ghiozdan_scoala

Kilogramele din ghiozdan

Ultima săptămână reală de școală a fost, la clasa mea, în luna mai. Nu a fost ușor, dar am tras din toate puterile și cu toate mijloacele să termim materia înainte de 22 mai. Când am luat hotărârea, nu știam că va urma greva, la noi era programată Săptămâna Verde, după care veneau zilele de iunie, puține, câte 3-4, pe care nu voiam să mă bazez. Dar lansasem câteva aplicații pe care voiam să le fac la întoarcere cu copiii, în lecțiile de recapitulare pentru unitățile de măsură învățate.

Una dintre temele pe care copiii le-au primit pe platformă era din seria „trei dintr-o lovitură“. Au primit un fișier în Google Sheets în care aveau de completat, după ce le cântăreau, cărțile, caietele și obiectele pe care le cărau ei zi de zi la școală. Era o aplicație pentru a se obișnui cu estimarea masei obiectelor, căci nu ai cum să nu te gândești cam cât cântărește fiecare înainte să îl pui pe cântar.

kilogramul. aplicatie google sheets pentru elevi

Nu degeaba am vrut să se gândească un pic mai mult la ce au prin ghiozdane, căci unele dintre ele, în ciuda eforturilor mele de a nu le cere foarte multe la ei, sunt foarte, foarte grele. Am avut proasta inspirație să agăț unul și am avut senzația că mi-am dislocat umărul! Degeaba îi bat la cap să nu le mai încarce cu lucruri care nu sunt necesare, uneori n-am cu cine vorbi. Jucării, colecții de carioci și pixuri de toate culorile, penare încărcate cu toate minunile din raioanele de rechizite!

Mi-am dorit ca tema aceasta să îi determine să le pună pe hârtie și să conștientizeze mai bine ce ar fi cu adevărat necesar să ia la școală. Din păcate, acest scop nu mi l-am atins, căci nu au fost sinceri cu cele „extra“.

Apoi, am dorit ca ei să se lupte nițel cu adunarea numerelor până la 10 000, să vadă cât cântăresc împreună. Aici am reușit parțial, căci unii au primit ajutor din partea părinților cu funcțiile din excel și toate au ieșit perfect. Asta aș fi vrut să fac eu la școală, la întoarcere, după ce îi lăsam să se lupte cu calculele, să le arăt calea mai ușoară, pe care întotdeauna o ții minte foarte bine dacă îți ușurează o cantitate impresionantă de muncă. Printre picături i-am învățat până acum să formateze un text, să așeze o prezentare, de ce nu și câteva calcule tabelare?

Dar greva s-a lungit, planurile la întoarcere s-au schimbat.

Însă subiectul cântăririi ghiozdanului este unul important. Îmi amintesc că i-am sfătuit din clasele mici – acum, într-a patra, îi consider deja „mari“, să fie atenți când își cumpără un ghiozdan nou: cât cântărește el GOL?? Pentru că vor urma multe de pus în el! Și e important și cum îl „simți“ pe spate, nu cum e colorat.

Media a a fost 665g, cel mai ușor având 345g, iar cel mai greu, 872g. Și unul la care chiar aș fi vrut să aflu – căci este, după părerea mea, cel mai mare – nu a rezolvat tema. Copiii noștri nu sunt furnicuțe. Dar cine să se gândească la ei?

În 2011, am salutat inițiativa Ministerului de alcătui manualele în două volume, pentru a ușura ghiozdanele. Decizia a fost contestată mult timp și, din raționamente economice, la ultimele licitații această cerință a fost eliminată. În plus, pentru „rezistență“ timp de 5 ani, manualele sunt confecționate din hârtie „de calitate“, dar care încarcă ghiozdanul copilului.

Mai jos am combinat câteva dintre liste, cu valorile obținute (în general, au fost asemănătoare):

Ghiozdan gol – 640g
Penar utilat – 383g
Sticla apa – 565g
Pachet mâncare – 18g
Manual limba română – 385g
Manual matematică – 343g
Manual educație civică – 234g
Manual muzică și mișcare – 243g
Manual avap – 240g
Manual științe ale naturii – 268g
Manual religie – 213g
Tabletă – 673g
Caiet limba română – 174g
Caiet matematică – 118g
Caiet suplimentar matematică – 264g
Caiet civică – 145g
Caiet științe – 145g
Dezinfectant – 43g
Carnet note – 25g
Trusă geometrie – 114g
Metru de croitorie – 20g
Mapă școală – 112g
Rigla – 25g
Servetele – 18g
Trusa geometrie – 83g
Penar carioci – 263g
Vocabular – 51g

Cum română și matematică aveam cam în fiecare zi, aproape 800g erau numai aceste două manuale. Mie, sincer, mi se pare enorm!

