Istoria și geografia în clasa a patra – rezultate chestionar

Am lansat acum puțin timp o întrebare, în dorința de a găsi cât mai multe răspunsuri, dar și a identifica poate experiențe de predare diferite. Dacă nu știți despre ce este vorba, vă recomand să parcurgeți înainte articolul inițial despre abordarea geografiei și istoriei la clasa a patra.

Apoi, recunosc că mi-aș fi dorit un număr mai mare de răspunsuri, măcar mai aproape de numărul efectiv de cititori ai articolului. Știu că nu se poate chema „cercetare în educație“ o astfel de tentativă, dar o implicare mai mare, chiar și în încercări de acest gen, poate face să circule măcar o adiere proaspătă de schimbare. Să încercăm să facem lucrurile să fie un pic mai bine.

Măcar noi, de jos în sus, căci la o schimbare de sus în jos nu mai sper de multă vreme!

Cine a răspuns?

Majoritatea covârșitoare (41), cadre didactice din învățământul primar. Mă bucur însă că sunt și părinți (9). Preventiv le dădusem șansa și elevilor, dar nu a fost cazul,

Așadar, care au fost opțiunile?

Câte o oră pe săptămână fiecare, cum se obișnuiește de atâta timp.
Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre punctele cardinale, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.
Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre relief, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.
Întâi toate conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, apoi cele de istorie, tot două ore pe săptămână.
Fiecare zonă geografică a țării studiată geografic si istoric. Folosind mult harta, excursiile și ,,Povestirile istorice”. De început cu universul local. Analizat la pas, apoi pe hartă, relief, economie, istorie, personalitati.
Integrat, pe regiuni georgafice, după ce se face o prezentare generală a reliefului României si a României pe harta Europei.

Am reluat, respectând codul de culoare, variantele posibile de răspuns, deoarece legenda era incompletă. Primele patru au fost incluse în chestionar, ultimele două au fost opțiuni completate la secțiunea „Altele“.

Ca analiză, avem 25% orientare tradițională în abordarea lecțiilor. Lucrurile sunt în regulă așa cum s-au făcut și până acum, nu e nevoie să schimbăm nimic. Însă restul, trei sferturi, consideră că trebuie încercat altceva, că nu sunt corelate conținuturile și că e nevoie, în studierea istoriei, de un nivel minim al cunoștințelor de geografie, măcar în ceea ce privește punctele cardinale și relieful.

Este mare și procentul de 34,6% care consideră că trebuie separate complet cele două discipline. Avantajul ar fi că, parcurgând și ultimele conținuturi de geografie, cele dedicate Europei, poți discuta mult mai ușor la istorie despre Popoarele de ieri și de azi, una dintre primele teme la istorie.

Interesante și sugestiile de abordare integrată a regiunilor. Însă e cam greu fără niciun fel de noțiuni globale despre spațiu și timp. Dacă poți discuta relieful Olteniei, scos din contextul general, e cam dificil să poți face istoria acesteia pe înțelesul copiilor la această vârstă. Și așa e greu să vorbești despre o istorie separată a Principatelor, pe regiuni mai mici ar fi aproape imposibil.

Alte comentarii ale respondenților, ca argumente ale răspunsurilor date:

Câte o oră pe săptămână fiecare, cum se obișnuiește de atâta timp.

Prima piedică în calea soluției minunate cu care ai venit, dragă Ema (!sic, primesc miel de Paști anul viitor), și pentru care-ți mulțumesc, va fi procedura de notare ritmică. Directorul solicită câte 1-2 calificative/disciplină la sfârșitul fiecărui modul.
Conținuturile celor două discipline se întrepătrund.
Eu renunt, la aceste discipline, la evaluare. Mă axez pe povestit, prezentat, muncă independentă. Conținutul e stufos, prefer să îi atrag prin discursul meu. Geografia și istoria României se va studia tocmai în cls. 8.
Consider ca derularea în paralel câte o oră duce la susținerea reciprocă a conținuturilor…..cum am putea vb despre mediu fără istorie, asa cum și istoria, fără localizarea spatială, este ceva utopic
Consider oportun să înainteze în materie în același timp, mai ales ca la Științe a III-a au făcut cunoștință cu informațiile minime despre formele de relief…
Este suficient o oră pe săptămână. Ei sunt încă mici. Învață la clasele mai mari mai mult în funcție de profilul liceului ales.
Dacă fiecare învățător știe sa respecte programa si să o citească, acolo este specificat clar ce are de făcut. Și iată asa materia ar deveni mult mai atractivă dacă ar exista și putină imaginație ca cele doua ore, atât istorie cât și geografie, să se desfășoare într-un cadru distractiv. Un plus îl avem și cu platformele și aplicațiile care vin în ajutorul metodelor moderne de învățare. Să nu ne mai lamentăm și să facem prostia să îndepărtăm, mai devreme sau mai târziu, istoria din planul cadru, clasa primară ca este o greșeală colosală. Copiii trebuie să-si cunoască istoria adevărată a neamului în care s-au nascut ca să aibă habar de cine suntem și cum ne-au tratat alții și poate se vor destepta ei în multe privințe că noi ne-am limitat la multe…
După părerea mea, copiii din ziua de azi trebuie să fie ancorați tot timpul la aspectele esențiale, altfel le uită!
Cred ca fiecare materie are farmecul ei, daca este predata atractiv…

Câteva comentarii:

Nu am idee unde a fost menționat ceva despre modificarea numărului de ore alocat în planul cadru. Pentru anul școlar în curs, după ce se scad din numărul de săptămâni cele două speciale, verde și altfel, rămân 33 de ore pentru fiecare disciplină în discuție. În funcție de orar, unele vor mai pica și în zilele libere, așadar există riscul ca, în final, să ai de fapt vreo 30 de ore.

Optând pentru separare completă, 15 săptămâni faci geografie, 15 istorie, apoi în iunie vor rămâne poate 3-4 ore pentru recapitulări finale. Da, e puțin. Și trebuie să ai un extraordinar talent organizatoric ca să ții cu dinții de planificare și să nu te lași luat prin surprindere de modificări de ultimă oră ale structurii anului școlar.

Referitor la notarea ritmică, în momentul în care ai decis o abordare separată, e clar că până la Crăciun nu vei pune calificative la istorie, dar vei avea toate calificativele la geografie, nu? Și aș vrea să văd și eu primul cap tăiat că nu erau rubricile completate în catalog. Ți se atrage atenția, dar vii cu un argument valabil. Avantajul unei singure medii anuale.

Renunțarea la evaluare nu este o soluție, ca să nu mai zic că nu e nici legală. Dar ea poate fi creativă, pusă pe baza efortului de cercetare. Povestirile istorice nu sunt baza a ceea ce ar trebui să devină noțiuni fundamentale pentru viitoarele construcții de cunoștințe.

Și sincer vorbind, ceea ce află copiii despre relief până în clasa a patra, în cadrul lecțiilor despre explorarea mediului și științe ale naturii, sunt informații utile poate la geografie, ca ancoră când discuți despre reprezentarea pe hartă. Și cam atât. Nu la istorie.

Răspunsul: Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre punctele cardinale, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.

Încerc să-i aduc pe copii în sfera de înțelegere a unor noțiuni spațiale ( geografie), apoi îi pot conduce spre noțiuni temporale( istorie) astfel încât să aibă posibilitatea de reperare a evenimentelor istorice.Aride mi se par manualele de istorie ( până la introducerea și prezentarea lecțiilor despre daci).
Păi…dacă îi spui că X stat avea teritoriul la N de râul Y…iar copilul nu știe punctele cardinale, rezultă o reținere mecanică, dar fără bază, fără raționament. Mi-e mi-a fost foarte greu să rețin informații pe care nu le înțelegeam și cu atât mai mult să le înmagazinez pe termen lung. Baftă multă în tot ceea ce faci! Cred că dacă ar fi mai mulți dascăli ca tine (stiu că nu ești singura, dar sunteți extrem de puțini), dacă și părinții și-ar uni forțele cu voi, am fi muuuuult mai departe, sistemul s-ar schimba! Te îmbrățișez cu drag! 🤗
Pentru a ne cunoaște trecutul avem nevoie să îl încadrăm Intr-un spatiu de desfășurare pentru o orientare eficienta atât în trecut cat și in prezent.

Câteva comentarii:

Întru totul de acord. Punctele cardinale și orientarea pe hartă mi se par nivelul minim necesar pentru a putea discuta despre hartă la istorie. Fără aceastea… ajungem, cum spune și colega mai sus, la reținere mecanică. Și de ce urăște toată lumea istoria? Tocmai din acest motiv!

Răspunsul: Integrat, pe regiuni georgafice, după ce se face o prezentare generală a reliefului României si a României pe harta Europei.

Elevii nu pot intelege notiunile de istorie in context global european. Degeaba le-am explicat eu in primele ore de istorie despre cele mai vechi popoare din Europa pentru ca ei nu aveau notiuni de reprezentare pe Harta Europei. Elevii trebuie sa memoreze niste cunostinte si la geografie si la istorie fara sa le puna in relatie logica. Invata date istorice, denumiri….. memoreaza si reproduc. Invatarea nu este una formativa. Ei nu raman cu notiuni clare, care sa le fie repere in viitor.

Răspunsul: Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre relief, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.

