Școala unde „muieți-s posmagii”

Ion Creangă e considerat azi prea greu pentru copii și îl scoatem din lista de lecturi. Poveștile i le citim repovestite, de parcă există persoane care să se ridice la înălțimea talentului său de povestitor și să-i căsăpească opera. Însă Ion Creangă nu e pentru cei care nu vor să facă niciun efort, exact ca leneșul din povestea sa. Doar că, în ultimul timp, leneșul este lăudat, iar sătenii – condamnați.

M-am săturat de atâta văicăreală, nimic nu ne convine, e prea-prea sau foarte-foarte. Cum e aerisirea programelor – dacă le mai aerisesc mult pe unele, nu știu ce mai rămâne din ele. Vrem reformă, dar să nu investim nimic. Din păcate, nici măcar efort.

Regretabil, baghetele magice există doar în povești, dar peste tot nu văd decât oameni care cer insistent câte una. Și, presupunând că am face rost și am schimba peste noapte dovleacul putrezit în caleașcă (am avea școli moderne, utilate, profesori calificați și tot ce ne trebuie), tot am avea o mare problemă:

Mentalitatea conform căreia învățarea nu presupune niciun efort!

Nu am reușit să citesc în nicio carte, dar în niciuna!, despre procesul de învățare care să se producă de la sine, să aibă efecte profunde și să garanteze reușita. Ca să înveți, trebuie să vrei să o faci, să „semnezi” acest pact cu diavolul că accepți, de bunăvoie și nesilit de nimeni, să te chinui și să te străduiești, să devii altceva decât ești. Să te schimbi, căci asta înseamnă învățare eficientă: producerea unei schimbări profunde.

Și, la naiba, doare! Nu știu dacă fluturii simt ceva când, în cocon, se transformă, însă în jurul meu văd doar doritori ca nimic să nu doară și totul să pice din cer la școală când punem la cale un simulacru de învățare, bine colorat și presărat cu dulciuri și cântecele.

Da, poți învăța prin expunere la o anumită informație, dar schimbarea care se produce este superficială și nu este de durată. Să înveți cu adevărat presupune implicare, dorință și efort.

Ce vor elevii azi?

Să vină la școală, să stea pe telefoane, dar lecția să le intre pe o ureche și să le rămână agățată undeva? Fără să se străduiască! Temele!? Noua modă e că traumatizează copilul. Tema este, în esență, acel moment de sinceritate al copilului cu el însuși: am înțeles sau nu ce s-a discutat la școală?

Și, bineînțeles, vor să nu facă nimic, dar să aibă note fabuloase. Nici nu mai spun mari, căci toți visează 10 pe linie, dar obținut dormind adânc și jucându-se pe consolă.

Școala fericirii

Pe acei părinți care încep cu „eu vreau să fie fericit la școală”, i-aș întreba când au citit ultima dată Pinocchio și dacă își amintesc de Insula Plăcerilor. Acolo ajungeau copiii care… nu voiau să învețe. Inconștienți, ei asta își doresc.

La școală te duci în primul rând să înveți. Serios, profund. Apoi să socializezi cu cei de vârsta ta. Și, oricâtă libertate am avea, uneori aceasta nu funcționează în dublu sens. „De ce să învăț asta” nu e o întrebare la care să primești mereu răspuns, cât timp ești prea lipsit de experiență ca să vezi imaginea de ansamblu.

Trebuie să înțelegem odată pentru totdeauna că nu poți să știi să repari o mașină dacă nu ai învățat structura și nu cunoști uneltele cu care o poți face. Așa și la școală. Nu poți „face” dacă, anterior, nu ai „pus” ceva acolo, la dospit. Nu putem lucra cu informații fără să le cunoaștem în prealabil. Iar ca să știi trebuie să stochezi în memorie, logic, alcătuind structuri, nu mecanic, la grămadă.

Însă am înțeles…

Marea majoritate a celor care acum sunt părinți și care, la vremea lor, au luat școala în serios, nu mai sunt în țară. Au mai rămas câțiva care încă încearcă să își țină copilul pe un drum decent.

Dar sunt și mulți pentru care școala era locul unde plecai de-acasă, iar acum sunt foarte vocali privind inutilitatea efortului de învățare. La ce îți trebuie să știi să scrii corect? Să calculezi? Să gândești? Ei au „reușit” și fără ele să se înalțe și să se reproducă ca specie. Pentru copiii lor, ei vor doar o diplomă, ca să salveze aparențele, și multă „fericire”. Roz și musai cu sclipici, dacă se poate.