Dacă mă uit pe listă, manualele pentru disciplinele cu o oră pe săptămână cântăresc în jur de 250g. Așadar, anul viitor, când orarul nu va fi mai simplu, având două noi discipline în orar, vor fi și zile cu 5 ore și cu 4 manuale la școală. O să ajungem ușor la 1300g de manuale. Și aici mi-a venit ideea de a folosi tableta ca manual pentru toate disciplinele.

Mi-a trecut mie prin minte să folosesc și alt manual la clasă, însă nu am luat o decizie… ce mă fac cu cei care nu vor să folosească tableta?! Consideră prea avangardistă ideea? Și vor să vină cu manualul pe hârtie la școală? Poate nu li se pare atât de încărcat ghiozdanul! Mă gândesc cu groază că eu am primit interdicție medicală să fac pe furnicuța, căci spatele e praf. Dar ei?

Cât cântăresc ghiozdanele:

ghiozdan_scoala

Pe graficul de mai sus am cuprins copiii care și-au făcut tema. Am apreciat foarte mult, mai ales că nu urmau să fie recompensați cu nimic concret și că uneori le spun că nu rezolvă o sarcină nici pentru mine, nici pentru calificativ, ci pentru ei, și nu sunt nici delfini, să primească un peștișor pentru fiecare salt realizat. Ei sunt cei care vor căpăta experiență și se vor descurca mai bine data viitoare, când va fi cu adevărat nevoie.

Liniile continue reprezintă, pe zile, media masei ghiozdanelor. Marți era cel mai ușor, aveam religie, educație fizică (cred că n-au pus și adidașii de schimb!), matematică și educație civică. Joia era cel mai solicitant: română, matematică, engleză, arte și abilități. Miercurea la fel, doar că joc și mișcare era ora relaxantă. Cu liniile punctate am marcat valorile trecute în tabel de fiecare copil. Dacă vârfurile în jos îmi plac, cele în sus, peste medie, mă îngrijorează. Îmi tot spun că, poate, nu au cântărit bine…

Abia aștept să le arăt și lor și să vedem ce facem la toamnă. Pentru că ceva trebuie să se întâmple! Dacă pentru aceeași zi de școală unii au 2500g în spate, iar alții aproape 5000g, e clar că nu e în regulă. Trebuie să evaluăm mai bine ce înseamnă „strictul necesar“.

Și nu pot să nu mă întreb de ce la noi nu există, din dotarea școlilor, și nu pe spatele părinților, dulăpioare cu cheie, să își poată lăsa fiecare obiectele care nu trebuie neapărat plimbate acasă.

Sunt deschisă la idei!

Dacă manualele ar fi ale copiilor, le-aș permite să le desfacă pe capitole, să nu le care așa la școală. Caietele de lucru, pe care le-am limitat cât se poate, le-am înlocuit cu fișe. Au portofolii cu teme, care stau la școală, după ce le-am corectat și explicat (asta dacă nu uită ei să le pună și le plimbă în mapă zile la rând!).

M-am gândit și la caiete împărțite pe jumătate între două discipline, istorie – geografie – științe – civică, dacă se vor nimeri două în aceeași zi. Dar nu mai știu la ce să mă gândesc!

Ce se mai poate schimba?!

Azi, despre „doamna“…

Se apropie cu pași repezi sfârșitul de an școlar. E prima dată când îmi este extrem de greu să trag linie și să adun, mi-e teamă că acolo unde dă cu minus e prea cu minus, și unde e cu plus, prea pare mult plus, risc să mă las iluzionată. Îmi este greu să rămân și cu picioarele pe pământ și să nu exagerez, nici într-o direcție, dar nici în cealaltă. Încerc, și nu e ușor, să urmez sfaturile prietenilor și să rămân optimistă, să văd partea plină a paharului, chiar dacă e fracție subunitară. Perioada aceasta a fost un fel de rollercoaster și pentru mine suișurile și coborâșurile acestea vertiginoase pe interval scurt mă obosesc îngrozitor.

