telefoane incuiate scoala

Școala online „pentru toți“ a eșuat deja

Pe principiul românesc „nu mi se întâmplă mie“, foarte mulți din cei cu care ajung în contact sunt siguri că începem școala în clasele noastre tradiționale. Nu știu pe ce se bazează, dar și dacă începe, mai mult decât să o sfârșim la fel de repede nu cred că apucăm. Poporul român a avut de-a lungul istorie un noroc chior și tare mi-e că de data aceasta i se va înfunda…

Școala online opțională, cea din martie până în aprilie, a ridicat la timp niște probleme, mai ales tehnice și de acces. Mulți s-au bătut atunci cu pumnul în piept că toamna nu ne va lua prin surprindere, toți elevii vor primi, dacă nu au, un dispozitiv de acces la internet. S-au anunțat licitații, frunzele încep să pălească și copiii tot nu au acces… scenariile vehiculate sunt dintre cele mai „optimiste“, emitem live din sala de clasă sau asigurăm materialele pentru învățare asincron. Însă oricum ar fi, copiii au nevoie de aparate.

Ieri primesc de la una din prietenele mele modelul cererii pentru solicitarea unui dispozitiv…

DOAMNĂ DIRECTOR,

Subsemnatul___, în calitate de părinte / ocrotitor legal / altă calitate : ________, al elevului /elevei___________ , inmatricula/inmatriculata in clasa _______, an școlar 2020 – 2021 la ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. .XXXX , SECTOR X, BUCUREȘTI , solicit ,prin prezenta , acordarea spre folosință gratuită a unui dispozitiv electronic cu conexiune la internet, prevăzut de Programul Național ”Școala de acasă”.
Cunoscând prevederile art. 326 din Codul penal privind falsul în declaraţii , declar pe proprie răspundere că noi, în calitate de părinți/ocrotitori legali nu deținem niciun dispozitiv electronic cu conexiune la internet. Precizez că nici fiul/fiica noastră nu deține în folosință personală niciun dispozitiv cu conexiune la internet. Datele mele de contact sunt urmatoarele: Domiciliul în localitatea________,sectorul __, strada_______,nr._____, bl.___,et.___,ap.__, telefon:___,e-mail_____, Sunt de acord ca datele cu caracter personal să fie folosite la întocmirea bazelor de date care vor cuprinde beneficiarii Programul Național ”Școala de acasă”.

Data_______________ Semnatură solicitant_______________

M-am uitat și nu am știut ce să cred. Ce înseamnă dispozitiv? De ce nu au definit…? Și televizorul e conectat la internet, nu mai zic de telefoane… Dacă mă gândesc, chiar și mașina de spălat… Dar să presupunem că e o scăpare și dispozitiv înseamnă tabletă, laptop sau desktop, căci telefonul nu poate fi considerat dispozitiv de învățare. De ce condiționezi să nu existe niciunul? Nu are fiecare elev dreptul de a primi un dispozitiv de conectare? Sau egalitatea, în drepturi cel puțin, nu e pentru toată lumea?

O familie cu 3 copii, în care mama are telefon și cam atât, să spunem că primește o tabletă. Cam care ar trebui să fie programul școlar al celor trei ca să o poată utiliza în comun? În condițiile în care, se presupune, vom avea lecții live de la școală… Dacă toți trei învață dimineața, cine are prioritate? Și dacă ar fi compatibile programele, nu ai nevoie doar să vezi lecția, mai ai de făcut și teme…

Dacă în familie lucrează și un profesor, care să țină calculatorul ocupat și cu lecții, dar și cu pregătirea lor, de dimineață până seara, situația devine din ce în ce mai tragică. Sunt sigură că mulți își vor asuma falsul în declarații, cu toate prevederile menționate în declarație ale codului penal, dar este posibil ca încă un dispozitiv să nu rezolve problema accesului de acasă. Îmi e teamă să întreb ce se va decide în ceea ce privește dotarea sălilor de clasă, situație pe care onor-ministerul a cerut-o școlilor și pe care astăzi ar trebui să o aibă. Existența unui calculator în sală nu înseamnă și capacitatea acestuia de a susține o activitate online. În ce mă privește, mă bucur că mi l-am adus acasă pe cel cu care dotasem clasa și sunt hotărâtă să-i semnez certificatul de deces chiar dacă „mortul“ încă mai tresare un pic.

