De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

Ca de obicei, rezultatele la simulare generează depresie

Ne-am obișnuit – și asta nu e bine – ca presa să strige „lupul“ la fiecare evaluare a elevilor, iar examenele naționale, simulate sau nu, dau apă la moară unei industrii care din asta trăiește: despicarea firului în patru cu intenție clar negativă.

Însă problema nu e aici, ci la publicul care absoarbe știrile și, neștiind ce să facă cu ele (pentru că, în marea lui parte, nu are capacitatea de a interpreta critic și corela informațiile), începe, ca personajele lui Creangă, să plângă deja că drobul de sare cu siguranță va omorî copilul. Prostia omenească și-a botezat Creangă creația lui fabuloasă.

Aveam păstrată undeva și o replică din Orient Express, filmul din 2004: „Proștii sunt necesari. Ei calmează inteligențele obosite. Drama e când sunt prea mulți sau prea proști.“ Și când văd drama derulată sub ochii noștri, mă întreb oare ce ar fi gândit autorii de mai sus?

Ca să văd totuși cât de mare e drobul de sare, am pus mâna pe creion

Recunosc că, deși am fost asistent la simulare și mi-au trecut lucrările prin mână la scanat, nu am citit subiectele. Nu am avut absenți în clasă, ca să îmi rămână pe catedră un exemplar și să arunc un ochi de curiozitate, nu am avut copii în sală care să plece mai devreme de expirarea timpului.

Ca o paranteză, i-am felicitat. Nu au scris, am văzut când am scanat lucrările, dar, față de alți ani, mi s-a părut un progres. Nu au ieșit din sală, au stat acolo două ore, au mâzgălit ciorne, au încercat, nu au renunțat. Și asta e important, pentru că în trecut abia așteptau să treacă ora legală și să iasă. Renunțau prea repede.

Revenind la subiect, prinsă în vâltoarea vieții și fără să fiu direct implicată în evaluare, nu am considerat necesar să sacrific timp cu rezolvarea subiectelor. Având modelul anilor trecuți, nici nu am fost curioasă. Dar văzând „dezastrul“ ce ține cap de afiș, am zis că nu poate fi dracul chiar atât de negru. Poate e mai mult roșu!

Așa că m-am apucat să rezolv.

Surpriză, primul subiect nu era chiar așa „ușor“ cum îmi aminteam eu, 10+10:2, din anii precedenți, chiar avea mai multe operații, ba chiar și paranteze! Oricum nu pot să înțeleg, dacă tot faci exercițiul tip grilă, dar vrei ca elevul să rezolve, nu să ghicească, de ce nu pui distractorii (răspunsurile greșite) care chiar să speculeze greșelile copiilor?

Însă surpriza a fost plăcută. În sfârșit evaluarea a fost gândită la nivel de gimnaziu, chiar dacă la nivelul minim al acestuia. M-am descurcat foarte bine la primul subiect, cu mențiunea că ultimul, 6, citirea unui grafic, cu operațiile de adunare până la 20 și compararea valorilor este de clasa a treia. Aș paria că și un copil de clasa a II-a îl poate face, așa că nu înțeleg de ce s-a greșit aici.

Furnizorii de știri ar trebui să nu se mai agite să facă grafice la alegeri, publicul e incapabil să le citească!

 

Am trecut la subiectul al doilea…

Nu mi s-a părut greu, chiar dacă mi-am prins urechile, nu-mi mai aminteam formula de calcul a ariei trapezului, nici tabelele cu sinus și cosinus, și pe-astea le-am căutat ca să rezolv. Sunt un adult care a păstrat legătura cu școala. Ca experiență, am în spate școala (de cultură) generală, liceul la profil uman (deci zero matematică, nici nu-și bătea capul cu noi), facultatea de istorie și apoi cea de pedagogie a învățământului primar.

