Copci adezive, sau rani cusute fara fir

Se întâmplă uneori, nu des, accidente. Fie un cuţit prea ascuţit, fie un copil care dă cu capul în te-miri-ce şi pielea e crestată, are nevoie de o cusătură… Adică sub nicio formă nu se poate vindeca cu un bandaj simplu, şi cea mai rapidă cale e un fir sau două la camera de gardă. Ei bine, acum vreo 9 ani am văzut cum se aplică o alternativă nedureroasă, netraumatizantă pentru pacient. Eram acasă cu copiii, Iris – bebeluş alăptat, Andrei – aproape 3 ani, undeva pe la 10 seara. A sărit pe saltea, şi de-aici direct cu capul în calorifer. Pielea crestată, sânge şiroind, bebe plângând, copil urlând, lasă bebe, ia copil, pune prosop, opreşte sângerarea, vezi dacă înghite apă, ameţeşte, e pe planeta asta, pune mâna pe telefon şi sună la vecina, asistentă de meserie. Copilul nu prezintă niciun semn cum că trebuie dus urgent la spital, sângele nu mai curge, decidem să stam cu ochii pe el ca la orice lovitură la cap. Dar ce te faci cu ăia 2cm de piele tăiată… e drept, nu la vedere, dar oricum nu putea rămâne aşa. Era chestie de 2 fire. Atunci mi-a zis să-l calmez şi vine imediat cu „ceva” primit de la colegii de peste graniţă: copci adezive. De-atâta calmare, Andrei a adormit în braţe, numa bine că a adormit şi Iris, şi i-am tuns frumos părul în jurul rănii, am dezinfectat, curăţat, şi i-am lipit copcile. Din cauza cucuiului, pielea nu s-a apropiat perfect, şi acum are totuşi semn. Dar noroc cu cucuiul, că îl durea şi n-a pus mâna să desfacă minunile.

Eu am rămas profund impresionată de minunea aia mică şi lipicioasă. Am căutat, însă la noi nu existau, iar în afară erau considerate produse medicale şi nu se vindeau la liber, că mi-am pus prietenii să caute. Aşa, să le am, preventiv, că nu se ştie niciodată. Din fericire n-am mai avut nevoie… copiii au crescut… dar eu de copcile astea n-am uitat.

Ieri nu ştiu cum am făcut, am reuşit să sparg un pahar când îl spălam, cu mâna în el… miraculos nu mi-am tăiat niciun vas de sânge mai mare, dar o bucată de piele fâlfâia liniştit. Andrei a fost bărbat, a strâns din dinţi, deşi îi tremurau mâinile, şi m-a ajutat să curăţ rănile şi să le pansez. Am plecat la grădiniţă, dar cum strîngeam pumnul, tăietura se desprindea, şi durea ca naiba. Atunci mi-a venit mie ideea sclipitoare: de-aş avea nişte copci… adezive! M-am dus la farmacie, şi mă gândeam că poate 9 ani au mai schimbat lumea şi pe la noi, şi cer ca o floare „copci adezive”. Farmacia plină, coadă pe trei case, iar farmacista cască ochii ca broasca la mine (de vreo 50+, aşa). Eu continui, şi-i explic, că seamănă cu plasturii la culoare, dar se pun direct pe rană, sunt înguşti şi se lipesc bine, rezistenţi la apă, şi se folosesc la tăieturi, ca să nu mai coşi pielea. Tot se uita la mine de parcă picasem din lună, până când o aud pe colega ei (30+)… da, avem! Caută Omnistrip!

Omnistrip, de la Hartmann. În funcţie de dimensiuni şi câte vă trebuie, tot vă descurcaţi până în 5-10 lei. Nu cred că au ajuns încă în dotarea camerelor de urgenţă pentru copii, aşa că, dacă suspectaţi că urmează o cusătură, daţi pe la farmacie şi luaţi câteva plicuri, s-ar putea să vă fie utile. De ce se recomandă ca fixarea lor să fie făcută de un cadru medical: pentru că rana trebuie toalelată cum trebuie, dat fiind că puneţi copcile pentru o săptămână. Dacă nu vă pricepeţi şi nu aţi făcut niciodată un curs de prim ajutor, mai bine rugaţi pe cineva de specialitate. În teorie, rana se curăţă, se dezinfectează, cele două margini se apropie până la aproape starea lor „naturală”, iar copcile fixează pielea în această poziţie. Cel puţin 4-5 zile nu trebuie desfăcute, şi de preferat se menţine zona izolată de exterior şi curată. Lui Andrei, când era mic, nu i-am mai pus nimic peste, că nu aveam cum, şi copcile acoperiseră oricum toată rana. Acum, la tăietura mea, le-am lipit una lângă cealaltă, un pic suprapuse, şi pot folosi liniştită mâna, chiar să strâng uşor pumnul.