Ce manuale folosim anul viitor??

Vă avertizez că va fi un articol lung și cu destule probleme, poate nu toate analizate suficient, dar cu care vă provoc în comentarii. Toate încep de la reluăm/nu reluăm școala clasică în septembrie și cum vom face față în acest nou context situației de a învăța online. Țin să încep cu mulțumiri pentru toate editurile din țară care au pus la dispoziție, gratuit, resurse, manuale digitale, pentru a ajuta profesorii dedicați în pregătirea lecțiilor, „altfel“ decât a da o poză întunecată cu fișa pe whatsapp. Dacă nu poți face conferință, n-ai cum să pregătești o prezentare animată a lecției (cu cât copilul este mai mic, cu atât provocarea este mai mare), materialele acestea au fost butelia cu oxigen de care aveam nevoie.

Dar…

Ce manuale primesc copiii la toamnă?

Colega mea mi-a atras atenția că, neîntorcându-ne la școală, nu am strâns manualele transmisibile, așadar în toamnă nu vom avea ce să le dăm copiilor! Nu mă gândisem la aceasta pentru că am clasa pregătitoare, nu predau manuale, trec clasa întâi, vor primi oricum manuale noi. Dar ceilalți? Și apoi, vin copiii cu manualele, le predau, le dăm clasei următoare, cu tot cu… virusuri? Că tot ne facem 1000 de calcule de prevenție, nu? Și pentru că tot discutăm de prevenție și măsuri, de ce nu se ia decizia ca manualele să nu mai fie transmisibile?

Singurii care scapă sunt copiii acum în clasa a VIII-a. Ei nici măcar nu ar trebui să le mai predea, căci ar ajunge oricum direct la topit, manualele acelea nu vor mai fi în uz anul viitor. Și scapă și cei care vor fi clasa a VIII-a în anul școlar 2020/2021, ei oricum nu au avut niciodată manuale la început de an, deja sunt „obișnuiți“ cu situația!

Dar întrebarea aceasta aduce și altă problemă. Acum doi ani, Ministerul Educației a decis (mai contează cine era ministru?) că editurile sunt incapabile să facă manuale de calitate și fac ei, împreună cu EDP, manualele pentru clasa a VI-a. Editurile erau obligate să atașeze și manual digital, dar EDP… nu. Urmarea: la clasa a VI-a nu avem manuale digitale…

Pentru că a fost așa o decizie bună să faci totul singur, heirupist, să nu delegi, să dai bine politic, să te bați ca gorila cu pumnul în piept că tu ai pus manuale pe bănci, nu ca „alții“, ai ascuns sub preș dezastrul calitativ al acestor manuale… iar despre cele digitale, nu a suflat nimeni nimic. Cine le folosea?! Nimeni!!

Ba mai mult, mândru de manualele cele noi ca împăratul de hainele sale, Ministerul a decis să repete isprava cu manualele de clasa întâi și a doua. Le-a făcut în două variante chiar, să ai opțiunea de a „alege“, căci la noi așa stă treaba, ne facem că muncim. Autorii, chiar cu experiență, căci lucraseră în antecedente cu alte edituri, nu aveau ce să facă dacă la butoane era unul fără simț artistic, fără experiență, fără… multe, poate doar cu arbore genealogic, recomandat ca nepotul cine-știe-cui. Au ieșit manuale pline de greșeli, fără armonie, estetic niște colaje ieftine. Timpul scurt nu a permis autorilor să stea să le verifice atent, sincer nici nu cred că au apucat să îl vadă decât la tipar, prea târziu.

Manualele digitale atașate acestora… sunt extraordinare. Conform paginii de titlu de la unul din manualele de clasa întâi, Manualul digital este realizat cu sprijinul Societății Române de Televiziune. Aceasta în anul de grație 2018, acum suntem în 2020, verbul este încă la prezent, și ele tot n-au apărut! Să mai întreb ce produse de succes recomandă TVR ca producător de material digital educativ?

După ce s-a decis că Ministerul nu plătește decât aceste materiale pentru elevi, toate celelalte edituri s-au trezit că au manuale aprobate, care din punct de vedere legal pot fi folosite la clasă, dar… pe care ministerul nu le cumpără pentru elevi să le ofere gratuit! Din punct de vedere financiar a fost o lovitură pe la spate. Ce părinți ar da bani pe manuale dacă „se dau gratis“ de la școală altele?