Vine vacanța și nu știu ce planuri să îmi fac pentru la vară. Am așa o vagă impresie că iar voi sta cu carnețelul după mine să notez ideile care vin când nu te-aștepți, cum să mai rezolvi ici-colo ce părea la început fără soluție. Problema e complicată: parcă te lupți cu balaurii din poveste, tai un cap și cresc trei la loc. Întrebările sunt mai multe ca niciodată. Vom continua online? Vom începe câteva luni, mutăm apoi online? Lucrăm pe grupe? Dacă cu copiii mai mari mai ai o șansă să o scoți la capăt, cu ceilalți… cei mici… nu am nici cea mai mică idee! Până acum singura soluție să îi învăț la clasa întâi scrierea online să e avem mâini robotice conectate la pc, să pot să le „țin“ mâna, plus o cameră mobilă, să văd cum ține stiloul. Și dacă nu mai facem scriere la clasa întâi, căci nu se poate online, ce facem?? Când o învățăm? Ce fac cu ei online…?

Murphy spunea că nu merită să-ți bați capul cu ce nu se rezolvă de la sine. Așa că încerc să apăs pe Stop și să mă gândesc la altele… scenariul clasic, în care ne întâlnim frumos la școală, dar un pic îmbunătățit, căci vom avea platforma școlii și un mod de interacțiune mai civilizat. Abia aștept! Am multe motive. Așa mă pot concentra pe partea de management al clasei, mai exact la capitolul „ce e și mai ales ce nu e doamna“. 

Indiferent că e vorba de grădiniță sau de școală primară, doamna  este profesor/institutor, nu este în niciun caz secretară sau îngrijitoare, așa că nu îi pui pamperșii în brațe și nici nu o întrebi dacă a mâncat elevul în pauză ori dacă s-a descurcat la toaletă în cele 10 minute disponibile, ori poate să îi ceri să-ți reamintească de o întâlnire fixată. Pentru că… nu e treaba ei.

La școală copilul trebuie să aibă deja autonomie și să se descurce în situațiile normale. Trebuie să poată deșuruba un capac la sticlă (deși sunt și unii care le strâng „să nu curgă în ghiozdan“ de nici doamna nu le poate desface), să încheie un nasture sau să lege un șiret. Și dacă i-ai cumpărat trening, asigură-te că știe să închidă fermoarul. Dacă nu știe să rupă un ambalaj, taie-l cu foarfeca, nu-i trânti chipsurile în ghiozdan și când trage vârtos de pungă să le verse pe toate pe jos. Ca să nu mai zic că nu e cazul să-i dai chipsuri când ne chinuim la școală să îi învățăm să mănâce sănătos.

Nu e cazul să ai pretenția să fie a doua mamă, căci fiecare copil are nevoie de una singură, cea de acasă. Doamna trebuie să rămână doamna, obiectivă și corectă de fiecare dată față de toți. Da, se atașează de ei, nu știu pe nimeni care să nu spună „copiii mei“ celor de la clasă și de multe ori apar gelozii acasă. În carantina aceasta, la cât am avut de lucru, mi-au retezat-o ai mei de câteva ori că de „cei“ de la școală îmi pasă mai mult! Și totuși, mi-e dor de ei, îmi sunt dragi, abia aștept să am voie să-i smotocesc și să facem o grămadă mare de îmbrățișat în grup!

La școală avem ghiozdan

Rolul doamnei la școală este să pună copilul în situația de a deveni responsabil. Știți cum pisica își învață puii la litieră, cam așa și cu părinții. Își învați copiii ceea ce ei știu. Dacă copilul nu salută, nu te aștepta să te salute părintele. Dacă părintele nu e responsabil, de unde să învețe copilul să fie punctual și să nu își uite cele necesare?

Prima ocazie pe care o văd este făcutul ghiozdanului (combinat, dacă vreți cu transportarea acestuia la școală). Dacă nu le-aș fi trăit, aș zice că sunt basme, dar „mi s-a atras atenția“ că nu e vina copilului că nu a tras linia folosind rigla la evaluare, ci a mea, că nu am căutat în ghiozdan să i-o scot! (La 10 ani.)