Ca sa nu uite complet geografia, este bine sa se parcurga si in paralel un nr. de ore de istorie.
Parcă așa are mai multă logică. Voi încerca și eu la generația următoare această abordare. Mulțumesc mult pentru idee!
Am ales varianta strict cu gândul la elevii mei, care sunt pasionați de formele de relief, am inceput din clasa pregătitoare să povestim la hartă. Mă gândesc să recitesc ,,In țara legendelor“ de Alexandru Mitru, să le pot povesti și altfel istoria locurilor și lega geografia de istorie. Mie, fiind copil, mi-au plăcut foarte mult, vă trebui să le adaptez în așa fel încît să îi provoc, având în vedere că stau acasă pe dispozitive.
Buna Cristina, nu stiu daca te ajuta foarte mult răspunsul meu, dar înțeleg argumentele tale și mi se pare ca este o idee buna sa organizezi lecțiile in așa fel încât sa aibă copiii baze bune pentru etapa următoare. Dacă te ajuta cu ceva, in Franța este alternativ istorie geografie pana in clasa a cincea (jumătate din timp pentru istorie și jumătate pentru geografie, de la începutul anului pana la sfârșit); din clasa a șasea este grupat pe perioade: au o perioada de geografie de câteva săptămâni, evaluare, apoi o perioada de câteva săptămâni de istorie, evaluare la sfârșit, și tot așa pana la sfârșitul anului… Mi se pare un lucru bun ca ai posibilitatea și libertatea pedagogica sa organizezi anul cum ți se pare cel mai bine pentru interesul copiilor – urmeaza-ți instinctul este sigur cel mai bun, și îți urez un an nou școlar foarte bun ☺️! Te pup cu drag.
As merge pe varianta cu 2 ore de geografie până la relief. Astfel copiii vor avea noțiuni despre spațiul geografic dupa care vor urma, in mod firesc, cele istorice.
Avand notiuni despre puncte cardinale si relief, pot intelege si cum se distribuia populatia pe teritoriul tarii si impartirea principatelor. De la un moment incolo, cele doua materii pot merge in paralel, dupa care continuat doar cu istorie. Ideea ar fi si sa nu uite o materie, pana o incep pe cealalalta – in cazul separarii totale (ultima optiune de raspuns).
Nu stiu daca punctele cardinale sunt inaintea reliefului. Ar fi util sa stie punctele cardinale, un pic de relief (Muntii Carpati, neaparat), dar mai ales regiunile tarii, vecinii (si din jurul M. Negre) inainte sa inceapa istoria. Am trecut recent prin cls a 4a, si iata intrebari: Copilul citeste ca Tepes domnea in Tara Romaneasca, care se intindea de unde pana unde? De ce zicem Oltenia si Muntenia, nu era un domnitor peste amandoua? Rusii au atacat Tara Romaneasca? Pe unde atacau turcii, ca nu sunt vecini. Matei Corvinul unde a domnit in Romania daca el a fost rege ungur? Care e diferenta intre Transilvania si Ardeal?
Copiii trebuie să fie ancorati in spatiu, să cunoască punctele cardinale, să se orienteze pe harta tarii și sa aibă notiuni minime despre relieful tarii. Personal, insist mult pe aceste lucruri incepand chiar din clasa a II-a, in cadrul orelor de MEM. Si ma fosesc de orice text, de orice situatie pentru ca ei sa cunoasca apele mai importante, sa cunoasca pozitionarea oraselor mari. Spre exemplu, în clasa I, la finalul anului școlar , la fiecare ora de CLR, alegeam o litera si jucam ȚOMANAP. Ne foseam de hartă, sa găsim munti, ape, orase. Consider ca studierea Geografie ar fi mai potrivita începând cu clasa a III-a, asa cum era în trecut. Decât Joc și mișcare, care din punctul meu de vedere, e pierdere de timp.
Înțelegând poziționarea geografică, copiii vor reuși să facă corelația între evenimentele istorice și spațiul în care acestea s-au desfășurat.
Ghidându-i astfel, am convingerea că pot înțelege mai ușor sau chiar descoperi ei înșiși cauze/efecte ce țin de conexiunea dintre spațiu geografic și cel istoric.

Răspunsul: Întâi toate conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, apoi cele de istorie, tot două ore pe săptămână.

Pentru o cât mai bună orientare în spațiul țării tale, cel puțin, pentru a avea o mai buna percepție a evenimentelor istorice naționale în timp și spațiu (puncte cardinale, hotare, limite, vecini, relief, localități importante, câteva repere esențiale despre spațiu, astfel încât peste aceste repere să se clădească reperele temporale de la istorie).
Eu cred ca, dacă elevii stăpânesc noțiunile despre spațiul geografic, pot mai bine asimila pe cele despre spațiul istoric!
Sunt foarte de acord ca majoritatea copiilor sunt in minus cu informatiile geografice. Ai mei stiu ca asteapta cu nerabdare istoria, dar mi-ai oferit o varianta minunat cu impartirea in doua.
Aș opta pentru abordarea grupata pentru ca școlarii uita la interval de o săptămână conținuturile abordate, ar fi mai prezenți în procesul de invatare și s-ar fixa totul mult mai ușor! N-as exclude în modulul 5 o abordare interdisciplinara, în pregătirea evaluării finale, pe baza de proiecte.
Nu am experimentat încă, dar e o idee bună, pe care abia aștept să o pun în practică. Sunt sigură că va fi foarte eficientă, favorizând elevul.
As preda o saptamana istorie si alta geografie, ca sa am cate 2 ore impreuna. Ma gandesc (inca nu am luat o decizie) sa am si un optional integrat (ed civica, ist, geografie -cate 2) si sa mai obtin astfel o ora. Nu trebuie sa fie tot anul optionalul. Sa il pun spre sfarsitul anului cu istorie, iar la inceput sa fie cu geografie.
Eu consider ca cele doua discipline sunt foarte importante, chiar dacă multe noțiuni s-au mai întâlnit ele cuprind informații noi, bogate, termeni greoi. Pregătirea lecțiilor necesita timp mai ales retinerea informațiilor noi. Ca să nu mai spunem ca volumul, conținutul foarte mult, de multe ori nu îl parcurgeam, evitam anumite lecții deoarece nu ma încadram în timp. Dacă se întâmplă ca la o lecție, capitol sa stau mai multe ore nu mai reușeam sa recuperez timpul, cred ca 2 ore e rezonabil iar satisfacția e maximă.
Cred că ar fi un avantaj și pentru elevi, dar și pentru profesor și ar avea continuitate și logică; cunoștințele s-ar întrepătrunde și ar avea mai multă coerență.
Și eu consider ca primele necesare sa fie cunoștințele de geografie, elevii să aibă însușite cat de cat niste reprezentări geografice că sa putem lipi apoi partea istorică a acestui teritoriu mult incercat în timp. As incepe geografia din clasa a treia.
In momentul in care termina modulul de geografie elevul are cunostintele necesare pentru a localiza evenimentele istorice pentru a le intelege mai bine. Din experienta mea de parinte cu doi copii ce au terminat ciclul primar in sistem Waldorf aceasta impartire bine definita pe module de invatare este una dintre punctele forte ale acestui mod de educatie alternativa si poate fi introdusa cu succes si in sistemul traditional.
Mi se pare mai corect așa, terminam notiunile de geografia apoi trecem la istorie.
Imi pare buna ideea de a le separa, se reduce numarul de materii simultan si nu se reduce numarul orelor de istorie. La cele doua variante intermediare, istoria iese pe minus la numar de ore. Un an cu multa voie buna! 🙂

Câteva comentarii la final:

Ultimele două variate sunt și cele între care voi decide. Sunt voci care susțin de multă vreme că disciplinele cu o oră pe săptămână sunt condamnate de la început, pentru că intervalul între două „infuzii de cunoștințe“ este prea mare. Însă nu te poți lupta cu tradiția românească. Să fie din toate câte un pic, să zicem că facem!

Nu am nici cea mai mică idee încotro se îndreaptă învățământul românesc și dacă tot încercând reforme peste reforme vom nimeri într-un final și varianta câștigătoare. Personal voi susține mereu că trecerea tuturor claselor dimineața și structurarea pe module a conținuturilor este o rețetă de succes. Promovezi un modul, treci la următorul. Nu reușești, îl reiei până îl promovezi.

Astfel, după 10 ani școală, vei avea poate terminat nivelul II, IV, VI sau, dacă ești silitor, nivelul X de studiu. Dar măcar vei sta în bancă și vei studia ceea ce puterile îți permit. Dacă tu nu ai asimilat nivelul V de matematică, cum să mergi la nivelul IX?!

Modulele vor permite aprofundarea conținuturilor și un număr mai mic de discipline pe săptămână. Română, matematică, limbi străine, vor fi în toate modulele. Dar disciplinele care acum au alocată o oră pe săptămână pot fi incluse în module. La clasa a patra se pretează multe la astfel de abordări.

Și, pentru garanția succesului, trebuie să ne revenim ca nație. Învățarea presupune efort, dorință, motivație intrinsecă. Nu se produce natural, ca fotosinteza. Până când nu vom lua școala în serios, ca elevi, profesori și părinți, până nu o vom respecta, n-avem nicio șansă. Școala trebuie să producă învățare, nu falsă fericire.

