Am început cu entuziasm din partea copiilor primul capitol „adevărat“ la disciplina istorie, în fapt, a doua unitate de învățare, căci pe prima n-au gustat-o mai deloc. Am reușit să îmi dau seama și de ce, salturile peste timp erau pentru ei ceva neașteptat și s-au acomodat greu cu informația sortată tematic.

Acum, după lecția despre civilizația greacă în Anchitate, începeam să discutăm despre strămoșii noștri, cei mai vechi locuitori ai spațiului „carpato-danubiano-pontic“, că tot au învățat termenul în ultimele lecții de geografie și acum îl folosesc foarte mândri de ei.

Proiectarea titlului lecției pe tablă a fost salutată cu urale și exclamații de „În sfârșit!“, ușor dezumflați la primul slide, care le afișa un tabel gol, cu două coloane: ȘTIU și VREAU SĂ ȘTIU. Preț de o secundă, au crezut că trebuie să-l completeze singuri, pe caiet, ca de obicei, însă au fost încântați că ei vorbesc și eu scriu, direct pe ecran, să vadă bine toată lumea ce s-a spus și ce nu.

Cumva aveam nevoie și eu – chiar dacă lecția era deja pregătită – de o confirmare inițială că sunt pe drumul cel bun și metoda știu-vreau să știu-am aflat mi s-a părut cea mai bună alegere. Încă mă gândesc, nu am luat o decizie, dacă este potrivită pentru începutul oricărei teme de discuție, așa măcar știu când pot apăsa un pic accelerația pe parcursul activității.

Și… s-au completat provocările:

La prima vedere, aveau noțiuni despre spațiul istoric în discuție, puțin despre politică, dar interesul lor mergea către cercetarea vieții cotidiene, așa că, de la început, a fost nevoie să lămurim că avem puține izvoare (în cazul dacilor) care să le satisfacă curiozitatea, dar dacă discutăm despre romani, acolo nu ne-ar ajunge un an întreg să studiem și le-am recomandat să rezerve ei timp pentru lectură. În plus, nu romanii erau subiectul meu principal.

Am ales să spun povestea lecției folosind izvoarele despre daci, să extrag ce se poate, ca informație, cu ajutorul lor, apoi să comentăm și să răspund(em) la întrebări. Niciodată nu mi-au plăcut manualele care, din criză de spațiu, dau din textul de lucru o propoziție și nu înțelegi mai nimic. Ce să comenteze un copil de 10 ani, care nici din textele de la limba română nu extrage ușor informația?

Au început să curgă (la propriu) fragmentele alese de mine, ușor prelucrate.

Nu le-am cerut lor să citească, citeam eu, ei urmăreau proiecția. Chiar și cei care citesc foarte bine ar avea dificultăți cu frazele lungi, cu intonația, pe care o consider esențială pentru înțelegerea mesajului. În plus, timpul nu îmi permite reluarea lecturii, pentru o mai bună înțelegere. Poate elevii mai mari să reușească mai bine, dar pentru scopul lecției mele de istorie, am ales să nu îi las pe ei.

Primul lucru pe care îl facem când le dau o sursă este să vedem cui aparține. E de încredere sau nu? De Strabo am învățat în prima lecție de geografie, de Herodot în prima lecție de istorie. Despre alții le spun când vine momentul. Apoi lecturăm textul și discutăm.

A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci [grecii] îi denumesc pe unii daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului. 

Neamul geților, care se înălțase atât de mult sub Burebista, a decăzut apoi cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice și din pricina romanilor. Totuși, ei sunt încă în stare și astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

Romanii numeau Danubius partea superioară a fluviului și cea dinspre izvoare până la cataracte. Ținuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont — de-a lungul căreia trăiesc geții — ei o numesc Istros.

Dacii au aceeași limbă cu geții. Aceștia sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului.

Strabo, Geografia

Ca orice text nou, au început întâi să scoată cuvintele necunoscute, pentru a înțelege. Pont – și ne-am uitat pe o hartă antică, ce era Pontul Euxin? Marea Neagră, pe care o pot recunoaște ușor din experiența cu mediile de viață de la științe și lecțiile de geografie a Europei, din ultimul capitol deja parcurs. Nici izvoarele Dunării nu erau o enigmă, au știut să numească și Munții Pădurea Neagră, moment în care m-am felicitat în gând pentru decizia luată anul acesta.

La final, am tras concluzia: de ce este important acest fragment? Pentru că ne spune unde locuiau și cine erau.

