Săptămâna altfel tocmai e pe cale să fie spulberată de ultimele comunicate și directive pe tema epidemiei. Am prins oarecum ultimul tren și am apucat să ieșim măcar o dată din școală, la teatru. Tare mi-e că, dacă începe și la noi, pentru câteva luni… gata cu distracția. Îmi sărise în ochi pe net o informație cum că virusul nu rezistă la căldură. Poate ne scapă încălzirea globală, măcar dacă tot am distrus încet planeta să ne alegem cu ceva bun și trecem și peste asta. Până la următoarea.
Cert e că azi am ieșit pe bulevard, la teatru. Am constatat că, lucrând de la 8 la 12, am devenit paralelă cu traficul din București, mai ales că dimineața merg împotriva curentului și la prânz nu prea e trafic. Acum, la 9 și la 11 mi s-a părut înfiorător. Nu mai zic de șoferii de autocare… n-am idee cum circulă cu mamuții în trafic, căci n-am putut să mă uit la stradă: avem impresia că ne ciocnim iminent. Și cum s-au strecurat ei în parcare la teatru… doamneee… ireal! Anul trecut când am fost la Excelsior cu clasa mea de-a patra, ne-am suit frumușel în autobuz, am coborât la 200m de teatru, am mers încolonați și totul a fost ok. Acum era exclus să procedăm așa. Poate nu era o idee rea să le dau întâlnire în fața teatrului tuturor, să intrăm, să vedem, și apoi să plece fiecare cu ce consideră de cuviință! Și, dacă aș fi știut scenariul dinainte, aș fi luat și toți părinții, mai ales pe unii, poate-poate mai schimbăm câte ceva la capitolul educația adulților.
Ca de obicei, trupa teatrului a fost la înălțime. Povestea purcelușilor a fost în linii mari respectată, și-au făcut case, lupul a apărut și a suflat, porcușorii au scăpat. Dar scenariul a fost prelucrat și pregătit bine pentru cei mici, aș zice eu mai mult școlari decât preșcolari. Legătura cu realitatea s-a simțit aproape la fiecare replică, cu aluzii clare către lipsa de educație, cum trebuie să te porți în anumite situații, cum să vorbești. Îmi place că teatrul rămâne o instituție de cultură și de educație în cele din urmă, chiar prin întărirea comportamentelor corecte – apelul la 112 în caz de pericol. Apoi, acțiunea piesei îți atrăgea atenția să fii cu ochii în patru la cei din jur, mieroși și prefăcuți, care te vorbesc și te sapă pe la spate, chiar dacă ești de bună-credință. Purcelușii jucau oarecum rolul oamenilor cinstiți, muncitori, dornici să respecte și să facă bine, iar lupul poza în binefăcător neinteresat, de fapt hoț fără scrupule, așa cum vedem din ce în ce mai mult în jur și nimeni nu face nimic. Mă bucur că a fost introdus în piesă domnul scatiu, polițist, chiar dacă simțul datoriei era mai înalt decât iq-ul cu care natura îl înzestrase și care se străduia să fie corect. Poate chiar făcea exces de zel când dădea purcelușilor avertismente, pentru deranjat vecinii noaptea cu muzica, sau că au uitat să tragă apa la toaletă. Aș fi plusat, că nu s-a spălat pe mâini după… Aș fi mers și spre spălat pe mâini și băgat degetele în nas, că uite ce râturi au… Cert e că la final l-a pedepsit pe lup și i-a pus cătușe, lucru cu care toată sala a fost de acord.
Rămân la ideea că teatrele mici pentru copii, intimitatea sălii, interacțiunea directă cu copiii, jocurile muzicale, jocurile cu sala – toate au farmecul lor aparte. Un copil ar trebui să meargă mai des la teatru, dar nu doar când merge cu școala. În loc de o plimbare la mall, să se laude lunea la școală cu piesa pe care a văzut-o în weekend. Măcar atât dacă tot stăm în capitală și avem șansa pe care puțini copii din România o au!
Detalii despre piesă aveți aici, pe pagina dedicată a site-ului Excelsior, de unde am luat și poza de mai jos. Am recomandat pozele și părinților pentru a cere copiilor să povestească piesa cu ajutorul imaginilor. Sunt curioasă câți vor face acest lucru.