Sper ca informaţia să vă fie utilă! În afară de Omnistrip de la Hartmann am mai găsit la 3M – Steri-strip, şi din nume se vede indicaţia de „steril”. Ba chiar le şi spune suturi chirurgicale, deci nu sunt plasturi pentru uzul pe scară largă. Acum ştim toţi că românul mai repede se tratează acasă cu foi de varză şi frunze de muşcată decât să se ducă la doctor… aşa că nu mă miră că la noi sunt la liber. So, dacă vă tăiaţi degetele prin bucătărie (ca mine), şi rana nu stă închisă, şi nici la doctor nu vă duceţi, că, deh, cum să te duci pentru atâta lucru, spălaţi-vă bine pe mâini (mână), cu săpun, şi dumneavoastră şi asistentul, de care aveţi nevoie. Curăţaţi rana cu apă oxigenată, folosiţi comprese sterile, curăţaţi resturile de sânge, apoi dezinfectaţi cu betadină (în niciun caz clasicul spirt, care arde, şi nici rivanol!). Stergeţi tot cu comprese zona apropiată rănii, aşteptaţi să se usuce un pic pielea, să puteţi lipi plasturii. Apropiaţi marginile rănii şi rugaţi asistentul să lipească plasturii, câţi aveţi nevoie. Încercaţi să menţineţi apoi rana departe de orice până se vindecă.

download

10 mai: atelier de quilling

Aşa cum ne-a obişnuit domnul Goe, dacă e 10 mai, trebuie musai să faci ceva. Dacă nu mai avem ocazia de plimbare la Capitală cu peripeţii, pentru că suntem deja aici, tot am ieşit, la lucru de această dată. Îmi era dor de puţină agitaţie şi lucru manual, aşa că am pus la cale un atelier de quilling.

quilling

Am pornit simplu, de la cele trei volume dedicate tehnicii răsucirii hârtiei în colecţia Idei creative de la editura Casa, mai ales de la ultimul volum apărut, cu modele speciale pentru copii. Foarte uşoare la prima vedere, animăluţele nu s-au lăsat învinse cu una cu doua. Mara s-a dovedit un dresor extraordinar, a îmblânzit un leu. Ceva mai puţin fioroase au fost o bufniţă şi un flamingo, la Bianca, Iris şi Mihaela au optat pentru broscuţe (a Mihaelei radiază, e un pic mai jos), Alina a rămas la categoria romantică, cu fluturi şi flori, până când „şeful” a ordonat un OZN, şi s-a conformat. Nicoleta a mers spre levănţică, iar Anca şi prinţesele amândouă au ieşit din tipar, mai mult spre colaje şi flori. Portativul însă m-a dat gata 🙂 .

Băieţii, mari şi mici, au ignorat complet benzile de hârtie. Colţul de lectură a fost mai interesant o perioadă, apoi au trecut la colaje. După colaje, au descoperit colţul de pictură şi vopselele din categoria glitter-mania, şi de-aici lucrurile au luat o altă întorsătură. Muuult mai veselă. S-au reîntors la colaje, să completeze fluturii cu sclipici, apoi cu „diamante”. După atâta lipit accesorii auto-adezive, au trecut la fabricat piese cu perforatoarele decorative. În pauze mai supravegheau mămicile la lucru, mai dădeau indicaţii preţioase (a se vedea mai sus comanda cu OZN-ul). Toată distracţia copiilor nu ar fi fost posibilă fără ajutorul magazinului Daco, care ne-a răsfăţat atât cu materiale, cât şi cu unelte din viitoarea serie dedicată quillingului, ce va fi disponibilă în curând (vă puteţi abona la newsletter pentru a fi la curent cu noutăţile).