Însă tot am reușit, după o oră și 15 minute, să am 76 de puncte (cu tot cu cele din oficiu), fără să rezolv punctul b la ultimele probleme de geometrie. Poate că, dacă mai sacrificam niște timp, rezolvam problema cubului, căci o dreaptă este paralelă cu un plan dacă este paralelă cu o dreaptă din plan, dar trebuia să construiesc suplimentar și nu știu dacă se mai activau zecile de teoreme învățate acum 30 de ani.

M-am simțit însă bine văzând că încă funcționez, că n-am uitat noțiunile esențiale (bisectoare, mediană, linie mijlocie) și am intuit corect căile de rezolvare. Însă un elev care ar trebui să aibă noțiunile acestea proaspete, ba chiar i se dă și figura, (realizată și la scară!!) nu ar trebui să întâmpine atâtea dificultăți.

Atunci, de ce copiii nu reușesc?

Nu sunt profesori. Bun. A cui e această problemă?? A celui care gestionează sistemul de învățământ. Și o știe de ani de zile, dar ascunde gunoiul sub preș. Ai nevoie de cel puțin 10 ani ca să scoți niște „duzini“ de calitate, și apoi să-i și plătești suficient ca să rămână în sistem.

A făcut ministerul ceva? NU! Își bate joc în continuare de profesorii pe care îi are, nu convinge alții să vină, dar, mai rău, prin îngăduința și permisivitatea la nivel de pregătire științifică superioară nici nu are vreo șansă de a avea cadre didactice de calitate.

Însă știu și cazuri unde există profesor, există dorință, dar nu se poate. De ce? Pentru că e gălăgie la oră! Și atunci ce faci cu această problemă? Nu ai nevoie de 10 ani să o rezolvi, îți trebuie doar nițică voință politică și dispoziția de a pierde capital electoral. Însă la cum încep să arate sondajele într-un an cu alegeri, foametea de voturi e cronică, iar verticalitatea nu există.

Dacă în anii 2000 ne temeam de radicalismul lui Vadim, anul acesta avem mari șanse ca Sarmalele Reci să aibă hit-ul anul cu „Prostia la putere“.

Așadar, cum faci liniște într-o clasă în care elevul e stăpânul tuturor și părintele lui este atotștiutor?

N-ai cum. Domnule elev, te rog să iei loc, să faci liniște – nu există. Nu merge decât cu copiii educați, cu bun simț, nu cu cei crescuți liber, fără reguli, sau de care nimeni nu se preocupă. Nimeni nu vrea să recunoască realitatea, că profesorii nu au absolut niciun instrument la dispoziție pentru a avea o atmosferă propice învățării în sala de clasă când are de-a face cu elevi care nu au limita bunului simț.

Libertatea aceasta prost înțeleasă, doar cu drepturi și fără îndatoriri, ne distruge.

Toate țările pe care le-am admirat pentru gradul de civilizație nu au ajuns aici deschizând ușile la spitalul de nebuni, ci introducând reguli stricte. Ne uităm la filme străine și ni se pare ireal cum, deși nici acolo nu dau elevii pe-afară învățând, e liniște. Elevul care deranjează e imediat scos din colectiv și trimis la consilier/director, pedepsele curg, detenția chiar și în weekend este posibilă.

De ce la noi nu se poate?

De ce nu poți scoate din clasă, cu absență nemotivată, elevul care, prin comportamentul lui, arată că nu-și dorește să fie acolo? De ce nu mai avem amenzile pentru absențe, suspendarea plății alocației de stat, ceva care să determine părintele să ia măsuri – și am rezolva bună parte din probleme, cel puțin în familiile în care tăierea unui venit ar fi o problemă, dar și amenzile strânse în contul de la primărie i-ar bloca inițiativele de orice tip.

Ar mai rămâne de rezolvat problemele celor pe care banii nu îi pun in dificultate, copiii care au ușor ca bani de buzunar salariul omului de la catedră. Însă, dacă se dorește, și aici se poate. Acel portofoliu al elevului, completat conștiincios cu abaterile și sancțiunile aplicate, și luat în calcul la admiteri în învățământ sau altele asemenea, reintroducerea exmatriculării cu drept de reînscriere etc.

