Raul Dona, Jurnalul unui medic militar

Jurnalul unui medic militar: Raul Dona

De când a citit „Jurnalul Annei Frank“, Iris a prins gustul jurnalelor. I se pare că poți afla astfel „acea istorie pe care nu ți-o spune nimeni“, lucru pentru care are mare, mare dreptate. De când cu reforma în învățământ și modificarea programelor de istorie, se tot pune accent pe călătoria prin istorie pe care manualele trebuie să o propună copiilor, dintr-o perspectivă nouă: istoria nu este înșiruirea marilor evenimente și a figurilor de lideri, este istoria celor mulți, trăită de fiecare dintre ei.

În acest sens, ultimul cadou primit a inclus, normal, și o carte. Și cum stau cu ochii de ceva vreme pe colecția de la Humanitas, din care am mai prezentat deja câteva volume, i-am luat Jurnalul unui medic militar, Raul DonaȘcoala îi mănâncă însă și bruma de timp liber pe care o mai are, așa că de jurnal încă nu s-a atins. Am profitat în schimb eu de vacanță pentru a mă afunda în lectură. Îmi tot repet să nu îmi mai fac idei preconcepute despre o carte, dar e unică acea senzație când, filă cu filă, povestea te surprinde, te întoarce pe toate părțile și te lovește exact când aveai impresia că te ții mai bine pe picioare… ei bine, cam așa e Jurnalul.

Raul Dona, Jurnalul unui medic militar

În primul rând, poate că cel mai bine ar fi fost să se numească Jurnalul unui tată, medic militar, căci este modul pe care îl alege doctorul, prins în caruselul morții Primului Război Mondial, să se adreseze fiicei sale nou-născute. Este un părinte care face ceea ce străduim și noi azi: să imortalizăm pe hârtie momentele acestea magnifice, primele cuvinte, primii pași, primele „performanțe” ale ființei care îți luminează viața dintr-o nouă perspectivă, bulversantă.

Ceea ce a scris pentru fiica lui, într-un carnet negru, cu creionul, are parte și de ilustrațiile realizate de soție, dar și de comentariile (rare) ale acesteia, pe lângă rândurile scrise de el. Ești, așadar, martorul nevăzut al încercărilor disperate ale celor doi părinți de a alăpta copilul în condițiile crunte ale vieții de refugiat, în care mama se hrănea doar cu pâine mucegăită, fasole fiartă și cartofi degerați, ori de a aplica metode neortodoxe pentru a învăța copilul la oliță. O familie învățată cu „traiul bun”, obișnuită să aibă servitori, dar care acum abia face față unui mod mizerabil de supraviețuire. Din toate, se detașează disperarea capului de familie, neputincios în fața realităților cotidiene. Revolta față de conducere, față de inechitatea tratamentului în fața sacrificiilor, a răutăților și invidiei celorlalți, se alătură nedreptăților pe care trebuie să le suporte.

Pasaje mai interesante din carte găsiți pe contul meu de instagram. Șocul cel mare al acestei lecturi se produce din două în două pagini, când autorul scrie data: atunci ai parte de un duș rece, realizezi că nu citești ziarul luat azi de la chioșc, ci gândurile unui om care a trăit în urmă cu un secol. Și atunci îți dai seama, de fapt, cât de ironică este istoria și cât se ambiționează să se repete, iar noi perseverăm în a nu învăța nimic din ea. Conștientizezi că această societate „românească” pe care o condamnăm acum, revoltându-ne, are în profunzimile sale câteva metehne, cu rădăcini fanariote, de care în nu știu câte secole vom scăpa!

Sunt sigură că, dacă ar fi existat hashtagurile atunci, Raul Dona și-ar fi pus liniștit la profil #rezist, căci aceasta este, în cele din urmă, concluzia tabloului social descris de el, al anilor de refugiu în Moldova în timpul Primului Război Mondial.

Nu știu dacă la școală v-a plăcut istoria, dacă nu a fost cumva oaia neagră a orarului, însă vă provoc să o citiți și altfel: nu spusă de istorici, ci de oamenii de rând. Nu vă faceți griji în privința personajelor menționate, notele de subsol sunt mai mult decât suficiente pentru conturarea tabloului politic de epocă, chiar și pentru neinițiați. Îl recomand și copiilor, de la gimnaziu în sus, capabili să înțeleagă greutățile vieții de zi cu zi și să aprecieze, în acest fel, ceea ce au în prezent.

Jurnalul poate fi răsfoiți aici și achiziționat de la Librăriile Humanitas, Elefant, eMag, libris, diverta, cartepedia, carturesti.

Ursul, de Adrian Oprescu, Humanitas

Ursul, de Adrian Oprescu

Ursul, de Adrian Oprescu, Humanitas

După experiența la ceas târziu cu TomiUrsul aproape că și-a găsit imediat loc la mine în brațe. Mă rodea curiozitatea, pur și simplu voiam să văd dacă prima impresie despre autor se confirmă. Povestea este mult mai abordabilă de către copiii mici (comparativ cu Tomi, mult mai profundă), chiar dacă volumul este tipărit destul de mărunțel pentru aceste vârste. Însă imaginile care însoțesc textul sunt extrem de sugestive și fac ca firul să fie depănat încet.