Dacă pentru copiii mei pot să consider că am un laptop și o tabletă, dragul meu angajator să ia în calcul că profesorul din mine nu are. Și dacă vrea să țin lecțiile în stream din clasă sau de-acasă, să se gândească să îmi pună la dispoziție ceea ce am nevoie. Bătaia de joc trebuie să înceteze, înțeleg că fiecare lasă de la el, contribuie cu ce poate, însă toate au o limită. “Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me. Fool me three times, shame on both of us.” Chiar trebuie să încetăm să ne mai jucăm de-a școala și să recunoaștem ori că suntem depășiți și nu ne pricepem, ori să trecem la muncă.

Școala online înseamnă câteva lucruri de bază:

  1. Dispozitive de acces (unde stăm jalnic și probabil după analiza aceea din luna mai și-au dat seama că nu au destule nici cât să acopere câte unul de familie).
  2. Acces la internet (acesta costă și în unele zone nu există, de exemplu la bunici nu îmi pot verifica nici măcar mailul pe vodafone).
  3. Profesori pregătiți, toți la același nivel superior, atât profesional cât și digital (  .  .  .  . puncte rare, ca să nu râd).
  4. Resurse digitale –  și aici tare mult mi-aș dori să se înțeleagă o dată că un manual în format pdf nu este manual digital, ci în format electronic.

Și după ce cu chiu cu vai le vom face pe primele două, ne împiedicăm la 3 și ne rupem gâtul la 4. La noi nu există colaborare între profesori, cel mult avem bisericuțe în cadrul cărora ne ajutăm între noi. Dacă pregătirea ar fi unitară, ar fi ușor de delegat munca în echipă astfel încât să nu fie nevoie ca un om să facă toate resursele necesare unei clase. Și crearea acestora cere timp și profesionalism, ca să nu mai zic de bani dacă vrei ca, din punct de vedere tehnic să ai un rezultat satisfăcător. Ai nevoie de sunet, lumini, montaj, efecte potrivite. Tu, ca profesor, faci scenariul și poți asigura regia, căci tu știi cel mai bine cum vrei să arate produsul, dar nu ești, oricât ai vrea, un om orchestră pentru a dirija tot procesul. Drumul spre iad e pavat cu intenții bune și noi exact într-acolo mergem cu cântec înainte.

În încheiere, rămân să admir sublimul inocent al situației în care „de sus“ tot vin unicorni roz și promisiuni electorale de mai bine, când nu au nici puterea să recunoască lipsa soluțiilor, dar nici pe cea să își asume o decizie, oricare ar fi aceasta. Mă așez frumușel și aștept următorul val de decizii…

Școala părinților sau când e timpul să renunți

Pe băncile facultății profesorii ne-au încurajat foarte mult de fiecare dată când o provocare părea imposibilă sau când veneam de la practică și ne cuprindea disperarea căci ni se părea că nu mai există soluții. Fiecare dintre oamenii aceștia, care ne-au fost mentori și judecători cinci ani de zile, ne-au spus în cuvinte simple că munca la catedră nu e atât de grea cu copiii, căci adevăratele probleme apar atunci când părinții intervin în activitatea de la școală, fără să facă mai întâi ceea ce ar trebui acasă. Nu copiii vor fi problemele noastre reale, cu ei ne vom descurca. Dar Dumnezeu să ne ajute dacă vom avea parte de părinți experți în toate, de la medicină la educație, inginerie, psihologie și toate cele.

Și aveau dreptate.