Și mai e un lucru de rezolvat: încă de la intrarea în școală, elevul, dar și părintele, trebui să înțeleagă că reușita școlară este obținută doar dacă elevul face, la timpul lor, pașii necesari. În clasa pregătitoare trebuie să înveți literele  de tipar și adunarea/scăderea până la 31. În clasa întâi înveți să scrii și să citești corect, să socotești până la 100. Ai ratat pașii aceștia, tot ceea ce vei face după va schiopăta.

N-ai cum să ajungi să rezolvi în clasa a doua probleme la matematică dacă nu știi să citești, să diseci un text și să extragi informațiile, cu alte cuvinte, să îl înțelegi. Pe scurt, citirea conștientă.

Cât timp în clasele mici părinții nu învață să facă diferența între joacă și învățare prin joc, dar au pretenția ca copilul să vină fericit, să nu fie frustrat că nu reușește, să primească diplomă că a strănutat eficient, nu se va schimba nimic. Copiii trebuie să vină la școală cu mentalitatea efortului necesar pentru învățare. La școală, aceasta trebuie să fie voluntară și copilul trebuie să simtă bucuria reușitei obținute prin muncă, dar și să gestioneze frustrarea eșecului.

Nu scazi standardele dacă elevul e frustrat!

Copilul are nevoie de o disciplină a muncii cu un scop precis. Vrei să nu mai greșești la tabla înmulțirii? Nu ieși în parc la fotbal, ci stai și o înveți. Logic, pe numărate, pe dinafară, însă soluția este una singură: trebuie să o știi.

Da, sunt lucruri care pot fi organizate – memoratoare cu formule, tabele, pe care le poți accesa la nevoie. Elevul, pentru a avea o competență, trebuie întâi să știe, să aibă cunoștințele. Abia apoi vin deprinderile, să știe să facă. Și o să iau exemplul exercițiul pe care l-am rezolvat în final căutând tabelul cu valorile funcțiilor sinus și cosinus. Când am inventariat ce știam în acel triunghi dreptunghic, mi-am dat seama că am ipotenuza și o catetă, iar mie mi se cerea măsura unghiului format de ele. Undeva, într-un colțișor de minte, s-a activat „cosinus“. Aveam valoarea și am știut ce să caut.

Însă ca să se lege informațiile, trebuie să ai noțiunile, să știi la ce folosesc funcțiile, cum se definesc. Tabelul cu valori îl poți învăța ușor, însă ce faci cu el dacă în mintea ta nimic nu se leagă?! Pentru că baza oricărui sistem funcțional de gândire sunt noțiunile însușite, exact acelea atât de blamate, căci nu se mai doreste să memorăm în școala de azi.

A rezolva o problemă la matematică înseamnă a declanșa în creier o furtună ca într-o pădure.

Fiecare crenguță trebuie să se miște, să activeze o noțiune, să contribuie la soluție, să pună rotițele în mișcare. Figura începută trebuie completată, o informație trebuie întoarsă pe toate părțile.

Problema 4, de exemplu: aveai două perpendiculare pe aceeași dreaptă. Dacă nu înțelegeai de aici că cele două sunt paralele, apoi toate dreptele cu care se intersectează, sunt, pe rând, secante, nu ajungeai nicicum la congruențe de unghiuri pe care să le corelezi cu suma măsurilor unghiurilor într-un triunghi, apoi a unghiurilor complementare, suplementare sau opuse la vârf.

Dar dacă stârnești furtună în deșert, într-un creier odihnit, dar gol, vei obține doar praf în ochi.

Ce vreau să zic e că nu poți învăța în salturi la geometrie. Aici trebuie să ai toate piesele jocului, să fii artistul care le mută în favoarea lui.

Și cum să ajungi la asemenea performanțe dacă azi lipsești că ai concurs de mutat stânci, poimâine că te-a durut burta, săptămâna viitoare pleci cu părinții în vacanță? Iar teoremele sunt „lucrurile acelea care nu trebuie memorate“, că tu faci școală modernă?