Nu-mi amintesc să-mi fi făcut mama ghiozdanul, dar nici eu nu l-am făcut copiilor mei. Și acum, când pleacă în excursii, își pregătesc singuri. Când și-a bătut joc de „atribuție“, s-a trezit că plouă și e frig și nu are decât tricouri și pantaloni scurți, așa că s-a îmbrăcat cu trening de fată ca să nu dârdâie. Trist, nasol, dar data viitoare a avut ce trebuie. Poate că nu citim suficient de des poezia cu Zdreanță și nu vrem să înțelegem că, dacă nu îi scoatem din zona de confort, chiar și cu lecții mai dure, nu merge.

Să vedem: care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla dacă nu își ia ce trebuie la școală? Doamna se supără, dar vă garantez că, dacă vorbiți cu ea înainte și îi spuneți ce vreți să faceți, va fi de acord. N-ai caietul? Scrii pe foaie, dar mâine vii cu totul transcris pe caiet. N-ai cartea? A doua zi e ascultat fix din ce alții au avut voie să-și noteze și el nu. Este normal să îl asiști, la început, până înțelege ce e orarul, ce are nevoie la fiecare obiect. Însă… el nu se duce la școală să caște gura, trebuie să fie atent la ce se întâmplă și ce se cere.

Am făcut un experiment cu seria din anul acesta, le-am cerut să aducă a doua zi ceva. Apoi ne-am gândit împreună cum să facem să ținem minte. Ne-am făcut un x pe mână. Ai grijă, când te duci acasă și te speli pe mâini, te chinui să cureți semnul… să-ți amintești să-i spui mamei ce să-ți dea! A doua zi am avut un sfert din obiectele necesare. Oricum eu eram pregătită cu toate (optimist!), alții au spus că au comunicat, dar mama a uitat – însă nici ei n-au mai întrebat-o, restul au uitat complet de semn și de ce semnifica. Însă nu era grija mamei să țină minte, ea are destule pe cap, tot ei sunt datori să fie responsabili și să îi reamintească. Poveste lungă, însă când am mai avut situații de acest gen și au uitat (nu doar ei, ci și părinții), au stat și s-au uitat la ceilalți cum lucrează.

Ce teme avem?

Temele sunt o poveste lungă și tristă. Sunt sigură că, de la prima temă dată, fiecare profesor stabilește cu copiii un sistem de notare a acesteia. Fie că faci pe carte/caiet un semn, dacă sunt ale tale, fie că scrii într-un carnețel, pe caiet sau la sfârșitul caietului, în mod sigur tema se notează. Doar că unii… au altă treabă în acel moment cheie. Seria trecută îmi spuneau fetele că pe grupul lor e mereu unul dintre colegi care cere tema și că nu mai vrea nimeni să i-o dea. El se joacă toată ora, nu e atent, nu își notează, și apoi îi stresează pe ei?! Ultima nebunie la modă este să dai temele pe grupul de părinți. Nici nu recuperează bine fiecare copilul de la școală, că sigur se găsește o mămică preocupată să întrebe ce teme avem azi. Și răspunsuri așteaptă de la părinții copiilor atenți și silitori, care sunt conștiincioși și pot da corect tema. Dar de ce sunt ei mai speciali și sacrificați spre binele tuturor? Ia să vedem ce se întâmplă dacă nimeni nu mai dă tema! Este datoria elevului să știe ce sarcini are de rezolvat…

Paranteză: nu se includ aici cazurile medicale și cele justificate de absență (nu cele din seria a plouat, a fost frig, acum a luat mama bilete la mare), când rogi colegul de bancă sau un altul cu care te înțelegi să îți fotocopieze fișele sau să îți dea și ție ce s-a lucrat la școală, să recuperezi. De-asta e bine să ai măcar un prieten adevărat în clasă, nu să faci pe deșteptul să enervezi pe toată lumea, că nu se știe când ai nevoie de ajutor…