Mai departe:

Înainte de-a ajunge la Istru, Darius, regele perșilor, birui mai întâi pe geți, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos și cei care ocupă ținutul așezat mai sus de orașele Apollonia și Mesambria, s-au predat lui Darius fără luptă.

Geții, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată robiți, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci.

Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. 

Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea care provoacă aceste fenomene, deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.

Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit și cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi.   

Herodot, Istorii

Textul lui Herodot a fost completat cu o hartă a coloniilor grecești la Marea Neagră, pe care am folosit-o și când am vorbit în lecția precedentă despre civilizația greacă. Și de perși auziseră, doar îi menționaserăm în luptă cu cetățile grecești, dar, deși întrebările curgeau, avem o regulă, nu deviem de la drum. Nu putem discuta despre toate. Am readus în context afirmația subliniată, or fi fost ei cei mai tari dintre ai lor, dar nu au făcut față pericolului.

În schimb, sacrificiul uman în cinstea lui Zalmoxis a inflamat spiritele lor de secol XXI, cum adică, era o prostie, de ce să-l omori. Le-am reamintit că nu judecăm pe nimeni pentru credința sa, mai ales că nu am trăit noi în acele timpuri, dar nici azi nu procedăm astfel. Educația spre toleranță mai are mult de așteptat!

Concluziile textului? Strămoșii noștri erau războinici iscusiți, la care se adăugau informațiile despre religia lor.

Am schimbat registrul, cu o sursă din secolul al III-lea după Hristos, lucru care mi s-a părut important de menționat, deoarece apropierea naratorului de momentul descris este crucială pentru exactitatea faptelor. Așa a apărut în lecția noastră Cassius Dio.

Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu se numesc moesi, Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie că sunt traci din neamul dacilor. Acești daci trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar, dar nu căpătaseră nimic din cele ce ceruseră. 

Cassius Dio, Istoria romană

Am comparat denumirile: la două și la șase secole distanță de celelalte două surse, nu se modificaseră toponimele. De ce mi s-a părut important de subliniat acest lucru? Să ne gândim la teoria lui Roesler, despre vidul de populație creat după retragerea aureliană. Unul din argumentele contra este fix acesta, păstrarea toponimelor din antichitate. Se adăuga și informația despre relațiile politice între două entități și modul în care comunicau și negociau.

Am continuat cu portretul lui Decebal, deși mi-ar fi plăcut să am timp și pentru fragmentele privitoare la războaiele daco-romane. Însă m-am bucurat că în acest mod am fost mai aproape de dorințele lor, de a cunoaște istoria celor mulți, oamenii de atunci, și mai puțin evenimentele.

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru dușmani.

Cassius Dio, Istoria romană

Am profitat de mingea ridicată la fileu la începutul orei și, pe lângă portretul lui Decebal, am răspuns la întrebarea lor: cum își alegeau conducătorii. Cum îi alegem azi – cum se proceda atunci. M-am legat și de Traian, fiu adoptiv, pentru meritele sale, desemnat la tron. Ar fi fost o frumoasă tradiție de moștenit de către poporul român, dar…

Referitor la portretul lui Decebal, le-am atras atenția că este, până la urmă, un portret făcut de „dușman“, chiar dacă la 100 și mai bine de ani după moartea acestuia. Poate era nevoie de acest portret ca, în antiteză, Traian să fie aureolat pe măsură, nu a învins pe oricine, ci pe un aprig dușman.

Mi-am dat seama acum că nu le-am menționat nimic despre Tacitus, care a definit sublim istoria, ce trebuie scrisă „fără ură și părtinire“, el dând însă contra-exemplul perfect. Mai am însă timp să îl evoc.

Nu aveam însă de ales și trebuia să îl prezint și pe Traian:

După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. 

Vedea apoi că puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediția lui, Decebal fu cuprins de spaimă, de data aceasta va trebui să lupte cu romanii și cu împăratul Traian. 

Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos începuse să domnească la vârsta de patruzeci și doi de ani și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți; iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe.

De aceea Decebal se temea de Traian pe bună dreptate.

Cassius Dio, Istoria romană

După ce i-am cunoscut pe protagoniști, a venit momentul să adăugăm, totuși, și în caiete câteva informații, chiar dacă nu le place să scrie. Tabelul de mai jos a fost prezentat necompletat, celulele fiind scrise pe rând, cu ajutorul lor. Pentru ocupații, ne-am amintit de la greci cu ce făceau comerț, ce cumpărau de la daci.

Și acum au început, pe scurt, prezentările directe ale conflictului de la începutul secolului al II-lea, cum și de ce a venit Traian în Dacia.