Despre ce e vorba? O rescriere a poveștii ursului – de ce nu mai are coadă și de ce are urechile mici, o explicație care pare mai umană, căci ursul devine victima unor accidente și nu a unei înșelătorii, așa cum îi pregătise vulpea în povestea lui Ion Creangă. Acum depinde de gustul fiecăruia, dacă preferați să n-aibă coadă că e naiv sau că e pofticios…

Ce am remarcat însă la text, pe lângă stilul narativ al bunicului ce povestește nepoților, este faptul că „simte” momentele în care folosește cuvinte mai dificil de înțeles de către copii și le explică, fără a întrerupe în acest mod povestirea. Uneori aș vrea să se revină în cărțile pentru copii la acele explicații în josul paginii, căci generația de cititori de astăzi nu mai are răbdare să caute cuvintele în dicționar… dacă nu le înțelege în context, atunci copilul trece pur și simplu peste ele. Și aș da aici ca exemplu „caval”. Din context se înțelege că este un instrument muzical, însă ilustrația însoțitoare dă impresia că acesta este înrudit cu naiul, când, de fapt, este cu fluierul. Aș face un test să văd câți copii caută în dicționar, însă ar trebui să le pot cere lectura simultan. Aș paria că nu vor căuta, vor accepta informațiile parțiale ca fiind suficiente.

Altfel e din seria „să nu faceți acasă”. La cum mișună urșii pe Valea Prahovei, nu aș recomanda nimănui să încerce să-l domesticească pe Moș Martin cum a făcut Ghiță din povestea lui Adrian Oprescu, accesibilă copiilor de la vârsta la care încep să citească singuri până la cea la care se plictisesc de povești.

Volumul a apărut la editura Humanitas și este disponibil online la  Libris,  Cartepedia,  Elefant,  Diverta,  Cărturești,  Librărie.net,  eMag.

Tomi: o poveste - Adrian Oprescu

Tomi: o poveste de Adrian Oprescu

Pe Tomi l-am cunoscut anul acesta, în primăvară, odată cu copiii mei de la clasă. Era încă unul din personajele scurtelor povestioare din manualul de limba română, parcă mereu prea scurte ca să le înțelegem cu adevărat. Nu știu de ce, fragmentul prelucrat în manual a cerut mai mult… a cerut întreaga poveste. În vară mi-am cumpărat cartea. A stat pe birou până acum, mereu au trecut altele înainte ei. Poate că aștepta una din serile reci de toamnă.

Tomi: o poveste - Adrian OprescuDouăzeci de povestioare despre prietenia dintre un copil și un cățel… 84 de pagini parcurse repede, iar dacă stau să mă gândesc, nu sunt nici măcar atâtea, căci, în ciuda faptului că nu are ilustrație, are câte două pagini libere între povești. Dar nu are nevoie de ilustrație. Autorul e artist în a le suplini din cuvinte și magia pe care o țese cu acestea s-ar fi risipit cred la orice încercare de a le realiza altfel. „Am văzut” tot: pisicile căsăpite, porcii reeducați, cățelandrul cu labe mari…

Mi-am dat seama și ce nu mi se părea în regulă cu textul din manual. Am simțit când l-am parcurs că „ceva” nu se potrivește… și am avut dreptate. Pur și simplu Tomi părea un cățel mult prea deștept ca să cadă singur în capcană, iar acum, când am aflat adevărata poveste („Prizonier la moară. Regăsirea”), îmi dau seama cât de ușor e să distrugi o poveste. Dar câți dintre elevi vor afla oare adevărata poveste a lui Tomi? Câți vor avea șansa de a citi poveștile lui Adrian Oprescu?

Îmi satisfăcusem curiozitatea… dar am continuat să citesc. Nu am anticipat finalul. Nu m-aș fi gândit în veci că povestea se va transforma încet în jurnal de război al unui copil, chiar dacă sunt doar câteva referințe, totul văzut prin ochii copilăriei, în care lumea se învârte în jurul tău și al prietenului tău necuvântător. Alarmele de bombardament îl enervează pe Tomi, care urlă posedat ca un lup, ruși, „prietenii noștri de la răsărit”, ocupanți barbari, îl irită, ba chiar îl și rănesc, împușcându-l. În final, comunismul rupe brutal prietenia celor doi. Băiatul, adolescent, este trimis la Canal, iar la întoarcere… Tomi nu mai e.

Cum să v-o recomand? Vă spun doar că am închis-o târziu în noapte și am plâns. Nu pentru cățel. Am plâns pentru miile de copii care și-au văzut, în urmă cu 70 de ani, copilăria, familia, viața, toate distruse de ce a însemnat pentru România instaurarea comunismului. Eram convinsă că e o carte cu povestiri pentru copii mici, dar m-am înșelat. E un punct de plecare pentru a le putea povesti chiar și celor mai mari ce a însemnat această tragedie pentru oamenii de rând. Bunicul povestea cu lacrimi în ochi cum și-a dat caii la colectiv, cai crescuți de când s-au ridicat pe picioare, cum a rămas fără pământul moștenit de generații. Alții și-au văzut copiii sau părinții trimiși pe drum fără întoarcere la Canal, la Sighet sau în alte părți… O istorie pe care nu o știm și nu o învățăm.

Scrisă ca jurnal, la persoana întâi, povestea se împletește în final cu cea a vieții autorului. La 20 de ani, Adrian Oprescu a fost arestat și condamnat la doi ani de Canal pentru „atitudine dușmănoasă la adresa regimului popular“. Am în bibliotecă și „Ursul”, cealaltă serie de povestiri, dar când am căutat informații despre autor mi-am dat seama ce-mi doresc să citesc: „Vărul Alexandru și alte povestiri adevărate”.

Volumul este disponibil în librăria Humanitas, la Libris, Cartepedia, Elefant, Diverta, Cărturești, Librărie.net, eMag.

Cititorul din pestera, Rui Zink

Cititorul din peșteră, de Rui Zink

Vacanța este acel moment în care copiii fac ce vor, indiferent de dorințele adulților. Una din zile s-a lăsat cu ceva penalizări și telefon confiscat. A venit și acel moment pe care îl ador: „Zi-mi ce vrei să fac, ORICE, doar dă-mi telefonul!” Așa că… i-am cerut să citească o carte. Am inventariat repede raftul și mi-a sărit în ochi Cititorul din peșterăȘtiam că Iris o citise anul trecut, pentru că găsisem fișa ei de lectură pentru școală în calculator. I-am dat-o. A terminat relativ repede, mi-a povestit pe scurt aventura, dar cum nu a fost prea convingător m-am apucat și eu să citesc. Deși din relatările lor nu părea ceva extraordinar, la final, când am tras linie, mi-a plăcut.