A doua situație e aceea în care ești nemulțumit că nimeni nu îți satisface cererea și o suni pe doamna. Nu-i așa? Ea trebuie să știe cel mai bine ce teme sunt de făcut! Îi dai mesaj, o buzzui pe whatsapp, insiști, că doar nu îl lași pe Goe să se ducă cu tema nefăcută, nu? Tu ești părinte responsabil, ce naiba! Doar că nu ești capabil să îți înveți și copilul la fel! Mă bucur că am făcut regulă clară cu „nu mă suni“ (nu merge, stați liniștiți – dar nici eu nu răspund), dai sms, dacă eu consider că mă privește problema, îți răspund, dacă nu – nu. Îmi repet mereu acea strategie de rezolvare a problemelor: definește problema, a cui e? Dacă nu e a ta, să și-o rezolve. Mi-e teamă că nebunia aceasta cu online-ul, cu menținerea claselor virtuale în paralel, ascunde multe capcane, și cea a temelor pândește după colț. Dacă tu ai dat tema în clasă, le-ai explicat-o, le-ai cerut să o noteze, atunci consider misiunea încheiată și orice dialog ulterior pe acest subiect nu face decât să afecteze dezvoltarea autonomiei la copil. Îți dai cu stângul în dreptul, mai pe românește.

A treia situație e aceea în care doamna e o drăguță (eu nu sunt, recunosc) și dă mură-n gură, din proprie inițiativă, temele pe grup. Să zicem că cine știe ce s-a întâmplat și n-ai apucat să dai tema și e vital ca până a doua zi ei să rezolve acea sarcină. Însă tema… se explică în clasă. Nu dai exercițiul 3 și 5 de la 42, rezervi două minute să le citești și să vezi ce e cu ele, preferabil să semene cu ce ai lucrat în clasă, dacă nu și să fie mai ușoare. Dar de ce ai da tu zi de zi temele pe grupul de părinți?! Ok, le comunici când ai nevoie de ceva anume și ți-e teamă că nu au înțeles copiii despre ce material e vorba. Dar în rest?!

Sunt temele vitale sau nu?

Sunt discuții interminabile despre cât de benefice sunt temele pentru acasă și, dacă sunt, cât ar trebui să dureze. La fel de lungi sunt acuzele că temele distrug relația dintre părinte și copil, care se tensionează pe un tărâm pe care cei doi nu prea au ce căuta împreună. Responsabilul cu „făcutul temelor“ este copilul. Dar dacă l-ai crescut împins de la spate în orice situație și el nu are nicio îndatorire, miracolul temelor nu va avea loc și coșmarul vieții tale de părinte de școlar e pe cale să înceapă.

Totuși, consider că greșeala aparține tot profesorilor, pentru că încalcă regulile. De ce evaluezi temele? De ce le dai atâta importanță de parcă toată activitatea se învârte în jurul lor? Lucrează în clasă, temele nu sunt obligatorii, sunt pentru cine realizează importanța lor. Există un procent infim de copii care nu au nevoie de acest exercițiu suplimentar, însă rolul tău e să îi faci să conștientizeze că e în beneficiul lor să lucreze singuri și să nu trișeze – adică să îi scrie părintele tema, să fie „bine“. Și dacă știi că copilul merge la after, verifică atent dacă nu cumva i se scrie rezolvarea pe tablă și el o transcrie în caiet, fără să știe despre ce e vorba, dar are tema „făcută“, căci în cazul acesta părintele plătește cai verzi pe pereți și ești singurul capabil să îi sesizeze situația.

De ce trebuie să fie tema făcută fără nicio greșeală?! Personal nu am nicio satisfacție când văd o temă impecabilă, pentru că nu pot să nu mă gândesc câte pagini au fost rupte, de câte ori a scris același lucru pe alt caiet până a trecut pe „curat“, unde a greșit și ce nu a înțeles de fapt, câte chinuri se ascund în acea perfecțiune sau… ce părinte responsabil a contribuit. Singurul moment în care chiar mă simt bine e când acest rezultat apare în clasă, la o evaluare, la muncă independentă, la o dictare. Atunci poți să te bucuri tu, ca profesor, că acel copil a reușit. În rest… numai de bine. Nu a făcut tema? Găsește soluții. Teste fulger din temă, întrebări rapide care îți arată clar dacă a muncit cu adevărat. Și sunt isteți foc, după ce se dau un pic cu capul de pragul de sus și realizează cum stă treaba, nu se vor mai fofila de la teme.

Ca să închei, ce e doamna?! E de toate, să fie acolo, că doar de-asta e plătită, nu? E om, are limite, are un nivel mai mic sau mai mare de toleranță, și cu siguranță îi datorezi respect. Nu este la dispoziția ta zi și noapte doar pentru că tu consideri că îți poate rezolva o problemă.