Păcat că în manualele lor nu mai sunt legende istorice. Nu mai știu în ce clasă primară, dar sigur am citit despre bătălia de la Tapae, aflând detalii încă înainte să ajung să studiez, ca elev, istoria în clasa a patra! Am rezumat motivele la standardele unui război de cucerire: aurul (din Apuseni) și liniștea la graniță aveau un preț.

De aici am început să alternez sursele. Columna lui Traian, esențială pentru acest moment, unică în istorie, oferă povestea în imagini a celor două conflicte. Să nu uităm, contează cine spune povestea, dar cum alta nu avem, o vom „asculta“ pe aceasta.

Am început cu imaginea traversării Dunării pe un pod de vase (scena 4-5), romanii pășind cu îngăduința și aprobarea zeului fluviului. Nu era prima dată când vedeau imagini de pe Columnă, le-am folosit și în lecția despre izvoare, doar că atunci am analizat cum erau îmbrăcați dacii. Acum, ne-am uitat ce „uniforme“ și arme aveau soldații romani, cum era construit podul, geniștii romani fiind ingineri desăvârșiți.

Luptele au fost grele, dovadă și amintirile păstrate, despre acestea, peste timp, nu doar în imaginile de pe Columnă:

Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniți pe mulți dintre ai săi și ucise mulți dușmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu și-a cruțat nici propriile sale vesminte, ci le-a tăiat fâșii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaților căzuți în luptă și să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morți.

Cassius Dio, Istoria romană

Mi se pare extrem de importantă intersectarea de informații din surse diferite pentru educarea spiritului critic la elevi. Altfel cum să formăm adulți care să nu creadă prima bombă aruncată pe canalele de așa-zise știri, și să nu verifice, în mai multe surse, până să ia o decizie?

Perioada interbelică a fost ilustrată cu Monumentul de la Adamclisi, căci Decebal, înfrânt, nu a renunțat să încerce orice pentru a îndepărta pericolul roman.

Fără a intra în detalii ale campaniei, am accentuat doar că a fost înfrânt, iar în cinstea acestei victorii romanii au ridicat un „trofeu“ zeului Marte. Și nu l-au făcut simplu, ca de obicei, pe un trunchi de lemn, ci l-au imortalizat în piatră, dovada importanței acelei victorii din Dobrogea.

Deși unii dintre copii au spus că au vizitat monumentul, le-am atras atenția că neapărat trebuie vizitat muzeul din localitate, unde se află, în original, părțile acestuia.

Pentru Tropaeum Traiani, așa cum s-a chemat ulterior și așezarea ridicată de romani, am folosit imagini ale monumentului , dar și imagini de pe Columnă cu astfel de trofee militare, trunchiuri echipate și în jurul lor depuse armele capturate, acoperișul de la Adamclisi sugerând, în „solzi“, scuturile adunate.

Sursă foto: blogs.kent.ac.uk

Am ajuns repede la al doilea război, necesar deoarece campaniile interbelice, precum și nesupunerea lui Decebal îl făceau necesar.

Traian însă nu s-a mulțumit de la început cu o cucerire parțială a Daciei, dovadă modul în care și el s-a pregătit, în continuare, de război. Cea mai evidentă mărturie în acest sens este construirea, peste Dunăre, a unui pod de piatră, o legătură solidă între acest teritoriu și Imperiul roman. A facilitat cucerirea și a menținut, apoi, legătura administrativă.

Dintre toate momentele lecției, acum, în multiplele secvențe pe care le-am dedicat podului, i-am simțit în punctul culminant al curiozității. Nu mi-am propus, dar am reușit cumva să transmit emoția acestei realizări fabuloase a Antichității și geniul recunoscut peste timp al lui Apolodor din Damasc.

Prima a fost imaginea podului pe Columnă. Apoi, imaginea prezentă a piciorului de pe malul românesc, expusă „la locul descoperirii“, așa cum am învățat în lecția despre izvoare, la Drobeta Turnu Severin. Găsiți aici ilustrațiile, chiar și cu o reconstrucție a podului, dar dacă ajungeți vreodată în Drobeta, vizitați muzeul. Au acolo o machetă a podului (sau cel puțin o aveau ultima dată când am fost eu).

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

A urmat o monedă din cupru bătută de Traian probabil după victorie și care are pe revers o imagine stilizată a podului. Moneda se află la British Museum. Am analizat și acest izvor, catalogat „scris“ de copii, și am subliniat importanța pe care chiar împăratul o dădea realizării sale, ținând să o anunțe în tot imperiul prin intermediul acestui mod simplu – circulația banilor. Bineînțeles că au fost curioși și ce scria pe cele două fețe și le-am spus că acela este un „CV“ pe scurt, înșirau toate realizările împăratului la acel moment.