Întâi de toate, vă las cu fișa lui Iris, care surprinde mai mult momentele de acțiune decât cele pe care le-am remarcat eu.

Titlu: Cititorul din peșterăCititorul din pestera, Rui Zink
Autor: Rui Zink
Editura: Humanitas
Timpul de citire: două ore
Ediție: 2006
Rezumat:
Naratorul este un copil al străzii de vreo cincisprezece ani. Ca să poată trăi trebuia să fure. Într-o zi garda regală vine în piața unde locuia acesta, căutând un hoț care a dat o mare spargere. El neștiind că îl caută doar pe hoțul acela, a fugit repede în căutare unui loc în care să se ascundă. A alunecat și a picat în mare. S-a agățat de o parâmă și a ajuns pe un vapor. A decis să rămână acolo până când se lăsa seara. Băiatul s-a trezit pe vapor înconjurat de mare, deoarece vaporul  a plecat din port. Marinarii l-au găsit, căpitanul a decis că poate rămâne pe vas cât timp muncește. La un moment dat a fost trimis să aducă un sac de cartofi. Așa a descoperit că echipajul a pornit în căutarea lui Anibalector, un monstru căruia îi plăceau cărțile.
Deodată a început furtuna, băiatul a fost luat de val și dus în peștera monstrului. Anibalectorul și naratorul s-au înțeles foarte bine. Într-o zi monstrul a mirosit cărți noi, așa că s-a dus la ele. Era o capcană, făcută de către echipajul cu care călătorise băiatul, iar prietenul său a fost dus într-o grădină zoologică.
În final, copilul l-a eliberat, suportând consecințele, să scrie cărți.
Ce mi-a plăcut cel mai mult:
Anibalectorul nu l-a mâncat pe copil.
Ce nu mi-a plăcut:
Toată lumea credea că Anibalectorul este monstru rău care mănâncă oameni nevinovați, dar nu era adevărat; aceștia îl vânau și îl rugau să-i omoare, iar el asta făcea.

Dincolo de asemănarea fantastică cu celebrul Kong – vânarea bestiei și expunerea ei publică pentru amuzament – cartea este de fapt o pledoarie pentru lectură. Rareori am găsit spuse atât de „pe înțelesul copiilor” motivele pentru care ar trebui să citești. Iris a povestit evenimentele, dar a trecut peste momentele în care monstrul dependent de lectură îl transformă treptat dintr-un copil care citea nu foarte bine într-un cititor cu spirit critic, capabil să își exprime o părere după ce citește. Poate că, dacă ar citi numai această parte cu atenție și ar fi suficient pentru un non-cititor să se lase cuprins de vraja cărților.

Iată câteva fragmente, care cred că vi se vor părea interesante:

„- Televizorul. E ceva care…  omul ia loc pe o canapea, cu o telecomandă în mână, și stă așezat ca să vadă petrecându-se lucruri. […] – Păi de ce să nu facă să se întâmple lucruri? […] Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să stai ca o rumegătoare să te zgâiești la un perete vorbitor!” (p. 46-47)

„- Nu-i mare rău că multe cărți sunt numai pentru distracție. Cele mai proaste sunt acelea care sunt doar hamburgeri. Par gustoase și sunt ușor de consumat, dar asta pentru că vin deja pre-mestecate. Să le citești e același lucru cu a te uita la o telenovelă. Sunt distractive, dar se evaporă într-un apogeu al memoriei și cu cât mănânci mai mult cu atât rămâi cu o senzație de gol.
– Mie, întâmplător, îmi plac hamburgerii!
– Știu, tuturor copiilor le plac! […] Problema e că nu te fortifici. Nu-ți antrenezi dinții, iar când îți apare un biftec suculent, ți se pare tare.”(p.60)

„Într-o zi am făcut prostia să-l întreb pe Anibalector cum de nu are televizor în peșteră. Televizor, a răcnit furios. Și la ce-ți trebuie așa ceva? N-ai cărți destule? Păi… ca să văd programe nostime!… […] Asta-i viața, așa-s lucrurile bune din viață. Noi trebuie să facem un pas. Lucrurile nu vin la noi de la sine. La nimic nu folosește telecomanda, oricâte butoane ar avea. Da, da, am înțeles… Viața nu înseamnă să șezi pe canapea și să dai din degete așteptând să apară pe ecran ceva care să te scoată (ori să ne scoată) din toropeală.” (p. 74)

Sper că v-au convins că este un volum care merită citit și de către adulți și de către copii. Este disponibil la Humanitas, dar și în librăriile online Cărturești, Librarie.net, elefant, eMag, Libris, Diverta.

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary

Nebiruita flacără a vieţii – Anna Kretzulescu-Lahovary

Pot număra pe degete cărțile primite cadou, cu diverse ocazii. Însă în top a urcat imediat Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary. Nu pentru că surpriza a fost de proporții și nu m-am așteptat la un cadou, ci pentru că, deși autorul momentului mă cunoaște de puțină vreme, a reușit ceea ce aproape nimeni nu a făcut: să găsească un punct sensibil și să adauge acolo exact ingredientul potrivit. E ocazia cu care repet ce am spus de multe ori, e riscant să faci cadou o carte. Trebuie ori să știi că persoana e interesată, ori să o fi citit și să știi că i se potrivește. Am primit-o împreună cu un zâmbet larg… „e temă de vacanță!” Și cum toamna e aici, sunt bucuroasă că mi-am făcut tema, cu atât mai mult cu cât a fost mai mult decât plăcută.