Dezastrul pe care îl vedem azi (căci este, nu o neg) este rezultatul superficialității cu care abordăm școala și a lucrurilor ignorate la timpul lor. În topul aberațiilor cu nivel maxim de prostie pe care le aud în jurul meu tronează de foarte mult timp una: nu o dăm la grădiniță, că mi-o obligă să stea pe scăunel!

Păi cum să învețe să coloreze ținând creionul corect, dacă nu stă pe scăunel? Cum să fie atentă la explicații cu mulțimi la aritmetică, dacă nu stă pe scăunel? Apoi la școală, ce faci? Cine o mai învață să stea pe scăunel?! Și cum să facă toate activitățile care necesită atenție și răbdare, dacă nu stă locului?!

Cât timp în școală contează părerile oricui, numai oamenii școlii nu știu ce vorbesc, nu avem nicio șansă.

Mingea e acum în terenul ministerului. Ce va face la vară? Va simplifica subiectele? Sau va menține aceeași dificultate? În primul caz, nu va ajuta pe nimeni, doar se vor îmbăta unii cu apă rece, iar partidul va avea capital electoral. Dacă va avea înțelepciunea să păstreze aceeași dificultate, va putea trage concluzii interesante: ori copiii, zgâlțâiți la simulare, s-au mobilizat pe ultima sută de metri, ori suntem cu adevărat într-un mare rahat, de unde numai rupând pisica în două mai ieșim.

Pariez pe prima.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

 

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

GDPR la evaluarea națională și la BAC… și poate și la altele!

Ultima probă din cadrul evaluării naționale la clasa a VIII-a a venit cu surprizele ei. M-am culcat devreme, pe ideea că mă scol a doua zi cu noaptea în cap și nu m-am uitat la nicio știre. Cam pe la răsărit deschid telefonul lângă micul dejun și bine că era masa dedesubt, că altfel îl scăpam. Circulau intens pe toate grupurile și grupulețele știrile că rezultatele nu vor mai fi afișate cu numele candidaților, ci aceștia vor primi coduri cu care se vor identifica în tabel…

Ioi, ia să vezi, Gigele, că ne-am deșteptat peste noapte!! Am citit de două ori, că la noi când vorbești de GDPR zici că pomenești funia în casa spânzuratului. Și aș vrea să văd întâi părțile bune ale acestei măsuri, însă acestea se raportează la o lume normală, condusă de valori solide, în care chiar nu ai de ce să îți faci griji pentru așa ceva.

Platforma cu rezultate va merge brici

Nu știu dacă ați trecut deja prin experiența de a te căuta pe o platformă a ministerului pentru rezultate la examene naționale. Pentru mine e al treilea an la rând în care începutul verii coincide cu așa ceva, întâi Andrei, apoi eu, acum Iris. Momentul acela unic când începe să se răspândească zvonul că s-au afișat e urmat curând de cedarea platformei. La fiecare pagină de căutare – și nu merge prea ușor, nu e ca google –  stai să dai de câteva ori refresh.

Acum… nu prea mai ai ce să faci pe platformă. Cauți codul tău, vezi rezultatul, cel mult dai o selecție după „școală“ să vezi dacă aveți note de 10 și cam atât. Închizi. Îmi amintesc că în anii trecuți, după ce ne-am văzut rezultatele personale, am frunzărit liniștiți platforma. Andrei și-a căutat toți prietenii, apoi colegii, și-a mai amintit și de cei de la grădiniță sau din primar, cert e că știa când i-a contactat dacă trebuie să îi felicite sau să le ridice moralul. Eu la fel… cum să nu cauți ce au făcut la examen colegii tăi? Anul acesta însă copiii vor trebui să vorbească între ei dacă sunt curioși. Și, bineînțeles, fiecare să spună (sau nu).