Modulele calendaristice și învățarea modulară: istoria și geografia în clasa a patra

Am crezut sincer că gluma de structură a anului școlar pe module care s-a decis anul trecut nu va fi menținută și anul acesta, însă la noi se pare că ideile cu mare potențial dăunător prind foarte bine și nu mai scapi de ele. Am fost și sunt convinsă că două semestre e cea mai echilibrată structură, elevul are parte de o evaluare intermediară serioasă, care să îi ridice niște semne de întrebare: ești sau nu pe direcția cea bună de învățare?

Un copil rătăcit, zgâlțâit cum trebuie cu o corigență pe primul semestru, se adună și se mobilizează în al doilea semestru. Sau cel puțin funcționează pentru cei mai mulți. În puține cazuri se ajungea la corigență pe vară, dar să ratezi promovarea în iarnă era un semnal de alarmă pentru toată familia. Ceva nu merge, ceva trebuie schimbat.

Acum… cu o singură medie anuală de încheiat, toți zac ca florile până în mai, când, ce să vezi, situațiile dramatice se rezolvă cel mai adesea din pix, mișcat de lacrimi de crocodil ale elevului și părinților, căci timp real de remediere nu mai există.

Însă avem conducătorii pe care îi merităm, așa spune înțelepciunea populară. La cât nu ne spetim noi, și ei ne dau cadru pe măsură.

Și acest an școlar e structurat tot în „module“, formațiuni care nu au nicio treabă cu „învățământul modular“, așa cum e el definit prin lucrările de specialitate. Căci, dacă am avea cu adevărat așa ceva, aș fi prima care l-ar susține! Pici un modul… îl reiei până îl promovezi.

Cea mai bună glumă care circulă e cea privind „proiectarea pe module“ a conținuturilor școlare. Nu știu cine a scos-o, pe-acolo pe sus, poate la ei prin minister merge, însă unele conținuturi, repartizate câte o oră săptămânal, n-au nicio șansă de a se potrivi cu modulele vieții, pe care le mai și schimbă fiecare județ și școală după cum are chef, cu vacanțe de schi imaginar și săptămâni colorate. Asta în cazul în care chiar s-ar chinui unii autori de manuale să facă unități de câte cinci săptămâni sau cum e structurat fiecare interval.

Aproape mi-am terminat planificarea pentru anul ce urmează. Uneori evaluările se nimeresc chiar înainte de finalul modulului, dar de cele mai multe ori, nu. Și cred că e mai bine așa, nu au copiii într-o săptămână teste la țâșpe discipline, să înnebunească. Dar, cum am zis, se punctează la evaluarea profesorilor dacă ai făcut planificările pe module. Sincer abia aștept un a-tot-știutor de-ăsta, să vină să-mi zică cum că nu e bine, că nu iese pe ușă până nu îmi arată el cum se face. Să le văd eu că încap acolo, ca în teorie!

Clasa a patra e pentru mine specială.

Din cinci în cinci ani retrăiesc cu pasiune prima mea dragoste: orele de istorie. Și cum de aproape 10 ani tot caut idei mai bune, a rămas în capul listei una subliniată apăsat: orele de geografie a României trebuie să le preceadă pe cele de istorie. Nu poți vorbi despre spațiu istoric cât timp mulți dintre copii nu au minime noțiuni despre relieful și apele țării noastre, poziționarea orașelor mai importante sau chiar orientarea pe hartă în funcție de punctele cardinale.

E drept că s-au făcut ceva progrese în ultimul deceniu, măcar cifrele romane se abordează în clasa a treia, nu le mai întâlnim la istorie prima dată. Și totuși, cu o floare nu se face primăvara.

Pentru această „primăvară“ m-am pregătit în cei patru ani de până acum. De la hărți puse pe perete, la nivelul ochilor copiilor, celebrarea evenimentelor istorice importante, cu povești despre fiecare, anticiparea cunoștințelor atât de istorie, cât și de geografie, cu orice ocazie a fost posibil. Textele literare nu mai sunt însă atât de ofertante ca odinioară, să vorbească despre frumusețile, tradițiile și istoria țării noastre. Iar lecturile suplimentare, atunci când există, sunt alese mai mult din sfera distractivă decât din cea a legendelor și povestirilor. Așadar, în prag de clasa a patra, tot pe minus mă consider.

Însă modulele vieții și o singură medie anuală au dat o șansă nesperată: pot separa, în timp, geografia de istorie, să încep cu prima, două ore pe săptămână, cel puțin până trec de relief, apoi să încep și istoria, rămânând împreună până finalizez geografia, ca apoi să merg până la finalul anului cu două ore de istorie.

Sau, a doua variantă, modul complet de geografie, urmat de modul complet de istorie.

Din cercetările mele, atât pentru articolele pe care le-am publicat, cât și pentru teza de licență, au mai fost învățători care au optat să meargă întâi cu conținuturile de geografie, apoi cu cele de istorie, doar că, fiind in vigoare semestrele, cum era nevoie de calificative la ambele discipline, nu au putut împinge prea mult momentul de inversiune. Acum însă, cel puțin din acest punct de vedere, ar fi foarte posibil.

Decizia finală nu am luat-o încă. Dar sunt foarte hotărâtă ca nici măcar să nu încep discuțiile la istorie dacă nu am ajuns la punctele cardinale la geografie.

Mi-ar fi de ajutor și alte păreri, pe principiul că, dacă doi îți spun că ești beat, te duci și te culci. Sper că aveți timp să bifați, mai jos, părerea voastră! (Dacă chestionarul nu se încarcă, îl puteți accesa aici.)

Vezi aici rezultatele chestionarului.

Se încarcă…

Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri!

Evaluarea prin proiect, la clasele mici

Eram prin liceu, demult, când apăruse „moda” cu proiectele și referatele, dar se făceau rar, nu exista încă net pe atunci la noi, stăteai în bibliotecă, scuturai de praf enciclopediile. În facultate, deja apăruse internetul, deși era foarte scump accesul privat. Te descurcai la nevoie la internet-cafe. Cred că ar fi foarte greu să le explic asta copiilor de acum, când ai acum net pe telefon, pe ceasul smart și chiar pe mașina de spălat! Așa că viața de student a însemnat multe, multe ore de bibliotecă, teancuri de fișe și referate serioase, fără decorațiuni. Excepțional, licența mea avea poze, mici desene pe care m-am chinuit să le găsesc atunci pe net sau să desenez din enciclopedii… pe vremea în care habar n-aveam ce e scannerul!

Apoi am început viața la catedră, unde proaspătul sosit mileniu al treilea schimbase multe. Clasele mele mici, a cincea și a șasea, erau înnebunite să facă „proiecte” despre oricine și orice. Mi-l aduc și acum aminte pe Costin D., un puștiulică roșu mereu în obrăjori, când mi-a adus un proiect despre familia romană pe un „papirus” ars pe margini, de el… Acum, cu clasa mea, metoda de învățare prin proiect e una minunată (pentru cei care înțeleg că nu e o joacă) pentru că le place, au acces la informație și, mai ales, vor să facă ceva deosebit.

Cu mult înainte de vacanța de Paști ajunsesem la lecția despre „Județul meu, localitatea mea” și am realizat că partea de trecut se va suprapune cu o lecție ce va urma la istorie. Așa că am lansat tema în perechi, un proiect Turist în București, în care aveau de recomandat unui vizitator potențial 25 de obiective de vizitat în capitală. Am aruncat astfel buzduganul înainte pentru tema despre locurile istorice din comunitate… Și a sosit luna mai. Proiectul era dat la geografie, pentru miercuri, dar le-am spus să le aducă de marți, la istorie. Au fost realmente surprinși de modul în care am abordat lecția: am luat frumușel manualul, am extras cu ei categoriile de vestigii și apoi i-am pus să deschidă proiectele și să le completeze pentru București. Muzee, biserici, mănăstiri, palate, monumente, statui… au curs în valuri, o concurență nebună cine să-mi dicteze mai multe, și despre fiecare puteau spune câte ceva, măcar de când datează sau ce reprezintă. Ei, nu eu! Cum spunea poetul, aș fi plâns și-aș fi râs de fericire! Plânsul pentru că… nu am reușit cu toți.

A doua zi însă urmau să prezinte proiectele la geografie. Primeau puncte pentru respectarea temei (unii au scris obiective de prin țară), dar, mai ales, pentru munca în echipă, poate partea cea mai importantă a proiectelor. Le tot spun că în viață nu vei lucra cu cine vrei. Poate șeful te pune cu vreun Dorel, care zace și doarme, iar tu muncești ca fraierul. Trebuie să înveți să rezolvi conflictele, să lucrezi cu oameni pe care nu-i placi, să știi să fii corect, să-ți faci partea ta, dar și să ajuți la nevoie. Și aici am penalizat o echipă… D. a lucrat singur, apoi i-a dat lui C. lista (nu proiectul!) cu ce obiective a făcut, lăsându-l să se descurce singur. C. lipsise de la școală, nu a înțeles exact ce avea de făcut. Nu au colaborat, nu au comunicat, nu s-au ajutat și nu și-au corectat proiectul! Degeaba 13 erau corecte, dacă celelalte 12 nu. Observ, atunci când le explic scenariul din spatele temelor, că amuțesc și pică pe gânduri. Devin atât de serioși… că foarte greu mă abțin să nu râd!