Am remarcat titlul încă de când se anunța lansarea acestuia. Însă… autorul este cel care mi-a trezit o curiozitate cruntă, în primul rând pentru că era femeie, în al doilea rând pentru că purta numele a două mari familii ce au marcat istoria modernă a României. Așadar, s-a născut imediat întrebarea ce anume poate povesti, în jurnalul ei de amintiri, o femeie româncă, din înalta societate de acum 100 de ani? Istoria modernă a României este o istorie a bărbaților. Anna Kretzulescu însă nu este o oarecine. Mai mult, față de alte femei ale timpului său, are câteva atuuri demne de luat în seama: este singurul copil al familiei, nu are alți frați care să o eclipseze și pe lângă acest „răsfăț”, este singura moștenitoare a averii, ceea ce înseamnă o dotă demnă de luat în seamă.

Lectura avea așteptările ei… dar ar fi greu de înțeles fără a trasa, în câteva linii, statutul femeii românce la sfârșit de secol XIX-început de secol XX, căci aceasta este poate acea parte nescrisă a istoriei „celor mulți”. Femeile cu greu au putut „scrie” istorie… chiar și atunci când poziția lor în stat era una dintre cele mai înalte. Mi-amintesc de convingerea combatanților în Primul Război Mondial în vara 1914: de Crăciun vor fi acasă. Nimeni nu s-a așteptat la un război de durată, iar femeile rămase singure s-au văzut în imposibilitatea de a face față cerințelor gospodăriei. Pentru că ele… nu aveau „statutul necesar”.

Mișcarea feministă în România a început în a doua jumătate a secolului XIX, însă a milita pentru drepturi politice, în condițiile în care nici măcar toți bărbații nu aveau drept de vot, părea o utopie. Și totuși, intrarea României în Marele Război, promisiunea regelui Ferdinand în ceea ce privește reforma agrară și votul universal punea din nou pe masă chestiunea drepturilor femeilor. Un pas important pentru acordarea de drepturi femeilor a fost făcut prin adoptarea legilor din 23 şi din 24 decembrie 1916 prin care li se recunoștea capacitatea de a dispune, administra cum vor crede căminul, tot avutul și familia rămasă acasă. Dar… era război.

Emanciparea femeii era necesară și dintr-un alt motiv, căci tinerele fără dotă, și care nu puteau astfel contracta o căsătorie, erau cumva nevoite să-și câștige singure existența. Munceau, erau plătite, aveau un venit. Problemele au apărut în momentul în care tinere licențiate, ba chiar cu două sau trei facultăți, au început să acceadă în funcții care până atunci aparținuseră doar bărbaților. La sfârșitul Războiului, Ella Negruzzi, triplă licențiată, devine prima femeie avocat cu drept de practică în România, iar Vera Myller prima cu titlul de profesor universitar.

Lupta însă nu era aici… adevărata bătălie se ducea cu mentalitatea bărbaților care considerau femeia inferioară din toate punctele de vedere, mai ales intelectual. Rezistența în mediul rural era masivă, convingerea că singurul loc în care femeia este utilă este în gospodărie era una greu de zdruncinat.

În ciuda campaniilor asidue, a susținerii unor oameni politici, a implicării Reginei Maria, în 1923, prin Constituție, femeile nu primesc decât drepturile civile, nu și cele politice. Abia în 1938, la schimbarea Constituției, primesc dreptul de vot, reglementat în 1939, când deja Europa este în prag de război.

Acesta era decorul în care trăia Anna Kretzulescu.

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-LahovaryÎn naivitatea mea, m-am așteptat la mai mult. Amintirile ei nu se depărtează însă de această imagine a femeii, respectată, consultată, acceptată în societate. Își însoțește părinții, apoi soțul în misiunile diplomatice. Războiul îl cunoaște din străinătate, chiar dacă acolo se implică masiv pentru a ajuta România prin intermediul Crucii Roșii. Mărturiile ei sunt de viață cotidiană. A sorbit cu nesaț din frumusețea timpurilor pe care le-a trăit și a știut să pună în cuvinte. Printre multiplele pasaje descriptive ale vieții la țară sau la oraș ale familiei, ori prin marile capitale europene, se strecoară și portrete de personalități. Am avut emoții când a apărut Ionel Brătianu, ca prieten de familie. Speram să văd mai mult din acest mare om, însă interacțiunea ei cu acesta nu a fost politică și nimic din deciziile importante nu a părut a se intersecta cu viața ei. A fost acel martor mut din colț care a surprins puțin, deși scrierea denotă o femeie foarte inteligentă.

Am regretat să văd că jurnalul se sfârșește brusc, abia la începutul perioadei interbelice. Dacă cumva am fost dezamăgită de relatările de la începutul secolului, speram, din titlu, să surprindă poate din alt unghi drama anilor 1944-1952. Este încă o epocă controversată, despre care puțini vorbesc, iar o mărturie de la acest nivel ar fi cântărit greu. Totuși, ultima relatare este copleșitoare. A început să scrie despre o femeie care avea totul pentru a sfârși ca o femeie care nu mai are nimic.

Este greu de spus ce sentimente mă încercau când am închis cartea. M-am gândit, pentru un moment, dacă toate aceste femei instruite și capabile ar fi putut face mai mult la vremea lor, care ar fi fost destinul României? Din păcate ele nu apar în cărțile de istorie. Cei care le-au scris au fost, din punctul meu de vedere, părtinitori. Mulți au auzit de Elena Lupescu, însă prea puțini le cunosc pe celelalte, în frunte cu Regina.