Și pentru că azi e 5 Iunie, La mulți ani! tuturor celor care dau în fiecare zi o părticică din suflet copiilor veniți la școală și dornici să învețe. La mulți ani educatorilor, învățătorilor, profesorilor, tuturor celor care nu renunță să încerce, zi de zi, să producă o schimbare. Așa înțeleg eu învățarea: tot ceea ce faci trebuie să creeze o cale! 

Re: Ghiozdanul, acest atentat la sănătatea copiilor

Ana tocmai a publicat acest articol, în care revolta împotriva ghiozdanelor prea grele capătă cu totul alte culori, în condițiile în care copiii sunt transformați pe zi ce trece în „furnici”, căci cară… ceva de speriat.

Pentru că Ana cere soluții, iată ce-am făcut (și ce urmează):

  • în primul rând, am înlocuit ghiozdanele colorate de școală cu rucsaci de la decathlon, de drumeție, care preiau altfel greutatea aflată înăuntru, când închizi cataramele. Însă mă gândesc la modele mai serioase, din aceeași categorie. La început ideea nu le-a surâs, dar au acceptat.
  • caietele studențești au fost înlocuite de dosare cu șină. Am cumpărat caiete mari, cu spiră, ca să scot ușor foile, tăind spira. Își pune câteva foi albe, iar când cele scrise se strâng, și nu sunt necesare la școală (lecții mai vechi), le pune la dosar, ordonat, acasă. „Invenția” mi-a fost de ajutor cu caietele de geografie și biologie, unde am pus coli albe între cele dictando, și când nu le folosește, le scoate de la acea lecție (cam rar, dar măcar poate).
  • pe unde s-a putut, am pus caiete mici. 
  • am schimbat yala la un dulap de la școală, și ține acolo tot ce nu e nevoie să aducă acasă (pictură, sport)

Acum o săptămână a sosit și auxiliarul de română, care este… foarte gros, și greu. Deși în prima secundă am zis că îl rup pe jumătate, pe „semestre”, dar nu mi-am făcut curaj, după articolul Anei m-am hotărât să-l fac fascicule, pe teme. Îi pun și lui copertă, ca la dosare, să le țină pe restul în dulap, în caz că trece prea repede la un nou capitol. Dar acasă să nu mai care…

Tot articolul Anei mi-a dat curaj să aplic „operația” și celorlalte auxiliare, cele pe care scrie. Am dat o groază de bani pe ele, n-am rupt în viața mea o carte, mi se rupe sufletul să fac asta, dar cred că sufletul meu supraviețuiește, nu și spatele ei.

 

Aceasta nu este însă o problemă la care m-am gândit acum. Mă gândesc de ceva vreme, ce voi face eu de anul viitor, când voi lucra la primar, și când… vrei-nu vrei, o să ajungem la caiet auxiliar… 

În primul rând m-am gândit să renunț la caiete și să folosesc doar foi, cu scriere tip. Mi-ar fi și mie mai ușor să le strâng, le-aș da înapoi perforate, fiecare copil n-ar mai trebui decât să și le pună la portofoliu. Da, o să le piardă (și care e tragedia, la urma urmei? Da, n-o să-i spui e ok, nu-i nimic, dar nici nu-i tai capul.). Pe unele. Sistemul va fi la început de coșmar. Însă: mizez pe faptul că ce spune doamna e sfânt, și dacă doamna a zis să le așeze frumos în dosar, apăi așa vor face. Vor învăța să fie ordonați, să-și organizeze materialele, cronologic și tematic. Îmi doresc foarte mult să aibă fiecare dulăpiorul lui, sau să nu fie școala cu două schimburi, ca să fie numai a noastră sala de clasă. Pentru celelalte, vreau să merg tot pe varianta cu dosare, pe care o folosesc deja. 

Caietele auxiliare vor avea soarta de mai sus. toate foile vor fi scoase, puse pe categorii… intenționez o șezătoare cu părinții, și să am, de ex, toate paginile cu litera A într-un dosar, când ajung aici… le distribui elevilor. Le lucrăm, le perforăm, le punem la dosar. Copiii mici adoră să-i pui să „facă” ceva, și, culmea, asta cu „ordinea” e în topul preferințelor.

O să-mi iasă? Nu știu, vorbim peste un an.