Parcă CNA-ul a bruiat frecvența la radio-șanț

Surpriza aceasta venită peste noapte este însă una de proporții pentru genul acela de români pur-sânge, spărgători profesioniști de semințe. Nu știu dacă voi aveați în fața blocului o băncuță permanent plină, care să-ți facă un grafic cu lungimea fustei de ieri comparativ cu cea de azi, ori să țină evidența cine te ia de-acasă, cine te aduce și dacă îi/le schimbi ca pe șosete! Ei bine, aici puteai găsi oricând orice informație despre oricine, orice greșeală socială, dar mai ales notele la examen. Ferească-te sfântul să ieși înainte de vreo probă la vreo întâlnire și să o sfeclești apoi, că e clar la ce îți stătea capul în loc să înveți!

Nici nu vreau să mă gândesc, pentru aceste servere valoroase de informații, ce dezastru național este codificarea numelui elevilor! Cum să nu știi tu în timp real ce-a făcut al Popeascăi de la trei comparativ cu al Georgeascăi de vizavi!! Doamne ferește, se prăbușește lumea! Chiar am avut ocazia să interacționez cu o persoană foarte … cum să spun, șocată de ce i se întâmplă, că și-a pierdut principala sursă de subiecte pentru vară. Mind your business… la noi merge tare greu povestea asta!

Totuși, nu pot să nu recunosc că sunt mulți copii care au dat anul acesta și de care îmi pasă sincer, vreau să îi știu ok. E greu să întrebi… căci nu știi niciodată dacă îl feliciți sau trebuie să îl încurajezi. Până la urmă, un examen rămâne un examen și managementul eșecului nu se învață la școală. Aici sunt mângâiați pe frunte, încărcați cu diplome – unele fără valoare – pentru a le da o siguranță ce se dovedește iluzorie.

Partea nevăzută a codificării

Alt subiect greu de discutat, pentru că într-o țară obișnuită să își rezolve „singură“ problemele, trecând peste reguli, lipsa transparenței nu face decât să crească neîncrederea. Căci… bate la ochi când tu știi că Gigeluș Popescovici a luat o notă mai puțin bună, iar în toamnă îl vezi intrând în liceu de renume. Cum?! Pe principiul clasic românesc, vrem egalitate, dar nu pentru căței.

Aceasta mi se pare partea cea mai tristă a noii decizii și se vede că oricâte intenții bune am avea de a schimba lucrurile, fără a lucra în profunzimea drumului, acesta tot spre iad va duce.

Și, dacă ne bucurăm că măcar copiii au scăpat de presiunea și judecata comunității (deși nu sunt sigură că era atât de rău să te străduiești să „dai bine“), se vor aplica aceste norme și la titularizare, definitivat și alte examene naționale. Dacă e bine sau nu – nu am idee. Știu doar că la fiecare dintre acestea nu am putut să nu mă gândesc că voi fi judecată de părinții elevilor mei în funcție de ele și m-am străduit să ies cât mai onorabil din fiecare încercare. Cum să le cer să aibă încredere în mine că știu ce fac dacă eu nu reușesc să trec cu o notă decentă un examen? Și să nu-mi spuneți că nu e adevărat…

De-asta mă gândesc că uneori trebuie să ai grijă ce îți dorești. Bolovanul odată ce a pornit la vale, nu se mai oprește.

Evaluarea națională: clasa a II-a si a IV-a – experiența de părinte

Acum vreo 20-30 de ani, o diferenţă de 4 ani între fraţi însemna pentru părinţi doi ani de foc şi stress. Când unul era a VIII-a, şi celălalt a XII-a, apoi a XII-a şi licenţă, trebuia să fii zdravăn cu nervii, ca să rezişti unor examene adevărate. Pe-atunci intrarea la liceu, la facultate, nu era o joacă de copil, nu se inventaseră locurile cu taxă, erau ceva ciuperci răsărite la capitolul facultăţi particulare, dar în general munceai pe brânci pentru un rezultat bun.