În școala românească lucrurile sunt extrem de polarizate. Pe de o parte, avem părinții cărora nu le pasă, trimit copilul că așa trebuie, dar nu-l pun nici măcar o dată să citească și el, cu voce tare, lecția din abecedar. Majoritatea temelor la ciclul primar includ „citește de trei ori, cu voce tare, lecția”. Ei, aș! Ți-ai găsit. Copilul o citește eventual o dată, în gând, mecanic, ce iese, nici măcar nu se gândește ce înseamnă cuvintele. Să le mai caute în dicționar? Vai, dar dacă face alergie la praful așternut peste miile de pagini? Asta dacă are un dicționar… Pe de alta, sunt părinții care au impresia că le știu pe toate, că sunt mult mai calificați decât profesorul de la catedră și că pot pune sub semnul întrebării absolut orice element din actul educațional. Din păcate, pentru că laisse-faire-ul din societatea românească a pătruns și între dascăli, sunt mulți care au dat motive de a pune totul sub semnul întrebării. Și atunci apare moda de a face legea la școală, pentru că așa ți se pare drept.

Sunt curioasă dacă atunci când medicul îți spune să te dezbraci începi să comentezi, vrei să știi de ce e musai și nu intră acul și prin haine. Chiar nu văd de ce atâtea întrebări, de ce a anunțat sau nu a anunțat testul, de ce a scris cu verde și nu cu roșu, de ce, de ce, de ce… Ai sau nu ai încredere în acel om că știe să-și facă treaba? Dacă nu ai, atunci caută altul mai bun pentru copilul tău. Dacă ai, lasă-l să și-o facă.

40% din probleme sunt date de lipsa educației. Așa ne spunea domnul profesor M. Nu știu dacă se baza pe ceva statistica lui, eu aș zice că procentul e mai mare. Am văzut animale disperate, de foame sau de libertate, care se izbeau repetat de un zid încercând să supraviețuiască. Sfârșeau trist. Mă gândesc la ele atunci când încerci uneori fără să mai numeri eșecurile să schimbi ceva în jur. Și mă întreb când e cazul să accepți că nu se poate, că e timpul să te oprești și să abandonezi. Sunt și voi fi mereu de părere că un profesor nu poate avea succes dacă ceea ce încearcă la școală se dărâmă acasă. Meșterul Manole a acceptat sacrificiul de dragul creației, profesorii nu pot face acest lucru, căci ar trebui să se sacrifice pe sine.

Există o limită până la care școala poate acționa asupra copilului. Și aceasta se oprește acolo unde libertatea e înțeleasă prost. Când la 6 ani percepi școala ca locul unde poți să faci ce vrei, căci dacă nu-ți convine ceva, vine părintele și face „ordine” și te „apără de profesori”, când regulile sunt doar pentru ceilalți, nu pentru tine, cu cel mai mare regret, vei intra pe lista de proiecte eșuate. Nu mi-am revenit din șocul acestei generații noi de pregătitoare, nu mi-am imaginat că la 6 ani este posibil să nu ai nicio limită, niciun dram de respect pentru adultul din clasă. Să spui „Și ce?”, să întorci spatele și să pleci din sală, să te sui pe bancă, să ți se atragă atenția să te așezi și să adaugi „Nu vreau”, să ignori cu desăvârșire orice regulă de conduită… Să forezi în timpul orei adânc în fosele nazale și să ții stalagmite gelatinoase pe deget, spre dezgustul colegilor vecini, să-ți speli mâinile cu limba, ca animalele, să-ți bagi mâinile în pantaloni, să le miroși și apoi să le lingi și multe altele.

Școala face educație, dar pornește după cei „șapte ani de-acasă“. Șapte ani care… în unele cazuri sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvârșire. La școală nu vii ca să ți se explice de ce liniuțele trebuie făcute drepte, de ce trebuie să faci un anumit semn grafic, căci ție „nu-ți place”, de ce trebuie să sufli acuarele cu paiul dacă tu ai chef să colorezi cu creioane. La întrebările acestea educația de-acasă ar fi trebuit să răspundă deja. În primul rând să lămurească că la școală  nu faci ce vrei, că trebuie să te comporți într-un anume fel, că e nepoliticos să stai cu capul acoperit într-o încăpere sau să vorbești cu mâinile îndesate în buzunare până la cot, că există un anumit mod de a vorbi cu adulții, chiar și cu colegii. Însă când copilul așa vede acasă că e bine, cum să facă altceva la școală? Când medicul pune un diagnostic, cere tot istoricul familiei. La școală, când vezi cum se poartă, cum vorbesc și cum scriu unii părinți… nu mai ai cuvinte. Și dacă mai și declară mândru că lui nu i-a plăcut la școală, cum să te aștepți ca din familie copilul să vină în clasă cu comportamente pro-educație?!