Este o lectură accesibilă, dat fiind că elementele de cronologie necesare sunt puține și sunt inserate în note de subsol, astfel încât nu este deloc dificilă orientarea în spațiu și timp. În plus, pentru ca lectura să capete contururi reale, sunt inserate planșe foto, de o calitate foarte bună, cu imagini din albumul familiei.

Volumul este disponibil în colecția Humanitas Memorii,  dar și în librăriile online: elefant, emag, Libris, carturesti, librarie.net,  diverta, cartepedia.

Vă recomand, tot despre carte, și acest articol.

Unde-a disparut Pispirel? de Nicholas Allan

Unde-a dispărut Pișpirel? – Nicholas Allan

Au trecut cinci (!) ani de când scriam prima dată aici pe blog despre cartea lui Nicholas Allan. Cinci ani de când m-am întrebat prima dată dacă la noi în țară ar avea cineva curajul să-și asume publicarea acestei cărți. Uneori, când vezi că timpul chiar a reușit să schimbe ceva, și lucrurile se îndreaptă oarecum într-o direcție, parcă zâmbești. În dezastrul de la noi din țară e greu să o mai faci, dar speranța, ca de obicei, rămâne ultima.

Unde-a disparut Pispirel? de Nicholas AllanEste o carte de citit în 5 minute, însă trebuie să fiți pregătiți pentru aceste 5 minute, pentru că nu sunt chiar atât de ușor de digerat. Conținutul nu are sens să îl reiau, deja am scris aici, la versiunea în engleză, iar traducerea în limba română este fidelă. Poate, dacă ar fi să găsesc un nod în papură, este faptul că nu a fost tradusă integral coperta. „The BIG story of a little sperm” nu e încă propoziția care să fie pusă sub ochii publicului român.

Editura Humanitas a acceptat însă o provocare dificilă: aceea de a începe, cu pași mărunți, acest capitol de educație sexuală, sublim la noi, și care lipsește cu desăvârșire. Cei care conduc statul român au cu totul alte preocupări decât recordul de mame minore la nivel european deținut de România, ori lipsa de protecție socială pentru mamele singure. Școala nici nu pronunță cuvântul „s e x” în combinație cu „educație”, iar la biserică… n-am evoluat suficient încât să acceptăm că există contracepție. Așa că, oricât ar fi de trist, tot la ce putem face noi, părinții, pentru copii, ajungem. Pentru că, dacă nici noi nu facem nimic, o să se aleagă praful.

Imagini din versiunea în lb. engleză, identice și în versiunea în lb. română.

Și ca să vedeți cât de rupți de realitate suntem, vă povestesc de la ședința cu părinți. Clasa a VI-a. Scandal mare pentru că copiii, scăpați cu telefoanele pe net, se uită la toate. Și când spun toate, apăi aici intră și orice nu v-ați imaginat voi vreodată. Într-o oră de curs, unul dintre băieți găsește un „super-film”, dă telefonul din mână în mână, toată lumea se distrează. Profesorul nu știe de ce, se palmează repede unealta, dar îi scoate frumușel la lecție și execută o duzină de 4 în catalog. Anchetă făcută după, cum de le-a stricat mediile copiilor, se află ce și de la cine a pornit. De parcă numai acela e vinovat! La ședință se dezbate. Mama „punctului zero” în stare de șoc. Copilul ei nu poate să fi fost de vină, căci ea… ea nici nu a vorbit cu el despre sex! Nu știu, zău, ce e mai de plâns, că amuzant sigur nu e. Copilul sau ea? Nu știu nici ce vă întreabă pe voi copiii, însă câte bazaconii mi-au auzit urechile în materie de sex… zic merci că am cu copiii o relație deschisă, în care, dacă întrebi, nu înseamnă că și faci „ceva”. Ci doar că ești curios și mai bine să știi ce trebuie decât mitologia de pe marginea șanțului.

Revenind la cei 5 ani de când am cartea, trebuie să spun că nu a zăcut în bibliotecă. A fost deseori scuturată de praf și împrumutată pe la prieteni și colegi. Copiii au reacționat – cum mă și așteptam – normal, conform vârstei. Unul dintre ei a fost așa pasionat de subiect, că vreo două săptămâni a re-ilustrat cartea, cu niște desene minunate, spre disperarea părinților că va desena și la școală! Cert e că a înțeles exact cum stă treaba, iar misterul venirii pe lume a frățiorului nu a mai avut nevoie de explicații. Alții au citit curioși, dar n-au avut curaj să facă și pasul următor, de a-i arăta copilului.

Chiar dacă recomandările tuturor sunt să începi de la vârste mici să vorbești normal cu copiii, fără berze și alte povești, niciodată nu e prea târziu să o faci. Gândiți-vă cât adevăr e în acea glumiță – Fiule, trebuie să vorbim despre sex. – Da, tată, ce vrei să știi? Mai devreme sau mai târziu va trebui să o faceți, din simplul motiv că nu puteți controla informația la care ajunge copilul. Îi puteți restricționa telefonul, însă e suficient ca un copil din grup să fie „liber” pe net. Dacă încă sunt mici, cartea tradusă la Humanitas este un punct de plecare. O ușă deschisă la dialog, după care copilul va ști că poate avea încredere să vină să discute. Iar dacă simțiți că subiectul vă depășește, citiți. Tot la Humanitas a apărut o carte de mare ajutor în astfel de situații.

Pe „Pișpirel” în găsiți în librăria online a editurii Humanitas, dar și la Librărie.net, Libris, Elefant, eMag, Cărturești, Diverta.

Frederick, de Leo Lionni

Acum ceva vreme a apărut la editura Humanitas Jurnalul unui hamster, prima poveste despre șoricei din biblioteca mea, sau cum să vezi lumea prin ochii de mărgele ai unui rozător. Văd că pasiunea pentru animăluțele din familie continuă cu Frederickde Leo Lionni, după ce, de același autor, a mai fost tradusă încă o poveste cu șoricei. Am căutat un pic și am văzut că are, netraduse încă la noi, o sumedenie de cărți recomandate copiilor preșcolari, cu șoricei (cred că are și el acasă!), dar nu numai.

