Da, Peter Pan e coşmarul meu, nu Hook sau alţi piraţi răi. Şi durează de ceva vreme, că începusem să cred că ne apropiem de finalul fanteziei… Iris e topită după Peter. În "episoadele" anterioare, ba ne ruga s-o lăsăm singură noaptea, ba a primit felicitare de Dragobete… dar acum lucrurile au evoluat.

Am încercat să le explic copiilor că nu mergem în vizită neanunţaţi, şi nici la joacă la prieteni dacă nu suntem invitaţi. Până aici toate bune şi frumoase. Am aplicat şi cu Peter Pan regula. Nu poţi pleca aşa, de capul tău, în Ţara de Nicăieri, trebuie să te invite Peter. Şi… să vină să vorbească şi cu mine, nu aşa, izmene pe călător prin imaginaţia debordantă a fie-mii. Dar – îţi poţi invita prietenii la tine, nu? Şi… pentru că bietul de el nu are telefon, Iris i-a scris o scrisoare.

Scrisoarea a fost "trimisă" pe adresa Peter Pan, Ţara de Nicăieri, Scorbura din Copacul Spânzuratului. Agrafele acelea sunt textul scrisorii, prin care Peter este invitat politicos la noi acasă. Iris s-a desenat pe ea, în caz că Peter nu şi-o aminteşte, a făcut şi o hartă, să stie pe unde trebuie să zboare.

Problema e că acum verificăm zilnic cutia poştală, să vedem dacă Peter răspunde la scrisoare. Şi… doamne, cum soarbe cu nesaţ fiecare mişcare de răsucire a cheii în lacăt! Apoi dezamăgire… şi în câteva secunde Nu-i nimic, poate scrie mâine!

Încerc să-i explic că, uneori, nu poţi obliga pe cineva să-ţi fie prieten. Şi poate Peter nu vrea să fie prietenul ei, dacă nu vine, şi nici nu răspunde. Alteori parcă aş intra în jocul ei, şi i-aş răspunde la scrisoare…

Dar încep ca Andrei… NU există zâne. Decât zâna măseluţă, că-mi aduce bani pe dinţisor…