La prezentare, sarcina nu era ușoară, căci nu ieși în fața clasei să citești ce-ai scris. Nuuu… trebuia ca din cele 25 să le prezinți pe cele pe care le-ai vizitat și ce ți-a plăcut acolo, apoi să improvizezi și un plan rapid, ce vrei să vizitezi în curând.

Dintre proiecte s-au detașat însă două echipe, care au muncit să facă „altceva”. Doamne, cum le înțeleg, căci și eu sunt la fel. La ce bun (pentru tine personal) să faci ce fac și ceilalți? Așa a fost și ultimul meu proiect la facultate, aparent simplu. Însă o săptămână am întors pe toate părțile tema, ceva „simplu” nu mă reprezenta. Trebuia să fie deosebit. Și a fost, iar momentul în care profa a spus că nu e deloc surprinsă, se aștepta de la mine să mă dau peste cap, e doar o confirmare a unui stil de lucru. Așa că am apreciat și eu echipele, fiecare specială în felul ei, cu o strategie proprie în abordarea proiectului.

Echipa „AA” a mers pe partea de documentare. A identificat în pasaj la Universitate un info-point turistic, a obținut de-acolo o hartă și multe alte materiale despre capitală. Pe toate le-au îmbinat vizual într-o machetă interactivă. Fiecare steguleț era prins pe o pioneză, se putea scoate, desfăceai clema și citeai detaliile despre obiectivul marcat, câteva rânduri esențiale. Însă surpriza avea să vină de la echipa IS, care se putea caracteriza din start ca emotivă la dublu și fără curaj. Mai bine le tai bucățele decât să le scoți în față cu ceva. Au venit, îmbujorate și tremurând, mi-au dat proiectul și se codeau care să înceapă, ce să spună… Iau foile, deschid, verific câte sunt, titlurile, să fie din București, apoi mă uit la poze… parcă aveau ceva în comun: toate erau înnorate și mereu era cineva cu o geacă roșie. Casc ochii: în toate cele 25 de poze erau fetele mele, în ton cu obiectivul vizitat (la Muzeul Militar salutau militărește).

N-am mai avut grai. Ele s-au făcut mai roșii decât erau când le-am lăudat eu. Mi-au spus că acum trebuie să le viziteze și pe „dinăuntru”, așa că proiectul nu e terminat. Am vorbit apoi cu părinții, ideea vizitei s-a născut într-un brainstorming de familie, pentru a crește calitatea unei teme ce pentru unii a fost complet neinteresantă, căci nu au făcut-o, sau superficială, expediată monoton, pe o coală a4, cu 25 de aliniate.

Le-am cerut voie să scriu aici și știu că abia așteaptă să vadă ce. Merită toate laudele pentru că au înțeles să muncească în primul rând ca să se autodepășească și să dea tot ce pot mai bun în orice ocazie. Oamenii de acest fel sunt cei care vor schimba viitorul.

Istoria la început de an

Am așteptat cu multe emoții anul acesta, se întâmplă doar o dată la 5 ani să am ocazia, la clasă, să fac exact ce îmi place. Știu că, dacă peste patru ani copiii mei vor alege la teză, într-a opta, istorie sau geografie, nu va fi doar „vina” profesorului din gimnaziu, va fi și a mea. Trebuie s-o iubească sincer, să-i aprecieze satisfacțiile… s-o învețe, de fapt, „altfel”.

Ca o paranteză fie spus, nici pe geamăna ei, geografia, nu o tratez diferit. Le ador pe amândouă. Dacă ar fi după mine, aș face un semestru istorie, cu teză la istorie, un semestru geografie, cu teză la geografie 😀 . Aș împăca și capra și varza!

Încet și sigur mă apropii de sfârșitul primei unități, cea mai „distractivă” dintre toate. Am tras și primele concluzii, care arată că socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg. De exemplu, la lecția de cronologie. Ce-mi propusesem eu de anul trecut, cu intuirea numerelor negative prin studierea termometrului, a ieșit. N-am avut probleme. Apoi, la matematică, descompunerea în sute mergea minunat. Doar că… la istorie, cu ei, n-a mers să translatăm informația… M-am trezit așadar că întreb de câte mănunchiuri de 100 de bețișoare avem nevoie să facem un grup de 1234, primesc răspuns 13, dar când am ajuns la istorie și bețișoarele au devenit ani, lucrurile s-au complicat. Puteam, normal, s-o las moartă, cum fac mulți, pe ideea că face într-a cincea, îi explică atunci, înțelege el. Am căutat ceva ce să le fie accesibil și am ajuns la bancnote… Ai plecat la piață numai cu bancnote de 100 de lei. Ai cumpărat de 1234 lei… câte bancnote îi dai vânzătorului? Trec peste „la sume așa mari plătim cu cardul”, exercițiul a funcționat brici. Și știi că merge în momentul în care vezi că și acei copii care de regulă nu reușesc te privesc satisfăcuți. Toate ca toate, dar de banii lui fiecare are grijă ca de ochii din cap! Urmează să reluăm exercițiile de cronologie, mai ales când vom începe cu adevărat studiul istoriei, însă sunt mult mai liniștită.

Izvoarele istorice au mers așa cum speram. Am scris deja pe această temă (1, 2), am remarcat doar că nu sunt așa curioși, impresia „artistică” a semănat mai mult a foc de paie. Făcusem lecția într-o vineri, n-am mai stat să se uite pe materiale, le-am spus să le ceară luni, căci le mai țin la școală. Nu le-am adus nici acum acasă, tot aștept să-și amintească de ele să le ceară… I-am impresionat, dar nu prea adânc.

Tot la izvoare istorice am avut o aplicație care mie îmi e tare dragă. Aș fi avut nevoie de mult mai mult timp, ca să studiem mult mai în detaliu o monedă, de un grup mai mare când am fost la muzeu, pentru ca erorile să fie mai mici. Au avut de realizat o monedă, așa cum și-o doresc, pentru statul ipotetic al cărui lider ar deveni în viitor. Chiar dacă unii consideră că proiectele, ca temă, sunt așa, moment de a scăpa repede de sarcină, este pierderea lor. Totuși, am avut câteva exemple extrem de reușite.

Am pregătit, din carton, discuri (nu am decupat eu, am perforator suficient de mare), pe care le-am împărțit. Am stabilit că monedele pot fi de aur (galbene), de argint (argintii), de cupru (roșiatice) – căci ne refeream la cele din trecut. Au desenat singuri, cum s-au priceput. Am ales mai jos câteva exemple, avers și/sau revers.

Ca o concluzie, este mare păcat că aceia care au făcut programele nu au verificat „cu prețul vieții” că elevii dețin noțiunile ancoră pentru ceea ce vrei să le spui nou. „Popoare de ieri și de azi” a fost living hell, în condițiile în care nu au noțiuni de geografie a Europei, iar ceea ce vrei să le spui esențial despre un popor, dar în același timp despre alte nouă, pare o salată grețoasă de cronologie și personalități. Prea devreme, prea mult pentru ei, și istoria nu mai este, în acest mod, acea poveste pe care să o asculți cu drag.

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – Editura ALL

Anul acesta am avut blogul pe avarie… n-am putut, de foarte multe ori, să răspund la multele întrebări sosite în privat „De ce nu mai scrii?”, „Ești ok?”, decât că da, sunt bine, dar fără detalii. Azi pot spune și de ce… am luat decizia, împreună cu colegul meu, Bogdan Teodorescu, să acceptăm provocarea lansată de Ministerul Educației prin noua programă de istorie la clasa a V-a și să lucrăm împreună la un manual pentru prima generație de copii care a intrat, acum cinci ani, în clasa pregătitoare.

Mi-este foarte greu acum, privindu-mi numele pe copertă, să exprim ce simt. Odisee sau golgotă, cam așa se poate descrie perioada din acest an în care am lucrat la manual. Ca absolvent al Departamentului de Formare a Profesorilor la Facultatea de Științele Educației, mi-a revenit în acest proiect partea de amenajare didactică, în totalitate, și rolul consultativ în problemele de istorie. Eram la curent cu caracteristicile reformei, așa că elementele ce presupuneau dezvoltarea competențelor nu m-au surprins deloc. Erau și foarte aproape de modul în care, la rândul meu, am predat la clasele gimnaziale istoria. Conținuturile cred însă că au uimit pe toată lumea.

Aud de foarte mult timp că istoria înseamnă „date și evenimente”, că nu așa ar trebui învățată. Cred că ar trebui să parcurgeți noul manual, indiferent dacă sunteți profesori, elevi, pasionați sau nu. Aș fi foarte curioasă dacă perspectiva pe care o aveați despre studiul istoriei se schimbă. Știu că este altfel, pentru că am lucrat având-o alături pe Iris, acum în clasa a VI-a. La școală învăța după vechile manuale și ofta tristă că al ei „nu e așa”. Citea lecțiile, alături de mine, și o consultam în privința sarcinilor didactice. Pe unele dintre ele chiar a ales să le facă și ar fi greu să descriu ce reacție a avut când și-a văzut proiectul, ca exemplu, în pagina 7. A fost primul meu critic și am încercat să țin cont de cât mai multe sugestii: teme creative, informația prezentată în așa fel încât să nu se plictisească, imagini mari și explicite.

