În nebunia mea undeva prin primăvară n-am avut de lucru și i-am arătat Irisucăi un clip cu o veveriță siberiană, și i-am împărtășit una din dorințele mele ascunse, aceea de a avea una acasă. În copilărie Cip&Dale erau printre puținele personaje în care eu mă regăseam (în combinație cu fratele meu)… Știam de multă vreme de ferma de veverițe de la Cristian, și am cochetat cu mersul acolo vreo doi ani. În primul rând, pentru că nu e zoo, și nu au program de „privit veverițe”. Anul acesta însă…
… de Paști eram la Codlea. Iris deja avea microbul implantat, o ținea una și bună că ne luăm veveriță. Eu – balanță – oscilam, mai cu jumătate de gură spuneam b/da, și, deși încercam ca Manole să aduc ceva stihii în fața deciziei, nu mi-a mers. Fiecare plimbare prin zonă, și mai ales trecerile prin Cristian se lăsau cu bocete, așa că ne-am luat inima în dinți și am scris un mail să întrebăm când putem să trecem pe la fermă. Mesajul – aproape pe gustul meu – nu se poate, că abia e perioada de împerechere, și nu sunt pui. DAR (de ce mereu există un „dar”) vă trecem pe listă și vă anunțăm!! Și de-aici a început nebunia. Am făcut noi un calcul cam când ar trebui să vină pe lume, ne-a ieșit jumătatea lui mai. Spre sfârșitul primăverii, nu mai aveam trai cu copilul în casă. Veveriță în sus, veveriță în jos, când vine, ce face… Mai scriem două mailuri, să ne asigurăm că suntem pe listă, că adopția va avea loc în curând.
Și a venit și ziua cea mare! E greu să-ți imaginezi cum s-a luminat la față Irisuca când am deschis pumnul și a ieșit sfios un botic speriat. Ce acomodare, timiditate, nimic! Iris are ceva al ei, o căldură ce trece spre fiecare animal. Hamsterii noștri sunt dintre cei mai cuminți, pentru că ea i-a învățat așa.Vrea să devină medic veterinar, și dacă s-ar putea, să lucreze la ZOO, să nu aibă doar cabinet particular, unde să vină doar câini și pisici. Vrea mulți „pacienți”, cât mai diverși! Și își mai dorește ca Moș Crăciun să-i aducă odată darul de-a vorbi cu animalele.
O alintăm Cipi, când nu-i spunem Cip, deși e fată. Prietenii ne încurajează să mai luăm una, să nu se simtă singură, și cum pui face de două ori pe an, n-ar fi o tragedie, ca în cazul hamsterilor. E mofturoasă – nu se atinge de morcovi decât dacă e singura legumă disponibilă, și ar mânca roșii la orice oră din zi și din noapte, dar fără coajă. Le curăță frumos și mă lasă apoi să le adun. Este extrem de curată, și aș putea s-o privesc ore în șir cum își spală codița. În cușcă e loc de masă, loc de somn, și, într-un colț și nicăieri în altă parte, toaleta. Îi place manichiura și pedichiura – a mea și a Irisucăi, are o plăcere nebună să alerge după degetele noastre și să-și încerce dințișorii. Prinde, dar nu mușcă. Doar cât să simți că e acolo. O lăsăm liberă, explorează, dar nu se ascunde. Dacă îți faci de lucru în cameră, vine sigur și ea să-și dea cu părerea. De pe umărul tău sau din vârful capului.
Doarme în căsuță de lemn, într-un cuib de fân. Și mereu are codița pusă peste ochi, semn de „sunt obosită, nu deranjați”. O dau copiilor drept exemplu… după joacă, întotdeauna se duce singură la culcare… fără să i se spună.
Bine ai venit, Cip, la noi acasă!