Dar ne-am trezit acum, în 20-20, ca părinți, că trebuie să facem lecții cu copiii, că era bun la lecția X un filmuleț care să-ți arate cum se scrie litera, cum se leagă de o alta. Părinții cu copii clasa întâi și a doua cred că înțeleg mult mai bine despre ce vorbesc, la celelalte clase mă amăgesc că profesorii au folosit din plin manualele digitale pe care le au. Aveam sau nu nevoie de manuale digitale? Ooo, și ce bune ar fi fost! Să mai zic de ce utile erau în forma unor aplicații pe telefon??

Manuale.edu.ro

Site-ul e destul de cunoscut, găsești aici manualele în vigoare (exceptând pe cele de dinainte de 2011), cu tot cu versiunile digitale. Când Ministerul a decis să introducă manualele EDP-2018 la clasa I și a II-a, erau încă aici disponibile manualele digitale ale celorlalte edituri. Dar… la un moment dat, au dispărut. Nu știu de ce. A decis ministerul să le scoată, să nu mai avem cu ce compara? Editurile au intervenit, din moment ce produsul lor nu mai era pe lista de opțiuni de achiziție? Una peste alta, am fi avut nevoie de ele acum! Dacă s-ar putea, în al 13-lea ceas, să se revină la posibilitatea de a comanda celelalte manuale? Și, mai ales, să se pună repede la loc cele digitale, pe site…

Dar discuția despre manualele digitale este una lungă. Când am citit prima dată, acum niște ani, caietul de sarcini pentru realizarea unui astfel de manual, am considerat de la început că e o prostie. Aplicațiile erau în proporții complet ilogice pentru un astfel de produs. Ceea ce înțelegeau prin „digital“ cei care au scris acea listă era departe, departe de a înțelege realitatea. În discuțiile preliminare cu V., de la Infomedia, care urma să se ocupe de manual, am avut plăcerea de a primi un compliment fantastic, că înțeleg perfect ce e acela manual digital și știu ce să cer, dar ceea ce vreau eu are un cost pe care nimeni nu va accepta să îl plătească, chiar dacă ar fi fost în interesul elevului.

Ministerul a considerat că „manual digital“ înseamnă o proporție 9-6-3 a aplicațiilor, 45 statice, 30 dinamice, 15 interactive. Adică 45 pe care poți da click și se deschide o poză, 30 pe care dai click-play-stop, audio sau video, și 15 tip joc, test, sau orice altceva. Prostia continua, căci manualul, TOT, trebuia să încapă pe un CD, căci de descărcare liberă de pe net nu au auzit. Și dacă voiai să muncești, gratuit, de dragul de a avea un produs utilizabil de către copii, tot nu puteai, că trebuia să „încapi” în 700 MB. Ce făceai? Micșorai pozele, făceai filmulețele la rezoluție mică, nu HD… și tot așa, serie de compromisuri. Aa, și nu aveai voie să pui linkuri pe net, să le recomanzi, de exemplu, copiilor, un muzeu… Toate pentru că lista aceea a fost făcută de oameni nepricepuți.

Manualul digital ar fi trebuit să fie în primul rând interactiv. Cât costă un asemenea soft puteți vedea pe site-urile editurilor de profil din România – Infomedia, Editura Edu, Ascendia, CD-Press, Intuitext, din ce îmi vine acum repede în minte (puteți completa în comentarii dacă ratez pe cineva și merită pomenit).  Dar dacă vrem cu adevărat să avem o soluție viabilă de învățământ digital, atunci raportul prezentat mai sus trebuie inversat. O poză nu înseamnă digital, când o să înțelegem acest lucru?

Ce facem cu manualele anul viitor?

