Cine a aprofundat vreodată în viața lui etapele unei comunicări eficiente știe că feedback-ul este esențial în stabilirea calității mesajului. Nu ai cum să funcționezi ca un post de radio, emițând constant, fără să știi dacă semnalul ajunge bine la ascultători. Apropo de asta, de când merg cu mașina la școală (deh, pandemia, distanțarea…) și mai dau drumul 10 minute pe zi la radio, am ajuns la concluzia că nici ele nu mai sunt ce-au fost, țin permanent legătura cu ascultătorii, sunt semnalate problemele tehnice sau primesc feedback de orice natură în direct.

Așadar, toată suflarea școlii gimnaziale și liceale din România dă feedback în urma Ordinului ministrului educației nr. 3864 din 31.05.2021, chiar dacă unii poate nu înțeleg ce este sau la ce anume folosește.

Am completat chestionare asemănătoare în facultate și cred în ele, atâta timp cât sunt sincere și interpretate de persoane neutre. În anul întâi (prima dată când am completat) am fost siguri că e la mișto, pe românește, doar niște hârtii completate ca să fie. Dar noi tot le-am completat sincer.

Ei bine, având în semestrul al II-lea cursuri cu unul din profesorii evaluați, ne-am făcut cruce, ba am scuipat și în sân ca bunica. Fără să ne reproșeze o secundă ceva, omul a avut o schimbare completă de comportament și am apreciat persoana și în următorii ani în care am lucrat împreună.

Dar nu pot să nu îmi pun acum întrebarea dacă profesorii din preuniversitarul românesc au maturitatea necesară pentru a accepta un feedback negativ și a-și impune schimbările de comportament necesare. Nu e ușor, dar este un exercițiu pe care trebuie să îl facem toți, deopotrivă. Pentru mine nu contează dacă e anonim sau asumat, dar apreciez enorm când chestionarul pe care îl dau părinților este semnat. Înseamnă că îți și asumi acea opinie și avem o relație de încredere. Tu știi că poți fi sincer cu mine, iar eu te apreciez și încerc să țin cont de părerea ta.

Cel mai mult îmi place să le citesc pe ale copiilor. Anonime (dar ca s-o citez pe o fostă elevă, „Voi chiar credeți că doamna nu ne știe după scris?“), au fost întotdeauna gura de oxigen de care aveam nevoie în activitatea de zi cu zi.

Revenind la fișa de evaluare, aceeași pentru toate clasele…

Se vede că nivelul de lectură este scăzut sau inexistent, altfel ar fi auzit măcar de „Patul lui Procust“ și de cât de dăunător este să măsori totul cu un singur instrument. Una este învățământul gimnazial, când te adresezi copiilor cu un anumit limbaj, și total altă mâncare de pește liceul. Dacă mă gândesc acum la câțiva dintre profesorii mei din liceu, nu ar trece evaluarea cu mintea pe care o aveam atunci, la 16-18 ani. Pe „confort“ cel puțin… vai!

Acum, la niște decenii după, realizez că am avut enorm de învățat de la ei și ceea ce interpretam ca răutate, rea-voință, absurditate nu erau de fapt decât niște limite stabilite clar pe care nu le încălcau sub nicio formă, fără să faca rabat de la calitate. Și normal că n-ai cum să înțelegi lecția în ziua de azi dacă stai pe telefon în timpul orei, nu? Doar n-o să ți se lipească singură de urechi când trece pe lângă tine!

Habar n-am ce vor scrie elevii… dar mă gândesc la un ghid pentru cei doi adolescenți justițiari ai mei, referitor la:

În ce măsură ești de acord cu următoarele afirmații despre activitatea la clasă? (1 înseamnă „în foarte mică măsură”, iar 5 „în foarte mare măsură”)

Photo by Olya Kobruseva on Pexels.com