Am spus odisee și golgotă, pentru că drumul de la momentul în care am deschis programa până la 16 iunie nu a fost unul ușor. Pentru a putea lua o decizie, am studiat programa și am început detalierea conținuturilor. Săream cu mult peste 200 de pagini, fără „paginile impuse”. Ne-am dat seama că e enorm, nimeni nu va accepta, văzând manualele de la ciclul primar, un manual atât de stufos. Am început să tăiem, am ajuns pe la 160. Ni se părea decent… și nu vedeam ce am mai putea condensa. Apoi a venit, așteptat prea mult (ca la noi!), caietul de sarcini, cu specificații, al Ministerului… și „sentința”: 108-120 de pagini, limita în care trebuia să ne încadrăm. Am plâns, la propriu, am zis că e imposibil, nu intră. Vreo 20 de pagini sunt fixe – introduceri de capitole, evaluări, organizatorice, nici gând să poți „scăpa”, ceea ce însemna circa 80 de pagini pentru conținut. Am trecut, așa cum îmi spune prietena mea, în zona „pesimistului de serviciu”, că manualul nu va fi coerent, că nu o să-mi placă ce iese, că… că… Colegul meu, Bogdan Teodorescu, cu foarte multă experiență la activ în alcătuirea manualelor, deși îmi împărtășea părerea, m-a lăsat să mă liniștesc, și mi-a vorbit spartan și rece. Iese! Și… a ieșit.

Recitind manualul, la final, îmi dau seama că, în condițiile noii programe și ale criteriilor impuse de evaluatori, am început o călătorie pe autostradă acum câteva mii de ani și am realizat-o cu viteza maximă, privind doar pe partea dreaptă, numai la anumite aspecte, în marea majoritate plăcute. Este totuși o istorie a oamenilor, și reprezintă un punct de plecare. Manualul, așa cum a fost alcătuit, reprezintă noul rol pe care profesorul trebuie să îl aibă în cadrul procesului de educație: acela de a mijloci contactul dintre elev și conținuturi, de a-l ajuta să înțeleagă, de a-l învăța să caute și să selecteze informațiile.

Poate că mai mult decât competențele generale enunțate în programă mergem spre competența-cheie de a învăța să înveți, utilă pe tot parcursul vieții. Nu am vrut să scriem un manual din care să memorezi. Am vrut să scriem un manual care să te provoace să gândești. E drept că ai nevoie de ancore și informații pentru a judeca corect. Dacă ar fi fost posibil, manualul ar fi fost o carte cu ferestre. Știți, pe care le deschizi și afli informații noi… Rămâne însă o carte de școală, cu rigorile ei, dar care sper să fie mult mai aproape de sufletul copiilor.

Un manual pentru profesori

Ultimii ani de specializare mi-au arătat că școala, așa cum mi-o imaginam eu când am pășit prima dată la catedră, este posibilă. În primii ani am colecționat nebunește fotografii și ilustrații, pentru a face orele „altfel”. Am desenat contururi de hărți și am tras la xerox (și acesta rar), pentru exerciții și fișe, ce acum par banale. Am fost însă uimită să găsesc, în deceniul 2 al secolului XIX, profesori de istorie care încă intră la clasă, dictează… și ies. Nu mi-a venit să cred că poți, în 2015, să predai, de exemplu, Arta în Orientul Antic, fără ilustrație; fără să citești câteva versuri din Epopeea lui Ghilgameș; fără să te duci cu un text despre piramide, fără să citești pasaje din Herodot. Manualul pe care l-am semnat este o provocare pentru profesori. Eu știu că ei sunt oameni care pot. Trebuie și să vrei să fii tu, altfel, la catedră. Sunt idealistă, dar schimbarea nu începe de la Minister și în mod sigur manualul singur nu o va produce. Schimbarea va începe atunci când fiecare dintre noi va accepta această provocare, de a crede în șansele schimbării, de a face lucrurile altfel.

N-am să spun că va fi ușor. Aproape nimic din ceea ce am făcut în Facultatea de Istorie nu m-a pregătit pentru această nouă abordare a istoriei. Însă atunci am învățat să învăț. Nu poți învăța pe altul până nu ești capabil să te înveți pe tine. Va fi greu, pentru mulți profesori, să renunțe la abordarea cu care eram obișuiți, dar cred că vor descoperi, împreună cu copiii, o nouă pasiune pentru istorie.

Manualul digital

Manualul digital a fost pentru mine gura de oxigen, supapa de siguranță. Pentru foarte multele manuale „digitale” acum pe piață la ciclul primar, conținutul este puțin diferit de manualul tipărit. Cercetări efectuate în rândul profesorilor, privind folosirea acestui manual, se situează sub 10%. Ele conțin ceva ilustrații, o animație…

În ceea ce ne privește, am profitat aici de caracteristica informației digitale: nu ocupă „pagini la tipar”. Am explicat pe larg temele condensate din lipsa spațiului, am adăugat imagini suplimentare, texte, am explicat cuvintele mai dificile, am adăugat schițe de hărți… Am realizat complementar cele două manuale, și le-am legat strâns între ele, cumva propunându-ne să-i obligăm să le folosească împreună.

Are totuși limitele lui, sau cel puțin eu le văd, căci proiectele digitale pe care le-am schițat eu sunt încă de domeniul fantasticului la capitolul „buget”. Însă sunt optimistă. Știu că viitorul merge în această direcție și poate la un moment dat va exista un proiect central al Ministerului, care să strângă resursele recomandate, pe teme, și să le pună la dispoziția profesorilor. Am văzut acest lucru pe site-uri din străinătate și am fost de-a dreptul impresionată de interesul pe care îl au pentru educație. Noi încă pășim timid în lumea digitală. Încă ne este frică să facem un manual online, cu linkuri active…

Istorie, clasa a V-a. Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu, împreună cu Editura ALLFA

Reiau titlul, iar dacă dați click pe el, veți fi direcționați pe pagina de prezentare a editurii. Aveți două linkuri, unul către manual, în format PDF, și către manualul digital. Cred că este prima dată în care voi aștepta comentariile și impresiile voastre, exprimate public sau privat, cum veți considera de cuviință.

Și este tot prima dată în care lansez rugămintea de a da share sau de a recomanda articolul mai ales prietenilor profesori de istorie. Îmi doresc ca alegerea lor, luna viitoare, să se facă în cunoștință de cauză. Indiferent care va fi manualul ales, feedback-ul lor (ce și-au dorit, dar manualul nu le-a oferit) este deosebit de important.

Învățământul românesc s-a schimbat. Vorbim de centrare pe elev, de introducere a evaluării în structura procesului de învățământ, pe care o cuprinde în relație cu predarea și învățarea. Evaluarea formativă însă înseamnă feedback, și este ceea ce îmi doresc să primesc din partea voastră.

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care m-au susținut pe acest drum: domnului profesor Bogdan Teodorescu, familiei mele, care mi-a răbdat toate momentele de scufundare în proiect, prietenilor, care m-au încurajat în momentele în care mă cuprindea disperarea, profesorilor mei care mi-au răspuns atunci când am avut nevoie de un sfat, și echipei de la Editura ALL, care mi-a demonstrat că într-o lună se pot face minuni.

Țara te vrea prost, nu pricepi?

Din categoria aceasta face parte și ultimul eveniment care zguduie centrul capitalei. Primăria Bucureștilor, acum sub o conducere blondă de o nesimțire crasă, se ambiționează să facă „bucureștenii să se simtă bine”. Pe scurt, fix în fața Universității, la 100m de fațadele Facultăților de Istorie, Chimie, Administrație și Geografie (cred că și Matematica are un colț la stradă), se sărbătorește muncitorește orice sărbătoare în care Blonduța de Voluntari mai capătă o ocazie de a ajunge la știri.

În iarnă, conducerea Facultății de Istorie a adresat un mesaj public Primăriei, pentru a nu se mai aproba evenimente care se suprapun orelor de curs. Adică de luni până vineri, de la 8 la 20. (Sâmbătă dimineață era doar program de bibliotecă, care, la Istorie cel puțin, este esențial). I-a băgat cineva în seamă?! Nu! Cine sunt și fraierii ăia care se plâng, ca să reiau cumva o replică văzută pe facebook, oricum istoria e contrafăcută, la ce să-ți bați capul cu ea…

Vezi știre…

Cursuri = lecții = învățare = atmosferă adecvată

Dacă deschideți proiectul oricărei activități didactice, de orice nivel, primul moment marcat în desfășurare este „momentul organizatoric”, în care se organizează spațiul pentru a avea o atmosferă propice învățării. Cu siguranță niciun profesor nu dă drumul la casetofon, cu volumul la maxim…

Mi-am petrecut patru ani din viață pe băncile Facultății de Istorie. Cele două amfiteatre, sălile de seminar, dar mai ales biblioteca, au ferestrele la stradă. Erau zile în care muream de cald (aerul condiționat nu se inventase pe-atunci), dar dacă deschideam ferestrele, nu ne mai auzeam… Mașini, frâne, claxoane, zgomotul unei intersecții centrale, oamenii aflați la 5m sub noi… erau prea mult. Doamne ferește să stai sus în amfiteatru, nu mai auzeai nimic!