Și la ce bun să îi mai faci observație unui copil care ignoră cu desăvârșire orice sfat? Stai drept, ține creionul corect, colorează în contur… totul inutil, căci țipă obraznic „Eu știu ce trebuie să fac”, „Eu sunt responsabil”. Un vechi proverb spune că cel mai deștept cedează. Și poate de aceea avem atâția ratați și analfabeți funcționali, pentru că, la un moment dat, cedăm. Reforma cu care ne chinuim de opt ani spune să nu lași niciun copil în urmă. Cu ce preț? Mi se pare că din atâta sete de a nu face diferențe de niciun fel, de a fi corecți cu toată lumea, ne-am bătut cuie în talpă de nu mai putem merge înainte.

Familia mea…

La 6 ani este destul de greu să te hotărăşti ce anume să desenezi. O temă aparent simplă, "Familia mea". 1, 2, 3, 4 membri de bază. Un cerculeţ, ochişori, repede mânuţe, multiplici de patru ori, scrii repede pe cine reprezintă şi gata Familia.

Ei bine, nu a fost aşa. Toată săptămâna am tot încercat. Poate-poate iese ceva demn de concurs, capabil să intre în competiţie. În cele din urmă a ales o variantă, dar mie mi s-au părut extrem de interesante şi celelalte, pe lângă cea aleasă.

Varianta 1. Familia mea în metrou. Inspiraţie… zilnică, deoarece merge de 4 ani cu metroul dimineata la gradi. Ştie toate magistralele, în funcţiune sau în conctrucţie, şi din lipsă de magistrale le-a învăţat pe cele din Paris. Doar de-asta exista ratp.fr, să aibă copilul unde să se joace… "L"-urile acelea întoarse sunt scaunele de la metrou. Iar vagonul este înclinat pentru că trenul a frânat prea tare şi s-a ridicat de pe şine. Aveţi şi indicator, următoarea staţie este IOLIN. Căci un alt desen preferat al lui (uite nu găsesc nici unul acum) este să-şi construiască propriile lui magistrale…

Familia mea in metrou

Familia mea in metrou

Varianta 2. Tati are un MAN, şi probabil lucrează la Altex. Mami are un Smart. Iris are un Peugeot 807 şi Andrei are Porche GTR1 Race Vision. Numele maşinilor sunt puse de Andrei, pe mine dacă mă întrebaţi nici nu sunt sigură ca recunosc Peugeout-ul ăla pe stradă, deşi îs sofer. Ce mi-a plăcut foarte mult e că a ţinut să specifice că suntem în Anglia. Să nu va faceţi cumva idei, doar în imaginaţia lui avem fiecare maşina lui…

Familia mea in trafic, desen cu carioca

Familia mea in trafic, desen cu carioca

Varianta 3. Toată familia a coborât din maşină la aer. Tati se relaxează. Cred că e la noi în faţa blocului… iar acolo este maşina lui Andrei de curse, a se vedea modelul mai sus.

Familia mea la aer

Familia mea la aer

Varianta 4. Familia lui Andrei este în autobuzul 814. Copiii de pe trotuar fac parte dintr-o echipă de fotbal, aşteaptă autobuzul în staţie. Şi după trafic, cred că e în Bucureşti.

Cu autobuzul

Cu autobuzul

Varianta . Familia mea la tenis. Asta nu am idee de unde a scos-o. Nu-mi place tenisul, nu jucăm tenis, doar Andrei pe Wii se joacă. Şi ne-a pus şi în echipe, iar mingea e la tati.

Familia mea la tenis