Însă ceea ce i-a dat gata a fost descrierea podului:

Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu știu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt și celelalte construcții ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. 

Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălțimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lățimea de șaizeci. Ei se află, unul față de altul, la o distanță de o sută șaptezeci de picioare și sunt uniți printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru acești stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească și felul meșteșugit în care a fost așezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 

Acolo este locul cel mai îngust și cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spațiul se îngustează mai mult aci — deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta și mai mare – cu atât se face mai năvalnică și mai adâncă. Concepția măreață a lui Traian se vădește și din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu folosește la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuți numai ca să facă dovada că firii omenești nimic nu-i este cu neputință.

Cassius Dio, Istoria Romană

Am făcut transformări pentru a ne da seama de dimensiunile reale ale podului, au fost extrem de curioși cum construiești în apă și le-am vorbit și despre praful de Puteoli, cimentul natural cu care romanii au uimit lumea două mii de ani mai târziu. Au aflat cu tristețe despre destinul acestei mărețe creații, distrusă un secol mai târziu pentru a apăra granițele imperiului.

Și pentru că atunci când am vorbit de cataractele Dunării s-au lăudat că au fost la „cazane“, deși acum defileul curge calm și liniștit, transformat în lac de acumulare, am căutat repede Tabula Traiana și i-am întrebat dacă au mers cu barca aproape de inscripție.

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Am căutat și inscripția și le-am tradus-o și explicat-o completând-o cu desene, căci este dovada unei alte capodopere inginerești mai puțin cunoscute: pentru a parcurge defileul Dunării, aproape imposibil de navigat pentru o armată, Traian a ordonat construirea unui drum suspendat. În peretele defileului au fost înfipți stâlpi, peste care s-a construit drum. Tabula era doar mărturia acestui drum.

De ce am ales să discut inscripția în original? Scrisă în limba latină, cuvintele aveau rezonanță în limba română. Lecția urma să se încheie cu procesul de etnogeneză și formarea limbii române ca limbă de origine latină.

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII  PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m)

Am regăsit „CV“-ul lui Traian, din care lipsește acum „Dacicus“, ceea ce înseamnă că discutăm despre o inscripție de dinainte de al doilea război. Și, privind-o, au întrebat imediat de ce este tribun a patra oară și au scris numărul folosind patru linii și nu IV, cum știm noi? Regulile nu erau atât de stricte, dar ei au fost atenți și eu mândră ca un curcan.

Am continuat cu al doilea război, repede desfășurat în povestire, ca să ajungem la înfrângerea și împingerea lui Decebal la sinucidere (pe Columnă, scena CXLV), dar și capturarea tezaurului care a făcut posibile, la Roma, jocuri rămase în istorie mulți ani mai târziu.

Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în mâinile dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. 

În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor și Traian stabili în ea orașe de coloniști. Fură descoperite și comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte prețioase — mai ales dintre cele care suportau umezeala —, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, Decebal puse se în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îl măcelări, ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său care cunoștea cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate acestea. 

După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari și de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci și trei de zile, în cursul cărora au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice și domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. 

Cassius Dio, Istoria Romană

Am reușit, puțin, ce-i drept, să discutăm și despre viața cotidiană a romanilor, mai mult despre distracțiile acestora și destinul Colosseumului. Au deplâns moartea atâtor animale, inutilă în concepția noastră, căci în secolul în care trăim și dresura animalelor pentru circ este considerată o barbarie. Însă nu poți judeca oamenii decât după legile lor. Într-o epocă în care sclavia nu era condamnată, în care nu exista noțiunea de drepturi ale omului, ce puteai face pentru animale?

Dacă am încheiat războaiele, am notat și în caiete:

Cucerirea Daciei de către romani
– războaiele lui Traian cu Decebal (101-102, 105-106);
– izvoare: Columna lui Traian, Monumentul de la Adamclisi, podul lui Apolodor de la Drobeta.

Am ajuns la momentul final, victoria lui Traian și rămânerea acesteia în istorie, în primul rând datorită tot lui Apolodor din Damasc, cel care a proiectat Forul lui Traian de la Roma. Am început să povestim despre Columnă și am utilizat această imagine (link), care o arată așa cum au văzut-o, probabil, oamenii timpului: pictată. Dacă acum în vârful construcției nu mai este statuia  împăratului, ci a Sfântului Petru, din ordinul papei, nu mai adăpostește nici urna funerară a acestuia. 

Dacă mergem la Roma, putem urca în Columnă? au fost ei curioși să afle, după ce au văzut scările interioare. Din păcate, nu. 