Întâlnirea a avut loc la centrul educaţional ProKinder, gazdă primitoare, cu un spaţiu variat pus la dispoziţie pentru atelier, dar si gustări, să nu ne distragă nimic atentia la ora prânzului. Eforturile participanţilor au fost răsplătite de magazinul ProfiArt&Hobby Center şi Hartmann. Povestea în imagini a zilei de azi ne-o va spune în curând Diana, deocamdată vă las în compania celor câteva imagini pe care am reuşit să le surprind singură.

www.dacomag.ro     Editura Casa    ProfiartHartmann Diana Damalan

Zambete si plasturi

hartman

Uneori e atât de uşor să aduci un zâmbet pe faţa unui copil… trebuie doar să ai suficientă imaginaţie, pentru a intra în lumea lui. Vacanţa noastră de Paşte a fost una cu mai multă adrenalină decât mi-aş fi dorit. Dacă ar fi să citesc un fragment din compunerea lui Andrei despre vacanţă, ar fi în rezumat testat asfaltul… plimbat cu ambulanţa… o sumedenie de ace… . Andrei a fost până acum un copil norocos. Nu am ştiut ce e acela spital, cameră de gardă, UPU, acele le-a văzut doar la vaccin. Acum ne-am dat cu capul nu doar de asfalt, ci de mai multe lucruri decât mi-aş fi imaginat. Îţi trebuie o enormă stăpânire de sine să n-o iei razna, să îţi negi cu totul sentimentele, să zâmbeşti şi să încurajezi un copil speriat. Să-i explici, să-l calmezi, să faci ceea ce alţii nu au timpul necesar.

Şi totuşi am avut şi ajutor. De exemplu, când i-au montat branula. Pe lângă sperietura cu acul, şi încercările mele disperate de a nu-l compara cu Iris (mult mai curajoasă la capitolul acesta), a primit bonus la UPU un bandaj minunat cu ursuleţi, care a lipit foarte frumos branula pentru 3 zile, fără să se desprindă, fără să-l incomodeze. La Bagdasar mai apoi erau copii. Toţi cu branule. Dar prinse simplu, circular, cu leucoplast alb. Doar Andrei şi Diana, veniţi de „dincolo”, le făceau în ciudă cu ursuleţii lor. Am văzut şi câteva lacrimi, voiau şi ei cu ursuleţi… dar de unde?! Îmi plac şi laboratoarele de recoltări, cele care au pregătite, pentru copii, variante. Uite, cât luăm sânge, te gândeşti pe care îl vrei.

Acasă parcă zgârieturile dor mai puţin în ultimul timp, de când avem plasturi cu desene. În excursie, când am intrat în farmacie să iau niste plasturi, de nevoie, am auzit discret, din spate… mami, putem să alegem desenele? Este poate forma de marketing care îmi place cel mai mult. Pentru că acel pitic, ursuleţ sau maşinuţă, aduce un zâmbet, alungă o umbră de durere. Ultima cutie de plasturi folosită mi-a plăcut, sunt elastici şi se lipesc cum trebuie, nu se desfac, şi te poţi spăla liniştit pe mâini (mai am de învăţat la mânuirea cuţitelor, sau îmi cumpăr mănuşi de zale). Odată cu plasturii de la Hartmann am primit şi un termometru. Iniţial n-am vrut să-l desfac, căci mai aveam unul electronic de când erau copii mici. Dar la o criză de febră nocturnă, când toate păreau să se fi ascuns de mine, l-am desigilat. Uimirea a fost la următoarea criză, când găsisem vechiul termometru, dar Iris l-a cerut pe ăla nou, că e mai rapid. Avea dreptate copilul, după ce am citit descrierea, se pare că ei au simţit diferenţa celor 10 secunde. Ca amintire, şi poate piesă de muzeu pentru nepoţi, am de la mama un termometru cu mercur, de sticlă, din secolul trecut :).

Căutând linkurile pentru această poveste de vacanţă, mi-au sărit în ochi alţi plasturi, pentru bătături. Prinţesa bob de mazăre e mic copil, eu nu-mi amintesc să fi reuşit vreodată să port o pereche de încălţări (în afară de adidaşi) fără să mă aleg cu o gamă largă de bătături. Cele mai faine sunt cele de la sandale, unde în momentul în care îmi micşorez agonia cu un plasture, se găsesc prin preajmă şi ceva binevoitori care să-mi amintească în cazul în care am uitat. Vaai, câte degete pansate ai! (De obicei câte două pe fiecare picior…) . Revenind, la Hartmann am văzut plasturi transparenţi, adaptaţi pentru cazuri de pantofi şi sandale incomode. Plasturii pentru bataturi si vezicule conţin o peliculă de gel care ameliorează durerea şi grăbesc vindecarea.

Voi cum staţi cu plasturii? Cu desene sau fără?