De ceva ani varianta „nu cereți bani părinților“ a fost propagată și mulți au înțeles să nu se implice, că face statul tot. Însă tot la fel de mulți și-au dat seama că de sus nu se va întâmpla nimic și că, dacă vrei să ai parte de ceva diferit pentru copilul tău, nu ai de ales. Învățământul e gratuit pentru elevi, nu pentru părinți, sper că vă mai amintiți! Am început anul cu multe temeri și modul în care urma să lucrez la clasă în condițiile în care am primit clădirea proaspăt renovată și… goală! Nu aveam nici dispensere pentru săpun, nici coșuri de gunoi (două luni am pus gunoiul din clasă în cutiile de la lapte), dar nici imprimantă la dispoziția profesorilor. Așa că am strâns părinții, le-am spus că aduc eu calculator, dar imprimantă… nu am. Soluțiile erau simple:

  • nu folosim nimic printat, căci nu avem unde;
  • le dau seara materialul pentru a doua zi, se descurcă fiecare cum vine cu el printat la școală – cine nu are… puteam pune pe proiector sau se uita la colegul;
  • delegau un responsabil cu printul, care printa pentru toți și se descurcau ei cu contribuțiile;
  • vedeam cum putem lua o imprimantă și printam eu dimineața, la școală, ce aveam nevoie.

Slavă Domnului că a fost ultima, 17 lei/copil, iar cu tonnerul inclus am printat tot semestrul vreo 2700 pagini, cost pe pagină care scade mereu din moment ce o reîncărcăm.

M-am gândit de multe ori cu groază la clasa întâi și la manualele date gratuit ori de câte ori vedeam colegele văitându-se că sunt praf. Toamna trecută am văzut că editurile care aveau anterior manuale pentru clasele I-II au scos pachete promoționale, caietele și manualele la preț special. CD-Press, dacă nu mă înșel, au fost primii. Apoi fiecare s-a chinuit să adapteze caietele pe care le avea pentru manualele tipărite de EDP, dar e un fel de ciorbă reîncălzită.

Acum, în varianta în care vom (mai) lucra online, mi se pare că decizia asupra materialului ce va fi folosit la clasă, mai ales la cei mici, este una foarte importantă, iar dacă are sau nu un manual digital de calitate este esențial. Nu mai e doar care e financiar avantajos, ci dacă suntem prea săraci ca să ne cumpărăm lucruri ieftine. Așadar, vor fi părinții de acord să cumpărăm manuale care au și varianta digitală sau nu? Și nu vorbesc doar de clasa întâi, ci și de a doua, care ar trebui să preia manuale folosite de colegi, în bună parte deja deteriorate de doi ani, căci copiii sunt obișnuiți să scrie pe ele și nici prea mulți profesori care să îi împiedice nu sunt. Și cum să nu facă asta, din moment ce percep manualul ca instrument de învățare și îl folosesc în consecință?

Personal mă gândesc serios să comand deja pachetul manual + caiete de la editurile care par serioase și să decid ce propun părinților. La capitolul „iluzii deșarte“ mai trec una, să ajungă acolo sus cineva care să fie capabil să ia decizii, chiar dacă dureroase, dar în interesul elevului. Sper și că părinții, având acum acces la materiale altfel disponibile doar cu abonament, au realizat care este diferența de valoare între a face învățământ tradițional și a avea acces la resurse adevărate, construite cu scop didactic.

Acea „platformă“ cu lecții pe care Ministerul o tot promite, disponibile gratuit, nu înseamnă să strângi la un loc materiale create de profesori, filmate cu telefonul, ci să creezi, cu oameni capabili, atât din punct de vedere științific și metodic, dar și tehnic (programare), materiale pentru elevi. Și să ții cont și de lucrul diferențiat, de copiii cu CES, care au alte nevoi… Chiar crede cineva că acea platformă se va realiza curând la un standard calitativ acceptabil? Se va face, o vor bifa pe listă, dar alternativele funcționale vor veni tot din mediul privat!

G-Classroom: ce-am mai descoperit

Uite că în curând sunt două luni de când mă străduiesc să fac din clasa online ceva ce să aducă a proces de învățare. Fiecare zi a fost o provocare, de multe ori să găsesc căi mai simple de a rezolva cerințe cronofage, sau de a mai aduce un strop de noutate.

Corectarea temelor

În varianta de Class pe care o am eu pe consola G-Suite, corectarea temelor, atunci când sosesc într-o variantă acceptabilă de fișier (nu merge cu pdf, de exemplu), e relativ simplă. Am posibilitatea de a edita și bifez, dacă este cazul, răspunsurile, sau tai la nevoie. Nu am atâta precizie cât să „îndrept“ semnele grafice, chiar și cu pen-ul, dar tot e ceva.