Acum, Blonduța, cazată la Cișmigiu de indiferența bucureștenilor la vot, se încăpățânează să se țină de linia roșie a partidului. Vrea să-i facă pe bucureșteni „să se simtă bine”: că e Crăciun, Valentin, Dragobete, 1 martie, Paște, Ziua Europei sau ce s-a mai inventat pe lumea asta. Și trebuie să o luăm razna…

Viața la bibliotecă

Spuneam că biblioteca e la etajul II. Pentru cine nu știe, este filială a Bibliotecii Universitare. Cea de la Istorie este una dintre cele mai mari. Și, față de anul 2000 când am terminat eu, schimbările sunt enorme. S-a mai deschis o sală de lectură, moderne amândouă, cu prize la bancă, muuult mai luminoasă, garderobă cu cheie… Liniștea însă e aceeași dintotdeauna.

Pentru aceeași Blonduță de mai sus, biblioteca în care se învață acolo este acel spațiu în care nu tragi scaunul pe podea, ca să nu deranjezi. Nu-ți sună telefonul și vorbești în șoaptă. Răsfoiești încet, căci vecinul tău citește. Este acel loc în care se aude musca și vocea bibliotecarei ce te strigă să-ți iei cărțile, că au sosit de la depozit.

Proiectul în care m-am implicat anul acesta mi-a solicitat și ore de bibliotecă. Fără să mă gândesc, pe 8 îmi programasem câteva ore de stat la sala de lectură… materialele, mai ales bibliografia în limbă străină, de specialitate, nu se găsesc pe net…

Dar am putut sta?? NU. De ce? Fix pentru că Firuța montase boxe mai înalte decât un nivel al Universității (și sunt săli vechi, chiar înalte!

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

A ieșit Doamna Decan să încerce să vorbească cu Blonda. Vedeți mai sus, în știre, dialogul. Îmi este mie jenă de situație, pentru că efortul Doamnei Decan Florentina Nițu de a se coborî la nivelul la care auzea Blonda a fost inutil. Diferența de nivel era amețitoare, și, cum zic copiii, csf, ncsf… Cu cine, dom’le, cu cine? Fata asta merge la biserică, îndeasă sarmale pe gâtul alegătorilor, să nu-i piardă, nu cărți… La ei în partid doctoratele se cumpără, nu se scriu cu coatele tocite pe băncile bibliotecilor.

Așadar, să vii cu pretenții de a nu mai aviza evenimente în spațiul respectiv, e ca și cum i-ai ataca direct scaunul călduț pe care își fixează zilnic poponeața…

Ce poți aviza, totuși:

evenimente duminica. Sigur nu deranjezi pe nimeni.
târguri fără sonorizare. De orice tip, trăiască kitsch-ul, e la modă din nou.
concerte după 8 seara. Deși în timpul săptămânii, oamenii nu stau la ore de-astea…

Noi muncim, nu gândim

Cam așa e, pe scurt, mesajul. Ei au treabă, și căutarea soluțiilor e o activitate mult prea solicitantă pentru angajații primăriei. Modul în care Blonda i-a întors spatele Doamnei Decan arată nivelul de cultură pe care îl deține, incapacitatea de a susține, cu alte argumente decât linia de partid, o decizie. Asta… în loc să lase coada jos și să răspundă clasic, am reținut, vom analiza, vom vedea ce decizie vom lua, să fie toată lumea împăcată…

Of, în ce țară trăim…

Ne batem joc de școală cu orice ocazie. La grădiniță punem 30 în clasă, să se aleagă praful de procesul de formare. La școală continuăm, iar în facultate începem să ne batem joc de bruma de copii care au supraviețuit sistemului defect și vor să facă altceva cu viața lor!

Dacă în București școlile preuniversitare țin de primărie, și toată lumea saltă drepți la salut când Blonduța ordonă… Universitatea nu este terenul dânsei de joacă. Aici ar face bine să învețe cum se dă bună ziua civilizat! Nu închizi gura întorcând spatele!

PS. Nu am putut să nu remarc cum statuile (pe care Blonduța nu cred că e în stare să le numească, și nici-atât să spună cine au fost, în două fraze) tratează evenimentul… Știți bancul acela, cu statuile care prind viață și porumbeii?

Evaluarea prin proiecte – da sau nu?

Încă de acum vreo 15 ani au început și la noi în școală să se diversifice metodele de evaluare. Îmi amintesc că am acceptat cu plăcere metoda proiectelor (referate pe atunci, când încă nu exista referate.ro). Lucram la un liceu bucureștean cu o frumoasă și accesibilă bibliotecă, copiii erau la engleză intensiv, materiale în engleză existau o sumedenie și net-ul încă nu era accesibil tuturor.

Deși le plăceau referatele, au cam strâmbat din nas când au văzut lista cu teme, extrem de „specifice”, cu alte cuvinte, greu de găsit într-o carte două pagini cursive de transcris. Așadar, era de muncă, referatul la mine nu era o temă ușor de rezolvat, de azi pe mâine, trebuia să stai un pic să judeci și să meditezi asupra subiectului. De la a V-a până la a XII-a, toți aveau ceva de lucru. Bine-nțeles că cele mai „muncite” erau la cei mici, care, pe lângă conținut, desenau, pictau, lipeau poze, ba chiar am avut unul realizat din hârtie cerată, cu margini arse, ca document istoric (Dima C., tare aș vrea să știu ce cale ți-ai ales!) La a XII-a (real), cum istoria nu era materie de bac, referatul era un mod comod de a obține o notă, și de a menține media la un nivel bun. Însă nu le-am acceptat nesusținute. Măcar o frază, ceva ce-ai reținut, tot trebuia să poți lega în fața clasei.

Acum observ că proiectele de orice tip aproape fac parte din cotidian. Vrei să mărești media, faci un proiect. Vrei o notă, faci un proiect. Cum lucrează însă elevii noștri la proiecte… aici e o problemă, căci internetul merge în cele mai inaccesibile stâncării ale țării, un simplu copy/paste rezolvă problema, găsești pe internet tot ce vrei și ce nu vrei. E important așadar să îi deprindem cu o igienă a muncii, cu o atitudine critică față de materialele descoperite, și cu urmarea unui plan de realizare a unui proiect. Trebuie, de asemenea, să înțeleagă, că evaluarea prin proiect nu exclude învățarea, din contră, aceasta ar trebui să aibă loc la un nivel calitativ superior. Pentru lecțiile de științe, posibilitatea realizării proiectelor este aproape nelimitată, atât pentru conținuturile curriculare, cât mai ales pentru celelalte, care îi atrag pe copii în foarte mare măsură.

Disponibil la: Editura Paralela 45, Libris, Elefant, Librărie.net.

Am primit toamna trecută de la editura Paralela 45 un volum – Ghidul celor mai bune proiecte științifice școlare – care nu ar trebui să lipsească din biblioteca clasei. Fac o paranteză, apropo de această bibliotecă, la noi în clasă fiecare copil a dus un volum. Se „servesc”, se face fișă de împrumut, și mă gândesc serios ca, la următoarea reînnoire a raftului, să o trimit pe aceasta. Chiar dacă este o traducere, explică foarte clar care sunt etapele, pornind de la alegerea subiectului, documentarea asupra problemei, modele de proiecte, cum realizezi efectiv proiectul, cum scrii raportul de „cercetare”, cum faci prezentarea acestuia în fața colegilor sau la un concurs. A doua parte a lucrării oferă exemple ce pot fi realizate la astronomie, biologie (botanică, zoologie, anatomie, ecologie, genetică), geografie, geologie, mineralogie, seismologie, geologie, meteorologie, vulcanologie, inginerie, fizică (electricitate, energie, gravitație, magnetism), chimie, geometrie.

L-am scos din raft acum, când a venit Iris cu tema de la botanică. Au de pus la încolțit grâu sau fasole, și de fotografiat în fiecare zi borcănelul, apoi de realizat un montaj cu imaginile pentru a prezenta creșterea plantei. Am căutat un borcănel transparent, am pus puțin pământ, sămânța chiar lângă perete, și am făcut prima poză de dimineață. A plecat la școală și mi-am amintit de volum, așa că diseară are parte de o surpriză…

Acest proiect a urmat altuia, realizat la istorie. Toată vacanța n-a făcut decât să se gândească la el. Voia ea să-l impresioneze pe profesor, și să ducă ceva „altfel”. Mai aveam încă nemontată, cadou de la o revistă Terra Magazin, o machetă a Partenonului din Atena, și acesta a fost elementul hotărâtor al temei. I-am zis însă că nu poate să se ducă doar cu rezultatul asamblării, și să realizăm o cutie, care la rândul ei să fie un fel de lapbook. Zis și făcut, am tăiat un dosar de carton, am improvizat pereții, apoi a stat singurică pe net și a căutat informații. Mi-a lăsat pe desktop, de printat, un document în care avea câteva rânduri și câteva poze. Am printat, dar i-am zis că nu se poate așa, e cam superficial, și e păcat de biblioteca de acasă… I-am scos două cărți, una de istorie a Greciei, alta de istorie a artei, i-am explicat cum și ce să caute în fiecare, și-am lăsat-o să citească. La final informațiile s-au mai completat, și, spre marea ei plăcere, într-una din ele a găsit schemele lecțiilor mele de la clasa a V-a, după care a desenat schema templului. La ce a folosit lectura? Păi… ca să critice ea însăși macheta pe care tocmai o realizase, că nu există un perete despărțitor între cele două camere, dar i-a și răspuns la o altă întrebare – ce erau desenele acelea mici de pe fronton. Cum povestea cu Atena și Poseidon a stârnit curiozitatea, a citit-o și pe aceasta din Legendele Olimpului.

