradul de satisfacție dat de manual nu diferă față de celelalte. „Notele” acordate au fost următoarele:

  • Carminis (o mențiune) 6
  • Corvin ( de la Deva) (o mențiune) 10 (combinat cu materialele de la Fundația 2000+)
  • editura Sigma (o mențiune) 1
  • editura Ana (4 mențiuni) 3
  • editura Corint (5 mențiuni) 2.8
  • editura Didactică și Pedagogică (7 mențiuni) 4.28
  • editura Aramis (24 mențiuni) 4.29

Mă abțin de la comentarii, căci, judecând numai manualele cu cel puțin 2 mențiuni, s-a picat, la modul cel mai trist, acest examen. Motivele sunt multe, și, deocamdată, în această prima parte a articolului (intenționez ca, la final, să realizez un raport de cercetare cu toate datele), aș enumera:

  • programa școlară lipsită de logică. Este vorba de cea veche, care își dorea să ofere o viziune globală asupra istoriei. Și asta la 10 ani, când mulți dintre ei nu au nici o viziune locală a mediului în care trăiesc, când gândirea este încă bine ancorată în concret, iar operațiile de abstractizare abia dacă dau semne că există, le cerea să facă paralele între istoria națională și universală, figuri marcante, perioade reprezentative… Partea bună este că programa s-a schimbat. A fost publicată programa nouă de istorie, aprobată prin ordin de ministru nr. 5003 / 02.12.2014. (Acum aș vrea o explicație, :), de ce în octombrie, pe site-ul ministerului, era încă programa veche, și abia acum, de curând, a fost publicată cea nouă? Că doar are un an de când stă în sertar…
    Am căutat, pe net, grupul de lucru implicat realizarea programei (menționat la final): Carmen Tomescu (profesor istorie, gimnaziu), Daniela Beșliu (consilier psihopedagogic), Mirela Popescu (profesor istorie, liceu), Emoke Bukkosi (profesor istorie, gimnaziu), Ciuperceanu Marian (învățător), Laura Elena Căpiță (cercetător), Doru Dumitrescu (inspector general). Am lecturat programa, și, din punctul meu de vedere, e mult, mult mai bine. Cât de bine, vom vedea în anul școlar următor, când o vom testa. Însă cel puțin din punct de vedere al acestui document, lucrurile ar trebui să se îmbunătățească substanțial.
  • conținutul neadecvat vârstei copiilor. Aici reproșurile au fost multe, și le consider justificate. Toate converg spre ideea că istoria este o poveste. Copiii sunt acum la vârsta poveștilor, și astfel înțeleg lucrurile. Iar din manual povestea lipsește cu desăvârșire. Așadar a urmat o muncă titanică din partea profesorilor, să pună în aplicare principiul accesibilității și adaptării la specificul vârstei, și să „traducă” aceste texte pe înțelesul lor. Au fost folosite din plin lecturile istorie – Dumitru Almaș (aș recomanda și Petru Demetru Popescu), și o recomandare din partea mai multor profesori, ca material extrem de util la clasă, (mai ales pentru suportul animat) este cd-ul educațional de la editura Edu, pe tema Istorie. Am răsfoit acum cuprinsul, este realizat pe vechea programă, de aceea sper că, odată cu publicarea celei noi, adaptarea va fi rapidă și, dacă toamna viitoare nu ne va aduce manuale, măcar materialele suport și făcute cu cap să ne ajute.
  • conținut provocator, care să trezească curiozitatea și dorința de a învăța. Dacă facem un sondaj, la orice vârstă, cu întrebarea „îți place istoria?”, veți afla că, cel puțin trei sferturi, spun NU. Pentru că, pentru mulți, istoria a fost și rămâne o înșiruire de date. Și este greșit. Istoria înseamnă fapte, oameni, relații. Datele le găsești oricând, în orice tabel cronologic. Doar că trebuie să știi pe cine cauți. Puși în fața unei cantități impresionante de informație, fără a avea capacitatea de a organiza și structura, fără a deține abilitatea de a lucra cu timpul istoric, copilul este copleșit și renunță.
  • necorelarea conținuturilor cu celelalte discipline. Ioi, și aici doare! Ce am nevoie eu la istorie: de matematică – axa numerelor întregi, cifrele romane, geografie – orientare pe hartă, citirea hărții… Bun, nu se poate. Copilul nu știe. Descurcă-te fără. Atunci ce sens are să pui un tabel cronologic, în prima lecție, din care copilul să nu priceapă nimic?? La ce bun să delimitezi secolele, numerotate cu cifre romane, când acestea nu se fac atât de devreme? Cum ai pretenția ca într-o lună, copilul să-ți arate cele trei Țări române, când el încă n-a învățat despre Carpați? Aștept, cu nerăbdare, să văd noile conținuturi pe această temă!
  • manualul digital este o nouă provocare. Am văzut câteva studii, despre utilizarea la clasă a celor existente. Concluzia – puțini profesori o fac. Însă de ce nu o fac, nu prea răspunde nimeni! Toți sar că nu ai cum, cât timp nu ai cu ce. (Curent electric, de exemplu). Sunt calculatoare, dar nu poți întoarce monitorul spre clasă, și să te aștepți să vadă și să fie atent și cel din ultima bancă. Faci rost de proiector, și te rogi să fie prins în tavan, ca să nu se împiedice nimeni de fire. Și când reușești să apeși toate butoanele, constați că manualul e identic cu cel tipărit, sau ceea ce include e inutilizabil. Am văzut, la CLR, utilizat manualul digital pentru lectura model a textului. Nu știu dacă eu aș face-o, pentru că vocea era stridentă și rece, intonația puțin perceptibilă, lectura prea rapidă pentru nivelul copiilor.
    Revenind la sugestiile de istorie, în manualul digital s-a propus și realizarea unor lecții model – prezentări .ppt, utilizabile. Nu știu în ce măsură timpul îmi va permite, și cum se va intersecta acest lucru cu respectarea drepturilor de autor, dar voi încerca, pe cât posibil, să dau o mână de ajutor la acest capitol, și să pot publica aici pe blog, la rubrica de istorie, astfel de sugestii.

Mă opresc cu analiza de această dată, o cercetare calitativă, aproape un focus-grup virtual este o muncă copleșitoare. În încheiere am să citez câteva colege (îmi pare rău că nu am solicitat în chestionar și numele, pentru a le putea atribui, m-am gândit că fiind anonim profesorii se simt mult mai liberi să vorbească):

Manualul să fie scris pentru copii, nu pentru învățător sau părinte.

Ar fi foarte bine să se ocupe de manualele de la ciclul primar profesorii de la învățământul primar, nu profesorii universitari. Dumnealor să conceapă materiale pentru studenți.

Dacă vreți ca generațiile care vor urma să cunoască istoria acestei țării și importanța unor date istorice trebuie să aveți grijă ce scrieți în acele manuale!

Eu am propus ca autorii de manual să se întoarcă la nivelul de practică pedagogică, și să lucreze la clasă cu manualul pe care îl proiectează. Sunt sigură că nu va mai trebui să le spunem noi ce nu e în regulă…