Ajutam o colegă cu setarea clasei și, numai bine, când au început să sosească primele teme și încerc să le corectez, ia opțiunea de unde nu e. În varianta de utilizare a aplicației pe contul personal nu este disponibilă. Pentru o secundă am paralizat, căci la această problemă nu mă gândisem. Însă…

Tot ceea ce lucrezi în classroom și urcă copiii se salvează în contul de drive al profesorului. Google Drive oferă opțiunea de sincronizare a contului pe calculator, un fel de dropbox dacă sunteți familiarizați cu aplicația. Așadar i-am sincronizat contul și undeva pe calculator are un folder G:\My Drive\Classroom\Clasa (cum se cheamă), în care găsești așezate frumos pe teme tot ceea ce s-a urcat. Eu l-am descoperit când am vrut să fac cu copiii „turul galeriei“ după o temă la arte și nu aveam chef să stau să salvez din G-Class poză cu poză, voiam ceva să mi le pună repede pe toate la un loc.

I-am arătat cum să intre (un shortcut pe desktop e de mare ajutor), le deschide în Paint, le corectează, apoi se sincronizează automat cu platforma și când intră din nou în G-Class, îi apar la teme corectate. Doar le adaugă feedback și le trimite punctajul.

Apropo de punctaj, Am observat că poți să dai și „mai mult“ decât ai stabilit, așa că le-am inventat bonusuri. De exemplu, fișa cu semne grafice este decorată cu desene de colorat. Sunt opționale. Dacă pentru fișă au un număr de puncte, stabilesc și bonusul, așa că poți lua 5/3. Pentru că am început să lucrăm pe organizarea datelor în tabele, i-am provocat să își noteze, într-un excel online, făcut de mine și multiplicat ca temă pentru ei (Google Sheets), ce puncte primesc. Concluziile le trag prin iunie, să vedem dacă și cât a folosit acest sistem.

Întâlnirile live

Am observat cu această ocazie că G-Suite a introdus posibilitatea de a genera un link de întâlnire pentru clasă, care apare în antet și poate fi accesat simplu de toți elevii. Pentru cei care au adrese create pe domeniul școlii, acest link este vizibil și funcțional. Însă… pentru cei care au intrat cu adresa proprie, nu. (Opțiunea nu este disponibilă pe conturile personale).

Cu aceste întâlniri e o întreagă distracție. Dacă le programez și invit „clasa“, am surpriza ca terminalul la care stă copilul să aibă altă adresă de mail instalată decât cea cu care părintele intră pe clasă, așa că am o listă paralelă de adrese, să îi invit separat și pe pitici. Am deja vreo cinci care se descurcă să intre singuri și mă mai ciupesc ca să nu visez cu ochii deschiși că voi putea să aplic flipped-classroom în învățarea de zi cu zi. Mă încurajez și îmi spun că măcar cu unii voi avea șansa.

Dar a mai apărut o problemă, deși copilul se descurca relativ, invitațiile de pe mail, linkurile noi, părinții la serviciu, îi împiedicau. Am testat săptămâna aceasta – să vedem cum merge, o pagină online în care am pus butoane pentru accesul la întâlnire (.html, o editez eu la nevoie). Copilul are un shortcut pe ecran, intră pe pagină, dă click… desenele folosite sunt aceleași pe care ei le-au avut de colorat pentru separatoarele din portofoliu, la diferite discipline (exceptând religia, unde am căutat ceva asemănător, căci pe aceasta nu am comandat-o). M-a ajutat Manu, care a acceptat să mi le facă, după descriere, pentru a alcătui orarul cu pictograme (proiect care, spre rușinea mea, nu a mai fost gata chiar la începutul anului și m-am adaptat din mers).

Deocamdată testez proiectul, dacă am feedback pozitiv, îl extind și pentru ceilalți copii care nu au de ales și trebuie să se descurce singuri.

Problema feedbackului

Ce nu mi-a plăcut la școala online e că nu pot ține, de fapt, copiii online să evaluez ceea ce am făcut. Oricât de binevoitori sunt părinții și își doresc să îmi dea feedback după o activitate (dacă i-a plăcut, cât de concentrat a fost, cum a reacționat etc.) ceea ce ajungea la mine nu îmi era suficient. Când am văzut săptămâna trecută că în fișa postului vom avea „conceperea de metode de evaluare“ mi-a ieșit cafeaua pe nas, că tocmai luasem o înghițitură. Cum să evaluezi la comunicare? Citire? Așa că am mai testat ceva. Ca o paranteză, mă simt ca cei care caută tratamente și vaccin pentru covid, prin încercare și eroare.