Cea apărută la editura Humanitas este recomandată de la 3 ani. Puține personaje, un subiect simplu, fără o intrigă complicată, ușor de urmărit la vârste fragede, este tocmai potrivită pentru povestea de seară. Ilustrația volumului nu este nici ea copleșitoare, redă esențialul și susține povestea, chiar dacă nu este în stilul clasic Disney cu care suntem obișnuiți.

Dacă până aici Frederick a fost ok, recunosc că povestea m-a șocat un pic. La prima vedere, pare o reluare cu alte vietăți a clasicei fabule cu greierele și furnica. Vara unii muncesc, anticipează problemele, iarna – cei care nu au trudit își primesc răsplata. Frederick pare a fi în primele pagini greierușul nostru, nu prea preocupat a se implica în viața comunității. În timp ce frații lui, ceilalți șoricei, se agită să strângă cât mai multă hrană pentru anotimpul rece, el pare, pe românește, a toca frunză la câini, strângând „culori”, „raze de soare”, iar cea mai tare rezervă a fost cea de „cuvinte”, pe care a strâns-o moțăind la soare.

Dacă în lumea insectelor furnica era critică și amenințătoare, șoriceii noștri se dovedesc extraordinari de toleranți cu acest comportament atipic… Și pentru încă două pagini, cât a venit iarna și aveau ce mânca, mai că îți venea să-i pui lui Frederick eticheta de șmecheraș cu acte în regulă.

Însă… proviziile s-au terminat, frigul pătrundea în vizuină, iar șoriceii, aproape panicați, i-au cerut lui Frederick să aducă proviziile lui. Este momentul în care Frederick se pricepe de minune să le ridice moralul, să-i încurajeze, să-i hrănească cu iluzii și cu poezie, pentru a trece mai ușor peste momentele dificile. Așadar, până la urmă, ai nevoie și de cineva care să se priceapă să încălzească atmosfera, să aibă hrană pentru suflet și minte. Dacă avea sau nu Frederick nevoie de acel timp de meditație pentru a-și încărca el în primul rând bateriile… dacă e bine să ne oprim din alergătura zilnică și să adunăm picăturile de poezie din jur… sunt lucruri pe care aș vrea să le discut cu un copil, de preferat din segmentul de vârstă căreia îi este adresată cartea. Sau, dacă ați testat voi deja reacția copiilor la poveste, să-mi spuneți ce părere au.

Deocamdată am întrebat-o pe Iris ce părere are… „Frederick a făcut sigur facultatea de psihologie”!

Leo Lionni, Frederick

Strângerea „cuvintelor” și poveștile despre culori.

Cartea este disponibilă în librăria editurii Humanitas, dar și în alte librării online precum Libris, Elefant, eMag, Cărturești, Diverta, BookCity.

Cum s-a născut poporul român (ediție revăzută si adăugită) de Neagu Djuvara, Radu Oltean, 2017

Ce știm despre noi, poporul român

Experiența acestui an, care se apropie încet și sigur de final, mi-a întărit mai mult ca niciodată convingerea că trebuie să le spunem copiilor „altfel” istoria dacă vrem să o prețuiască. E 1 Decembrie și e trist momentul în care întrebi pe stradă de ce a fost aleasă această zi ca zi națională, iar răspunsurile mai mult nu sunt…

Așadar, am profitat de șansa pe care o am, ca profesor, de a decide suportul pentru problemele de limbă română studiate la clasă și am schimbat textul, ca să înțelegem „de ce avem vacanță” (și da, recunosc, am sărit peste ziua de 30, inutilă, după părerea mea).

Am adaptat așadar vechea poveste a lui Almaș, Am fost și eu la Alba-Iulia, căci aveam nevoie de un text mai scurt, potrivit vârstei. Am scos tot limbajul popular, decizie în cele din urmă foarte bună, din moment ce singurul exemplu lăsat, „Patria Mumă”, a intrat imediat pe lista de cuvinte neînțelese. Am avut astfel punctul de plecare pentru o altfel de discuție despre ziua de 1 Decembrie. Am adăugat și puțină muzică și am ascultat „Pe-al nostru steag e scris Unire”, am vorbit și despre Primul Război Mondial, despre geografia spațiului locuit de români, despre ce s-a întâmplat acum aproape 100 de ani… Am simțit că a fost o lecție grea, dar utilă, și am văzut cât de adevărate erau afirmațiile din încheiere: „Azi prea puţini mai ştiu însemnătatea zilei de 1 Decembrie 1918. Alţii o ştiu, dar nu o mai simt.”

Cum s-a născut poporul român (ediție revăzută si adăugită) de Neagu Djuvara, Radu Oltean, 2017

Ediție revăzută si adăugită, 2017. Disponibilă la Librăria Humanitas, Libris (transport gratuit), Cărturești, eMag.

Așadar azi, de 1 Decembrie, vă recomand o carte de istorie. Chiar dacă nu veți găsi în ea istoria recentă a poporului nostru, veți găsi începuturile și un alt mod de a spune istoria: Cum s-a născut poporul român, ediția 2017 la editura Humanitas, revizuită și adăugită, a lui Neagu Djuvara și Radu Olteanu. Chiar dacă numărul de pagini este doar puțin mai mare decât al ediției precedente, am comparat și cred că textul a mai avut de câștigat în dauna câtorva ilustrații care au fost scoase. Dacă sunteți obișnuiți cu ediții de legende și povestiri istorice, cartea aceasta este însă o lecție de istorie pe înțelesul copiilor. Pe alocuri, lecția necesită lămuriri suplimentare, iar lectura este presărată cu explicații mai ales pentru cuvintele complet noi, un fel de „dicționar istoric” care nu ar trebui să lipsească  din nicio prezentare. Textul nu este deloc unul ușor, și sunt sigură că orice copil, mai ales de ciclu primar, va avea nevoie de suport din partea unui adult pentru înțelegerea acestuia. Destul de dificile sunt și paralelele care se fac cu istoria universală, însă un copil de clasa a V-a, care a trecut deja prin această parte a istoriei antice și medievale va face față cu succes provocării de a înțelege rădăcinile istoriei noastre, ca parte a istoriei Europei.