Mai jos aveți, în imagini, proiectul ei. Stângăcia se va rezolva în timp. Însă în spatele lui e foarte multă muncă, lectură, și o pioneză prinsă pe planul de călătorii: vrea să ajungă la Atena să-l viziteze. A mai pus apoi două pioneze, una la Londra și una la Paris, unde poți vedea, în muzeu, și sculpturile pe care englezii și francezii le-au colecționat cu „grijă”. (Adică cum, mergem la Atena, dăm o groază de bani pe bilet, dar nu văd decorațiunile?)

Punctul final pe care am rugat-o eu să-l adauge a fost un link către un tur virtual al Partenonului. Foarte multe dintre muzeele lumii (țări civilizate, nu ca la noi unde stă închis de ani de zile!) au realizat astfel de pagini în care poți „vizita”, de la calculator, obiectivul. Mi se pare extraordinar să începem să le integrăm în lecții, însă, până atunci, i-am explicat că o prezentare a proiectului ar fi putut include, pe proiector, această experiență.

Voi cum stați cu proiectele? Cât de creative și cât de folositoare sunt?

Timpul în istorie

Ce-a de-a doua lecție din proiectul meu de licență a fost dedicată timpului în istorie. Deși am susținut-o săptămâna trecută, am avut nevoie de timp să mă liniștesc eu, să mă gândesc bine la toate momentele, ce a mers, ce nu a mers, și ce aș fi putut face altfel. Prietenii îmi mai spun că ar trebui să arăt un pic de îndurare, în primul rând față de mine, însă nu-mi stă în fire. Sunt critică, perfecționistă, și de la mine cer cel mai mult.

Revenind la lecții – despre prima am povestit deja. Ca de obicei când copiii au ceva de spus, timpul trece prea repede, și exercițiul pe care planificasem să îl fac în clasă a fost explicat doar și lăsat ca temă. Așadar, am început prin verificarea prin sondaj a cunoștințelor despre domeniul de studiu al istoriei, tipuri de izvoare, și apoi, pe rând, am verificat tema. Erau 20 de tipuri de izvoare, cât să revină câte unul fiecărui copil. Au fost și copii care nu și-au făcut-o, ori și-au uitat fișa acasă, noroc că am mai avut câteva rămase, și exercițiul a fost rezolvat oral destul de repede.

[Illustration] from Robinson Crusoe by James Baldwin

Sursă foto

După – am început cu o imagine. Din fericire pentru mine, au recunoscut imediat personajul Robinson, și ce surprinde mai exact imaginea: construirea calendarului. Mi-au oferit exact răspunsul pe care îl voiam… Robinson voia să numere zilele pentru că așa suntem noi, oamenii, avem nevoie de ordine și organizare. Imediat am anunțat că discutăm despre timp în istorie, și am încercat să răspundem la mai multe întrebări:

Ce este timpul?
Cum îl măsurăm?
De ce îl măsurăm?

Timpul este ceva ce „curge” și nu se mai „întoarce”. Am recapitulat unitățile de măsură a timpului, mai repede pe cele mici, și cu accent pe deceniu, secol, mileniu și corelația dintre ele. Apoi ne-am gândit la tipuri de ceasuri. I-am întrebat cât e ceasul, și la ce se uită ca să-mi răspundă… la telefon! Mă bucur că mai am încă ceas de mână… Dar până la inventarea ceasului, știau de clepsidre și ceasuri solare, le-am mai spus de ceasurile cu apă…

Am ajuns la cele trei momente ale timpului: trecut, prezent și viitor, și ne-am reîntors la ceea ce studiază istoria – trecutul.

Și de aici a început greul… căci, ca să ajungi să înțelegi convenția creștină de măsurare a timpului, și în același timp să nu pleci cu ideea că e singura corectă, să-i accepți pe „ceilalți” și să educi toleranța, am discutat despre marile civilizații și sistemul fiecăreia de a măsura timpul. Pe greci și pe romani mi i-au spus ei, pe evrei – eu, dar știau, pe musulmani nu-i luaseră în calcul. Tot aici am stabilit că timpul curge într-o singură direcție, așa cum și acele ceasului se învârt într-un singur sens. Am marcat pe axa timpului, una după cealaltă, marile civilizații, pe măsură ce au început să numere anii, de la momentul de referință. Animația a început prin trasarea axei timpului, cu comentariul de mai sus, am marcat momentul prezent, și pe măsură ce am ordonat cronologic civilizațiile în discuție, am derulat și animația.

Am păstrat apoi doar referința creștină, și am delimitat cele două perioade – cea de dinainte, și cea de după Hristos. Cu cea din urmă am rezolvat repede, numărăm anii crescător, și suntem în 2016. Pentru cea de dinainte, am realizat întâi paralela cu termometrul, și gradele „numărate invers”, apoi am numărat și aici înapoi… până unde numărăm? Numărăm până la infinit înapoi? Numărăm până unde avem izvoare istorice, căci este o axă a timpului istoric…

Despre convenția privind momentul nașterii lui Hristos am povestit deja aici. A fost destul de greu să-l plasăm în secunda 00:00, pentru că susțineau cu convingere că e născut pe 25 decembrie. Cum istoria se studiază și argumentează cu dovezi, le-am spus că și această dată este o convenție, de fapt nu avem nici cea mai mică idee când s-au întâmplat, că nu avem dovezi istorice care să ateste evenimentele… Și uite-așa îmi voi pune eu profesorul de religie în cap, că nu poate demonstra că Biblia este un izvor credibil… Dar asta e deja altă discuție, am tranșat-o cu la istorie așa considerăm, la religie puteți discuta cu doamna…

Apoi a urmat partea cu adevărat cumplită: cronologia, care este matematică curată. Și dacă la matematică nu prea merge, nici la cronologie nu dăm pe dinafară. Și am făcut două greșeli: prima, știam de la ai mei copiii că împărțirea cu 10, 100, 1000 s-a făcut deja la clasa a IIIa, la fel și împărțirea cu rest. Și n-am verificat informația în programă… lucrurile nu stăteau în favoarea mea, nu se făcuse destul ca lecția mea să meargă ca unsă. M-am descurcat, dar greu de tot. A doua greșeală a fost aceea că sunt obișnuită cu copii mai mari, care știu să ia singuri notițe. Sau cel puțin să deschidă caietul și să scrie singuri data… Mi-am recunoscut vina, m-am adaptat din mers, și m-am gândit apoi ce șoc este pentru ei când ajung la gimnaziu, când toată lumea îi ia „de buni”, și ce responsabilitate masivă este la clasa a IVa, să îi înveți să se descurce singuri, să facă o schemă a lecției, să ia notițe…

Partea de cronologie a vizat calcularea numărului de secole „întregi” ale unui an, și rotunjirea la următorul dacă avem împărțire cu rest.

Am folosit în acest moment și axa timpului, pe care o aveau toți, confecționată anterior la cursul de abilități, și am încercat să verificăm rezultatele.

A urmat jocul pe axa timpului, care le-a plăcut enorm. S-au descurcat bine, au fost doar câteva greșeli, pe care le-am corectat apoi împreună. Nu am avut deloc probleme cu cifrele romane, învățate încă din clasa a IIIa, ceea ce mi-a ușurat fantastic munca, căci numai asta îmi mai lipsea în lecție după atâtea noutăți, să explic și sistemul de numerație roman! Unii s-au mulțumit cu anul ce le-a revenit, alții au mai cerut cartonașe, căci au văzut că „mai am”. Dacă ar fi fost clasa mea, aș fi lăsat pe perete axa timpului.

Mai greu a funcționat lucrul în grup, mai ales partea de verificare a rezultatelor colegilor. În momentul în care am găsit greșeli pe axă, au fost foarte nedumeriți de ce, după ce am discutat cu copilul care a calculat eronat, am luat la întrebări tot grupul, că nu ei au greșit. Nu, dar voi erați responsabili cu verificarea, și nu v-ați făcut treaba… colaborarea nu a funcționat.

Am discutat și despre decenii, și pentru anii de după Hristos au funcționat. Pentru anii de dinainte le-am explicat doar, le-am spus să fie atenți, căci la anul, în clasa a V-a, se vor lovi de ele. Axa au prins-o în caiet, iar ca temă au primit să calculeze secolul și deceniul pentru doi ani, la alegere, după Hristos.

Mi-am dat seama la plecare că mă așteaptă un drum lung… Și avem cu cine să mergem pe acest drum, doar că trebuie să îi ținem pe drum și să nu-i pierdem.

Știu că jocul de cronologie a fost preluat și realizat la clasă de multe colege. A fost surpriza toamnei pentru mine. Sper că aveți acum un pic de timp să mă ajutați cu feedback. Am structurat câteva întrebări, pentru a fi mai ușor, și le-am adăugat aici.

Mulțumesc!

Edit 2017:

Vă recomand să accesați linkul pentru manualul digital de aici
http://www.all.ro/manual-de-istorie-clasa-a-v-a.html . Sunt câteva filmulete, exerciții, dar și fișierul cu explicații suplimentare care pot ajuta.