Am riscat cu o temă de „povestire după imagini“, dar un pic mai alfel, de fapt o inventare de poveste folosind imaginile. Le-am ales patru, să le combine cum consideră și să se înregistreze audio spunând povestea, așa cum doresc. Nu vă pot spune ce a ieșit, am râs cu lacrimi, poveștile sunt delicioase, pline de umor, suspans și întâmplări la care nu te-ai gândit. Un brainstorming veritabil, spune ce îți trece prin cap, nu există variantă corectă sau greșită! Le voi salva frumos, cu nume și prenume, le pun la păstrat pentru cutiuța cu amintiri din clasa a IV-a. Peste patru ani, pe vremea aceasta, când vom face AMR pentru despărțire, le voi scoate și le vom asculta împreună. Să sperăm că vor fi din „vacanța de covid“ și nu „prima vacanță de covid“.

Ideea cu înregistrările a fost adaptată de colega mea pentru clasa întâi la citirea lecției. La poza paginii din caiet cu tema scrisă este acum atașată și înregistrarea cu lectura. În sfârșit „citește acasă lecția cu voce tare cuiva din familie“ se întâmplă cu adevărat pentru unii copii, care soseau la școală a doua zi fără să fi aruncat măcar o dată ochii pe textul nou studiat.

Altfel… sunt bine. Mă adaptez din mers, învăț în fiecare zi câte ceva nou, mă bucur că am aflat de la colege cum să fac să văd pe Google Meet copiii așa cum îi văd cei care folosesc Zoom (am instalat în Crome extensia Google Meet Grid View), mă ajută și părinții cu feedback și se ajută între ei când întâmpinăm o problemă. Știu că nu le putem rezolva pe toate, dar am ajutat ori de câte ori am fost întrebată și am știut. Dacă vrei e imposibil ca întrebând să nu găsești o soluție. Ceva ce nu poți face e doar ceva ce nu știi încă cum se poate rezolva.

Nu mă simt bine însă de câte ori mai aterizează câte o hârtie de la inspectorat (ce liniște era înainte de vacanță!) și văd că oamenii aceștia nu vor să treacă în epoca internetului, sunt lucruri pe care le cer, statistici, pe care le fac ca acum 100 de ani, cu tabele pe hârtie (în word). Ai acum atâtea unelte care nu numai că sunt rapide, dar îți mai fac și 3/4 din muncă… Noi de două luni am învățat atâtea, ei nu pot găsi un om care să gândească și să învețe Google Forms…

Matematica poate fi… o placere? Cu siguranta ca… DA!

Pentru a răspunde la întrebare si a justifica răspunsul, voi încerca să-i fac pe cei care se luptă cu Matematica, încă de pe măsuţele din Grădiniţă, până la sfârşitul Liceului şi mai… departe, că trebuie să te “ţii” de ea, că dacă nu, se lasă ea de… tine.

Trebuie înţeles de la început ca Matematica este ca un lanţ nesfârşit. Dacă o singură verigă din acesta este subredă, eşti pierdut! Pentru cei care învată la Matematică, aceasta s-ar traduce prin faptul că trebuie să o facă  în mod continuu, permanent şi fără să neglijeze vreo lecţie. Speculanţii nu au ce căuta pe domeniul Matematicii.

Cum să învăţăm la Matematică? Nu stiu daca există reţete… Trebuie însa să o facem sistematic. Învăţăm fiecare noţiune în parte şi vom căuta prin exerciţii, foarte multe exerciţii, să fixăm cât mai bine ceea ce am învăţat. La Matematică, repetiţia este mama învăţăturii. Trebuie să crezi şi să accepţi acest lucru. Cu cât vom învăţa mai mult cu atât vom constata că ştim foarte puţin. Numai cel care o face din pasiune, multă pasiune, va putea spune odată că este o… plăcere  să lucrezi la Matematică.

Aş recomanda acum o carte. Ea se numeste Şocul Matematicii şi este scrisă de matematicianul Solomon  Marcus. Nu cred că ar putea cineva să pledeze pentru  învăţarea matematicii mai bine decât a făcut-o domnul Solomon Marcus în această minunată carte.  Am să-l citez apriximativ din memorie:

Matematicienii ar trebui priviţi ca si poeţii… lumea ar trebui să fie mândră că-i are… dar ce păcat că nu se întâmplă acest lucru.

Până data viitoare, la revedere!