Stilul plăcut, de poveste, cu momentele de recaptare a atenției prin adresare directă, precum și simplificarea discursului prin eliminarea multelor repere cronologice care încarcă de regulă textele de istorie adresate elevilor (păstrate doar în afara textului, ca axă cronologică laterală), fac din acest volum o recomandare pentru elevi, neapărat de citit până la clasa a VIII-a. Neagu Djuvara susține prin Cum s-a născut poporul român faptul că istoria nu înseamnă date, așa cum o percep copiii (motiv pentru care o și resping), ci că istoria rămâne, în cele din urmă, „cea mai frumoasă poveste” (A. Cioroianu). Valorifică sâmburele de adevăr al legendelor și ne încurajează să ne cunoaștem trecutul pentru a ne înțelege mai bine viitorul. Contribuie la succesul acestei „lecții” și ilustrațiile, toate desene, reprezentări destul de detaliate ale unor piese arheologice celebre sau reconstituiri ale aspectelor cotidiene de altădată. Câteva dintre acestea îmi vor fi extrem de utile anul viitor pentru a susține temele din programa de clasa a IV-a, căci manualele sunt copleșite de cronologie, nu de imagini create special pentru a facilita înțelegerea unui conținut.

Așadar, azi, e despre istorie, despre noi, despre români. Ne-am născut pe acest pământ, am rezistat unor provocări pe care puține popoare le-au avut, să fim așadar mândri de ceea suntem!

Acum 99 de ani s-a strigat la Alba-Iulia „Trăiască România Mare!”. Anul viitor vom avea o mulțime de manifestări legate de sărbătorile centenarului Unirii. 

La mulți ani, România! Tot ce-ți pot dori eu acum e să ai parte de conducători înțelepți, căci grele vremuri ai îndurat când la conducerea ta au fost oameni neputincioși.

Dragă profesore Einstein - editura Humanitas

Dragă profesore Einstein – editura Humanitas

Dragă profesore Einstein - editura HumanitasȘtiați că, acum 137 de ani, pe 14 martie 1879, se năștea Albert Einstein? Ei bine, nici eu nu știam, am aflat acum câteva zile, când Andrei îmi povestea ultima sa lectură: Dragă profesore Einstein. Din corespondența lui Albert Einstein cu copiii… O lectură ce i-a schimbat cumva modul de a-l privi pe ilustrul savant. Mi-a povestit, pe larg, ce-a citit, însă nu faptul că a aflat mai multe despre o mare personalitate mi s-a părut interesant, ci faptul că a descoperit latura sa umană.

În cunoaștem toți, dintr-o singură imagine, savantul cu părul vâlvoi, și privire mai presus de noi, muritorii de rând. Însă nu știm că a fost evreu, în perioada nazistă. Nu știm că, de exemplu, în școala primară s-a luptat cu dislexia, nu știm că avea un enorm de fin simț al umorului, care a ajuns, peste veacuri, până la noi…

Volumul lui Alice Calaprice adună, pe lângă eseul despre viața savantului, scris de Robert Schulmann, scrisori pe care Einstein le-a primit de la copiii din toată lumea, multe dintre acestea având în carte și replica omului de știință. Pe lângă acestea, volumul este ilustrat cu un mic album foto, instantanee din viața cercetătorului, începând cu copilăria. Descoperim aici un om jovial, iar în cele în care apare alături de copii, în ciuda calității de tipar a fotografiilor, și nu foto, figura lui radiază alte sentimente.

Trecând apoi la scrisori, acestea sunt uimitoare. Copiii îi scriau să-l întrebe lucruri banale, de la „de ce cade un pom”, „când s-a născut”, sau pur și simplu să-i ceară o fotografie cu autograf! Ori să-i trimită un desen cu un tort, la aniversare… Și copiii erau de ciclu primar, sau mai mari… Einstein era „celebru” în epocă. N-am putut să nu simt un gust amar. Oare dacă i-aș întreba azi, la școală, pe copii… ce savant în viață cunoașteți? și ce întrebare i-ați pune? ce s-ar întâmpla? S-ar bloca?

Dragă dr. Einstein, 

Aș vrea să știu ce e dincolo de cer. Mama mi-a spus că dumneavoastră mi-ați putea spune. 

Al dumneavoastră devotat, Frank (p. 180)

[…]În urma unui vot, ne-am luat numele de „Juniorii Einstein”, deoarece vă admirăm cu toții foarte mult. Și am vrea să mergem pe urmele dumneavoastră. Ne permiteți să vă folosim numele?[…]

N-am să comentez mai mult decât o fac fragmentele de mai sus. Însă mă bucur enorm că această carte a ajuns în mâinile noastre. Întâmplarea a făcut așa, căci probabil altfel nu i-aș fi acordat prea multă atenție.

Volumul are 240 de pagini, copertă cartonată, și este disponibil la librăria Humanitaselefant (transport gratuit în punctele de ridicare menționate în listă, în București la Universitate-Metrou și Piața Unirii), eMag,  Libris (transport gratuit la orice comandă), librarie.net.