Spațiul istoric – izvoarele istorice, lecție la clasa a IVa

Azi am primit, aș putea zice, „botezul” pentru istorie, clasa a IVa. Am ținut prima mea lecție… pentru care n-am dormit toată vara, și pe care n-aș fi reușit s-o organizez fără ajutorul prietenilor, care, ori mi-au cumpărat materialele de la târgul de vechituri, scotocind ore în șir după indicațiile mele, ori mi le-au împrumutat. Am mai completat cu ce-am avut pe-acasă, am printat și am xeroxat pentru a avea cât mai multe exemple, sau am investit în cărți poștale la muzeu.

Obiectivul lecției a fost simplu: să identifice, în momentul în care li se indică un material, ce tip de izvor este, cum anume ne poate el „vorbi” despre trecut și mai ales cum îl conservăm (am eu piticii mei, să nu ne urcăm pe zidurile cetăților…). Căci, dacă ne rezumăm să spunem „izvoare nescrise-unelte, arme, podoabe etc”, și trecem mai departe, n-am rezolvat nimic, mai ales la vârsta de 10 ani, când trebuie să vezi, să atingi, ca să înțelegi. Am preferat ca ora aceasta să ne transformăm în istorici amatori, și să vedem ce informații putem afla…

Nici nu știu cu ce să încep. Partea de spațiu istoric am rezolvat-o folosind o hartă a prezentului (România), urmată de o hartă a trecutului, Dacia în vremea lui Burebista, pe care am trasat și conturul granițelor actuale. Toate hărțile/fotografiile au fost proiectate pe perete, nici nu aș putea concepe lecția fără suport pps. Dar apoi a urmat partea grea… cum aflăm noi ce s-a petrecut în trecut?

Le-a plăcut „povestea spusă de un om preistoric”, pe care am citit-o împreună. Am folosit o imagine din peșterile de la Lascaux, reprezentând o siluetă umană rănită. Fac o paranteză, mi s-a părut extraordinar site-ul, care avea capitol special pentru „resurse didactice”, ceea ce la noi nu am găsit pe site-ul niciunui muzeu: să-ți ofere fotografia obiectului și scurt istoric. Apoi am avut o sumedenie de fotografii de la expoziția privind cultura Gumelnița, și le-au atras atenția cele două morminte… Știau cum ar trebui să arate un creștin, în niciun caz înmormântat ghemuit, și mai să-i scap din mână când au început să-și dea cu părerea ce religie aveau (de unde până unde ar fi fost catolici…?).

Printre izvoarele pe care le-am comentat împreună am strecurat și câteva secvențe de film din primul război mondial. Mi s-a părut relevant, când vorbim despre epoca modernă, să vedem și ce tipuri de izvoare ne poate oferi aceasta spre cercetare – înregistrări audio și video, cu sau fără sonor, pe film, bandă sau digital.

După discuții, i-am împărțit în 4 grupuri de câte 5 (și da, contează enorm câți copii ai în clasă, eu am căutat special o clasă mică pentru a susține lecțiile), și fiecare a primit un set de materiale, originale și copii. Am avut copii după „Gânditorul de la Hamangia”, însoțit de o carte poștală reprezentând statuetele (care, numai Ăl de sus știe când le vom putea vedea iar în original la MNIR), monede din 1881,1914, 1944, și o copie după un sesterț roman din vremea lui Nero, documente originale – certificate de naștere (1925, 1978, 2005), diplome de studii (1943, 1962, 1998), o foto-copie pe film a uneia dintre diplome (au fost foarte interesați de cum făceai „xerox” atunci când nu se inventase încă), un abecedar din 1932, Almanah „Șoimii patriei” din 1988, și, în rest, fotografii diverse, ziare de la începutul secolului XX, copii după documente. Am ales și documentul meu preferat, aflat la Muzeul Bucureștilor, în care un cetățean era avertizat că i se închide apa pentru că face risipă în gospodărie… Aviz amatorilor de azi, care nu se mai gândesc la nimic…

N-aș putea să măsor la ce cote a ajuns curiozitatea lor. Toată pauză au stat roi în jurul catedrei, să „studieze”. Și m-au rugat ca data viitoare să le aduc iar materialele, să se mai uite la ele în pauză… Au fost mici detalii, pentru care mereu se sună prea repede. Însă faptul că erau numai zâmbet, și cu întrebări de pus, m-a făcut să mă simt minunat. Copiii sunt copii, și sunt la fel oriunde ar fi. Curioși de la natură.

Învățare prin joc la istorie – cronologie

Disciplina istorie este una nu grea, ci foarte, foarte grea și puțini sunt cei care ajung să spună că „le place istoria“. Însă îți place ceea ce înțelegi cu adevărat.

Lecția de cronologie, făcută „clasic“, este mai mult decât plictisitoare, să recunoaștem. Însă un profesor extraordinar pe care l-am avut în facultate și-a început cursul spunându-ne că nu-l interesează să știm pe dinafară date, evenimente, ci să fim extrem de rapizi în a căuta răspunsul în ceea ce avem la îndemână. Am propus în articolul precedent o variantă de desfășurare a lecției dedicate acestui subiect.

Dacă considerați că, la clasa a IV-a, jocul rămâne o modalitate de învățare, și nu vă panicați când copiii se agită printre bănci și lucrează în grup, vă propun următorul joc: printați cartonașele din fișierul pus la dispoziție (paginile 11-17).

Pe fiecare cartonaș veți găsi un an, un eveniment, o fotografie și sursa acesteia. În cel mai optimist caz, am pregătit 35 de cartonașe, sper din tot sufletul că nimeni nu are atâția copii la clasă! (Dacă da… spuneți, și mai fac). Plastifiați dacă puteți înainte de a le decupa. Atașați o agrafă de birou fiecărui cartonaș, sau folosiți patafix, este mai rapid.

Folosiți de pe cartonaș doar anul menționat!

Spuneți-le copiilor că celelalte informații vor fi folosite în alt exercițiu, cu altă ocazie. Ele au doar rolul de a le stârni curiozitatea, evenimentele fiind legate de istoria noastră națională.

Luați una-două coli albe, de ambalaj, și rupeți fâșii pe lungime, de 15-20 cm lățime, pe care le îndoiți pe jumătate. Pe acestea, cu un marker, scrieți secolele, descrescător, începând de la secolul VI î.H., până în prezent. Segmentele dedicate trebuie să aibă măcar 15 cm din bandă. Dacă credeți că e mai ușor, puteți cumpăra panglică lată, pe care să scrieți, sau să întăriți materialul din hârtie cu bandă adezivă.

Dacă considerați că este mai simplu, paginile 2-9 din fișierul de mai sus se printează, se taie pe jumătate, și se lipesc corespunzător, pentru a obține banda.

La momentul jocului, prindeți banda de jur-împrejurul clasei cu patafix sau alt adeziv. Grupați copiii câte 4, în funcție de așezarea în bănci, și împărțiți în același timp cartonașele. Fiecare copil trebuie să identifice secolul anului ce apare scris mare pe cartonaș, să își noteze în caiet anul și secolul, apoi să caute pe banda lipită unde este secolul respectiv și să lipească/prindă cartonașul. Dacă nu se descurcă cu cifrele romane, cere ajutor colegilor. Se întoarce la grup și, împreună cu colegii, verifică dacă și ceilalți au rezolvat corect, folosind ceea ce și-au notat în caiete și axa timpului.

Greșelile identificate se corectează de comun acord, se fac schimbările necesare pe banda afișată. Pentru verificare, li se cere copiilor să privească șirul: anii trebuie să apară descrescător pentru perioada de dinainte de Hristos, crescător – după. Orice eroare sesizată în șir se analizează și se corectează, cartonașul fiind pus apoi la locul lui.

Sunt sigură că, dacă au terminat, se vor uita și la celelalte cartonașe, vor fi curioși să vadă „ce au și ceilalți“ și, de ce nu, să supravegheze modalitatea de rezolvare. Dacă le-a plăcut, pot continua exercițiul acasă, să caute singuri un eveniment, dacă pot – și o imagine despre acesta, și să realizeze un cartonaș după modelul celor utilizate la clasă, pe care să-l folosiți la exercițiile viitoare.

Cartonașele pot fi folosite și pentru identificarea deceniilor. Se trasează repede pe tablă 10 coloane, numerotate cu cifre arabe, de la 1 la 10, și copiii trebuie să își lipească cartonașul pe coloana corespunzătoare deceniului potrivit, după ce și-a notat în caiet răspunsul. La verificare, greșelile constatate se corectează cu ajutorul copiilor, cartonașele se așază la locul potrivit, și se face corectura și în caiet.

Atenție, la acest joc participă și cartonașele cu ani de dinainte de Hristos, dar copiii vor fi derutați, și vor tinde să le așeze în funcție de celelalte. Exercițiul poate fi și temă pentru acasă, copiii păstrează cartonașul și identifică deceniul, apoi, la verificarea de ora viitoare, se realizează jocul.

Sper să completez curând acest articol cu propria experiență, dar, până atunci, aștept sugestii de îmbunătățire.

– Ce ați făcut azi la școală? – Ne-am jucat… https://talentedenazdravani.eu/blog/2016/09/10/invatare-joc-istorie-cronologie/

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Sep 10, 2016 at 3:02am PDT

Am lucrat foarte mult la acest material și am decis să îl ofer doar celor care în ultimele patru luni au făcut o donație către acest site folosind PayPal sau cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele visa si mastercard, sau Revolut, la telefonul de contact al siteului). Menționați printr-un comentariu, după donație, ce material doriți.