regulile clasei

Cine să-l învețe pe copil să-și ia gunoiul de la picioare?

Nici nu mai știu dacă să am o reacție la această problemă sau nu… deși clar fără reacție nu vom schimba nimic. Doar ce am fost la ședința cu părinții, la clasa a VIII-a (majoritatea au de multă vreme 14 ani, fac curând 15). Nu am făcut ședința la noi în clasă, ci în sala vecină, la a VI-a. Copiii în cauză tocmai plecau, diriginta noastră le-a spus că are ședință, să adune hârtiile și gunoiul… nimic. Au plecat ca florile. Jale, plângi. Cu tot regretul, ne spune că și la noi în clasă arată la fel, exact același comportament și reacție o au și copiii noștri. Și da… e școală de „fițe” în centrul orașului, cu copii de bani gata, cu bullying de toate felurile, unde ești prost și vai de tine dacă nu ai haine de firmă și nu ești îmbrăcat după ultima modă. Copii care parcă sunt fetele babei din poveste, ce nu-și murdăresc mânușițele…

Sar un pic cu povestea, după ședință intru, normal, în al meu copil. Care, iarăși normal, se supără. Adică tu crezi că eu, după ce adun gunoi cu cercetașii, aș arunca pe jos? Bun, are dreptate. Dar de ce nu se apleacă să ia… La mine la bancă nu e. Dar nu poți să le zici nimic. Crezi că n-au destule motive să râdă de mine? Doar asta îmi mai lipsea! Și iar o înțeleg…

Revenind la ședință, doamna de civică (care pare mai normală decât în povestirile fetei) este luată la rost de un părinte că, dacă tot e civică și ultima oră, de ce nu se insistă pe problema asta cu gunoiul. (Femeia e așa, pe la 1.60, băieții de la fii-mea din clasă dau cu capul de tocul ușii. O privesc în ochi când stau jos.) Ba insistă, săraca… dar cu cine? Omul nu se dă bătut, revine la gunoi, la care femeia ne-a spus direct că problema asta ține de cei șapte ani de-acasă. Ea a plecat și ne-a povestit diriga că n-au avut nevoie decât de jumătate de oră vineri ca să tragă în țeapă pe echer mandarinele aduse de Moșul (nu mă întrebați de ce, la 14 ani…), să desfacă bombonelele și să se bată cu ele, să arunce cojile pe spate, ambalajele pe jos.

Eu sunt siderată. Păi dacă la noi în clasa de odinioară ar fi fost cocina care e aici, n-am mai fi respirat de atâtea ascultări și teste. Profesorii mei nu țineau ora în mizerie și ferească-te sfântul să te asculte nervos că e dezastru! Nu ne pica nimic din mândrie să ne luăm gunoiul de la bancă…

Apoi mă întorc la clasa mea… 6 ani, pregătitoare. Nu atât decupatul ne dă de furcă, cât curățenia după ce am lucrat. Am avut fel de fel de surprize. Când am cerut curat „pe bănci”, a suflat toate hârtiuțele pe jos. Tragedia a fost când am cerut curat sub bănci. Dacă nu îți place, lucrează ordonat și le strângi ușor. Vechea poveste cu „la banca mea nu e hârtia mea” e dramă curată, cum să-i ceri să o ia?! Ba mi-a trecut prin minte să liniez parchetul, să fac pătrățele ca la tabla de șah, să ai zona băncii și zonă de circulație în care obligatoriu ții ordine.

Am avut și proteste cu „nu vreau să iau gunoiul”, combinat cu un tupeu fantastic. „Așa, și? Ce-o să faci? N-o să stai cu mine aici până strâng!” Mă pregătisem sufletește să stau acolo până seara, căutam din ochi o colegă să-mi coboare și mie copiii la prânz până vine la mine un băiețel… Doamna, am strâns eu, hai să plecăm, el n-o să strângă… Mie mi-a venit să plâng! Nu, nu era de datoria lui. Uite-așa unii învață că pot obține ce vor și alții să le înghită mizeriile. E umilitor în ziua de azi să lași clasa „lună”, să strângi după tine… vai de noi!

Și ca să plâng în continuare, că și așa am suficiente motive, mi-am dorit ca, lângă ciocolată, de Moș, să fie și o nuielușă. Nu s-a putut, că traumatizăm copiii, ba îi punem și în pericol să-și scoată ochii. Nu-i traumatizam deloc. Pregătisem o scrisoare de la Moșul, lăsată pentru mine, cu scuze că a pus lui X și Y, că nu a știut cum i-am mai mutat eu în bănci și nu a știut unde să nu lase. După ce salvam victimele colaterale ale procedurii, cei care încă le mai aveau urmau să dezbată de ce le-au primit la școală. Și în marea mea „bunătate”, îi scăpam de ele și îi lăsam să le rupă dacă promiteau că se îndreaptă. Ei bine, am ratat ocazia asta de a apela acum la ajutorul nesperat al Moșului de a domoli ceva probleme. Însă… la pauză mă trezesc cu doi crai, foarte mândri de ei, să-mi arunce plini de mândrie în față că eu exagerez spunându-le părinților că nu sunt cuminți… că uite, nici măcar la școală nu le-a lăsat Moșul nuielușa de atenționare! N-am mai avut cuvinte. Doar ce mi-au întors spatele cu stil doi copii de 6 ani, așa cum o fac mai mereu când eu le fac observație. Ridică din umeri, nu-mi pasă/nu vreau și pleacă.

Nu mai e deloc de râs… e de plâns. Și o să ne plângem degeaba în pumni mai târziu.