Materiile intunecate: Luminile Nordului, Pumnalul Diafan, Ocheanul de chihlimbar (Philip Pullman)

Dacă sunteţi amatori de filme sf, dar nu de groază, ci varianta sub formă de poveste pentru copii, probabil nu aţi ratat în urmă cu ceva ani ecranizarea Busola de aur, după romanul lui Philip Pullman – Luminile nordului. Copiii văzuseră filmul – eu recunosc că îl ratasem. Am acceptat invitaţia editurii Humanitas de a merge la un eveniment pentru copii cu ocazia lansării volumului Ocheanul de chihlimbar. Discuţia de dinainte, cu ai mei, m-a luminat un pic. Andrei era în temă, ştia despre ce este vorba. El mi-a spus şi de film… ne-am întors acasă cu volumul trei în braţe, am văzut imediat filmul, după care a început curiozitatea… ce urmează? Seria „Materiile întunecate” este o trilogie. După primul volum – Luminile nordului – s-a făcut deja film, dar a fost şi reeditat. Al doilea volum, Pumnalul diafan, l-am căutat disperată prin mai toate librăriile online. Este stoc epuizat mai peste tot, probabil va fi reeditat în curând. Al treilea volum – Ocheanul de chihlimbar, era cel nou apărut.

Au urmat, din nou, câteva nopţi nedormite, în care m-am lămurit ce şi cum e cu pumnalul. Nu de alta, dar n-aş fi înţeles nimic din volumul III fără volumul II. Sunt peste o mie de pagini de poveste care are tot ce-i trebuie pentru copilul din noi: suspans, imaginaţie, o poveste romantică, în stilul Romeo şi Julieta, o provocare pentru copii de a privi altfel realitatea. Universuri paralele, vrăjitoare, fantastic şi mitologic, pentru a trece apoi la elemente de fizică, metafizică, ba chiar filozofia religiilor şi o nouă perspectivă asupra Creaţiei.

Nu mă aşteptam să descopăr între coperte o poveste atât de fascinantă. I-am însoţit cu sufletul la gură pe Lyra şi Will, doi copii, eroii acestor volume, în căutarea secretului Prafului, în lupta cu conspiratorii, în încercarea lor de a decide soarta bătăliei finale şi de a înclina balanţa în favoarea lordului Asriel. Ultima poveste atât de captivantă pe care am citit-o, împreună cu Andrei, a fost Oksa Pollock. Pentru Materiile întunecate însă, autorul, Philip Pullman, a închis povestea la finalul celui de-al treilea volum.

Pentru că tot se apropie vacanţa, 1 iunie, dar şi târgul de carte, vă recomand pentru cei mici (de la 8 la 90 de ani 🙂 ) cele trei volume apărute la editura Humanitas. Le puteţi găsi în librării, sau chiar cu reduceri, în librăriile online.

materiile_intunecate

Luminile Nordului: elefant, amazon,

Lyra Belacqua şi daimonul sau – Pantalaimon – pornesc într-o călătorie fantastică spre tărâmul magic al Nordului, ţinut ocrotit de luminile fermecătoarei Aurore Boreale, unde urşi cu armură stăpânesc gheţurile, clanuri de vrăjitoare străbat cerul întunecat şi o echipă de savanţi face experimente atât de înfricoşătoare, încât nu pot fi dezvăluite decât în şoaptă. Taina pe care o descoperă Lyra poate schimba soarta lumii.

„Este una dintre cărţile pe care nu te înduri să le laşi din mână… Incredibil de captivantă şi convingătoare.“ (Linsey Fraser, The Scotsman)

„Nu ştiu dacă vreodată li s-a mai oferit cititorilor un sipet atât de plin de minuni.“ (Christina Hardyment, The Independent)

Pumnalul diafan: elefant, libris (transport gratuit), amazon

Lyra – curajoasă, cercetând neobosită misteriosul fenomen al Prafului – şi Will – noul ei prieten, fugar pe urmele tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată – se întâlnesc pe tărâmul straniu şi exotic numit Cittàgazze, „ţinutul coţofenelor". Un tărâm unde oamenii mari s-au făcut nevăzuţi, înghiţiţi de teribilele, înfricoşătoarele Spectre, iar copiii par toţi sălbatici. Din momentul în care aletiometrul îi dă Lyrei comanda „Găseşte-l pe tatăl lui Will!", căutările îi poartă pe cei doi prieteni în miezul unei lupte crâncene: muritori, vrăjitoare, fiare şi duhuri de peste tot se unesc împotriva forţei nevăzute care stăpâneşte Spectrele. O singură armă, străveche şi fermecată, în stare să taie ferestre între lumi, o poate învinge: mult râvnitul Pumnal Diafan.

Ocheanul de chihlimbar: Libris (transport gratuit), elefant, librarie.net, amazon

Neînfricatul Will este deţinătorul pumnalului. Acum, însoţit de îngeri, are misiunea de a-i preda această armă fermecată, atât de puternică, Lordului Asriel – împlinind astfel ultima dorinţă a tatălui său.
Dar cum poate pleca în căutarea Lordului tocmai când Lyra,buna lui prietenă, a dispărut? Numai cu ajutorul ei ar putea să facă faţă nenumăratelor conspiraţii şi pericole care îl pândesc. Cele două mari forţe ale creaturilor din câteva lumi sunt gata de război – şi trebuie ca Will s-o găsească pe fată, pentru ca împreună să pornească spre câmpul bătăliei decisive. Fascinanta călătorie a adolescenţilor îi va purta prin lumi ciudate, chiar şi pe tărâmul morţilor…
„Acest ultim roman al trilogiei atinge punctul culminant al intrigii… O combinaţie de aventură, romantism, filozofie, mit şi religie, îmbogăţită cu elemente de fizică cuantică, dă naştere unei naraţiuni pline de suspans.“ (Julia Eccleshare,The Guardian)