Și totuși, Traian nu a construit Columna pentru a evoca neapărat războiul, căci inscripția de la baza ei este elogiul muncii depuse pentru construcția forumului. Columna doar arată cât de înalt a fost „muntele și locul“ pe care împăratul l-a îndreptat pentru a-și construi piața, pe care am admirat-o într-o simulare (aici), apoi în imagini din prezent.

Însă Columna, ca și podul de la Drobeta, apare pe monedele împăratului, de data aceasta, pe un aureus (monedă din aur), aflată și ea, tot la British Museum.

Lecția a fost completată de o hartă pe care am marcat Imperiul roman înainte de cucerirea Daciei și spațiul locuit de daci, lipită în caiet și colorată acasă după modelul primit pe G-Classroom, pe care am comparat-o cu o alta, proiectată, a statului după cucerirea spațiului nord-dunărean.

Am trecut mai repede peste perioada destinată provinciei romane Dacia și am explicat evenimentele pe măsură ce derulam prezentarea și notam în caiet următoarele:

Provincia romană Dacia
– Oltenia, Banat, Transilvania;
– capitala: Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
– romanizarea = procesul prin care populația autohtonă adoptă limba, obiceiurile, cultura și civilizația romanilor;
– 271 d.H.: provincia este abandonată, funcționarii și armata romană se retrag la sud de Dunăre.

Am ținut să discut mutarea capitalei, chiar dacă parțial s-a păstrat numele. Ei nu au fost de acord, consideră că Traian a furat drepturile de autor pentru denumire și dacii ar fi trebuit să protesteze. Le-am recomandat să o viziteze, totuși, și pe aceasta.

Am lămurit ce a însemnat amestecul de limbă, de populație, ca apoi să discutăm despre retragerea aureliană, în datele cele mai simple și le-am recomandat să caute care erau denumirile râurilor pe care noi le-am învățat la geografie acum 1900 de ani. Sunt curioasă dacă o vor face și ce concluzie vor trage.

Pentru a înțelege însă fenomenul migrațiilor, am ales o hartă simplă, care să arate însă că poarta spre Europa, dinspre Asia, era prin spațiul carpatic, și că atracția Romei în epocă i-a adus sfârșitul. Le-am pomenit de vandali (și de aici, ce înseamnă a vandaliza) și de huni (și cum au tabletele la ei, au căutat imediat să vadă cât de urâți erau din cauza modelării craniului), și cred că ar asculta continuu povești (dar nu ar pune nici picați cu ceară mâna să citească singuri).

Ultimele notițe în caiete:

Formarea poporului român
– după retragerea romanilor la sud de Dunăre, populația romanizată rămasă în vechea provincie a rezistat și asimilat populațiile migratoare (slavi);
– în secolele III-VIII, în urma procesului de etnogeneză, se formează în spațiul carpato-danubiano-pontic un nou popor, român, cu o limbă de origine latină și religie creștină.

Am apărut, așadar, și noi pe harta Europei, ca popor. Cum ne-am creștinat – rămâne să mă întreb ce oare se discută la lecțiile de religie, dacă nici de Sf. Andrei nu știu după aproape cinci ani.
De ce cuvintele latinești s-au scurtat? O întrebare la care nu m-am așteptat, dar transformarea au simțit-o din exemplele pe care eu le-am dat, împreună cu traducerea, atunci când le-am întâlnit în lecție. Le-am amintit cum le-am explicat cratima, inventată probabil de oameni dornici să vorbească repede, în mai puține silabe. Poate așa au considerat și autohtonii, că nu au timp pentru latina literară și au păstrat din cuvinte esențialul, nu și terminațiile.

Am ajuns în acest moment la finalul  (prelungit) al celei de-a doua ore și am trecut repede în revistă ce ne notasem la începutul orei precedente că vor să afle. I-am întrebat dacă sunt satisfăcuți și au aflat răspunsurile pe care și le doreau. Nu chiar toate, dar aproape.

Nu aș fi reușit niciodată să dedic o singură oră temei și cu greu reușesc să respect finalul orei, mai mănânc, de nevoie, o pauză. Și totuși, nu s-au plâns până acum că plecăm un pic mai târziu acasă.

Ei nu s-au plictisit și sper că nici voi, cititorii acestui lung articol.

Notă de final: Am adăugat, acolo unde ilustrația îmi aparținea sau era de domeniul public, în articol. Am optat pentru link către sursă acolo unde acest lucru părea nesigur. Ele pot fi însă folosite în timpul lecției, chiar incluse în prezentări multimedia, însă nu pot fi publicate în această formă pe internet.