Sistemul s-a schimbat. Am prins „reforma” pe băncile facultăţii, am întors-o pe părţile ei bune şi rele, am testat-o apoi la catedră. Viaţa m-a dus pe alte drumuri, departe de şcoală, unde m-am întors în cele din urmă acum 4 ani, ca părinte, şi unde sper să revin, şi în spatele catedrei, într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Ca părinte – surpriză – iar reformă! Nu uitasem, eram într-a XII-a, când a apărut „sunt” şi „â”. În facultate a început trecerea la sistemul Bologna, acum, ca părinte de şcolari mici, iaca iau în piept noua reformă, clasa pregătitoare şi evaluările naţionale. De prima am scăpat la mustaţă cu Iris, pe cea de-a doua am testat-o anul acesta. Am aşadar dublă experienţă, părinte de copil de-a II-a şi de-a IVa.

În naivitatea mea, mi-am permis să cred că undeva acolo sus cineva gândeşte. Va fi bine, vom scoate cu puţină mobilizare învăţământul românesc din haosul şi mocirla în care se zbate din cauza indiferenţei şi lipsei noastre de valori. Viaţa asta are însă grijă să trezească naivii ca mine. Nu, nici cel mai bun prieten nu e ceea ce pare, şi trebuie să încetez să privesc lucrurile optimist.

Tot anul şcolar i-am tocat pe copii la cap că avem examen la sfârşit de an.

Pentru examenul dintr-a opta învăţam de doi ani. La BAC… puneam dintr-a noua de-o parte fişe, scheme, rezumate, pentru ceea ce ştiam că e în programă. Ai mei copii – nu. Ei parcă aveau să iasă la cules de floricele. Nu se concentrau şi pace, iar culegerile, editate târziu, după nişte modele care păreau rupte din altă lume, nu i-au speriat de fel. Ca la noi – la nimeni, fix după salba de zile libere pe care anul electoral ni le-a adus de Paşti, când tot poporul din clasele II, IV, VI, trăgea aer în piept să-şi încerce puterile cu uraganul evaluărilor, guvernul schimbă datele de examen.

Încurcate sunt căile Domnului, dar pe cele ale reformatorilor învăţământului românesc nu cred că le înţelege nici talpa iadului… Pe de-o parte am zis că-i mai bine, aşa toată lumea va avea materia terminată, căci, să recunoaştem, suntem experţi de mulţi ani în a nu respecta planificarea, a nu fi la zi cu materia, iar bieţii copii să se trezească cu subiecte pe care nici dacă ar fi vrut, să nu le poată rezolva. Pe de alta, m-am întrebat pentru ce-i plătim pe oamenii ăia, dacă nu să se gândească, să anticipeze, să calculeze cum e mai bine pentru copii…

Au sosit şi marile zile.

Clasa a IVa a fost prima. M-am străduit cât am putut să fiu calmă, să-i dau copilului încredere, să-i spun şi să înţeleagă că e doar o poză a ceea ce ştie în ziua X, ora Y. Că ceea ce simt pentru el, şi ceea ce cred despre capacităţile lui nu sunt influenţate de acest rezultat. Că e important să dea tot ce poate, să fie atent, dar niciodată, niciodată să nu considere un examen ca fiind sfârşitul lumii.

Ei, şi după momentul în care întoarce spatele şi trece de uşă, şi nu-l mai vezi, începi ca părinte să te întrebi dacă ai făcut suficient pentru a-l ajuta să reuşească. Sau dacă ai fost capabil să-l pregăteşti pentru eşec. Le cerem uneori atât de mult copiilor, că nu ne dăm seama când le tăiem, în goana către succes, coarda de siguranţă către eşec. E cumplit să nu ştii să pierzi. Să nu ştii să te ridici şi să iei totul de la capăt. Dar asta e altă discuţie, trebuie să revin la subiect.

Am aşteptat copilul, care a venit furios.

Furios pe bătaia de joc pe care a suportat-o. Furios pe neseriozitatea celor care au alcătuit subiectele. Am aşteptat să le văd şi eu, pentru a-i da dreptate. La limba română, programa e ucigătoare la clasa a III-a şi a IV-a. Părţi de propoziţie, părţi de vorbire, noţiuni care normal au legături logice, legături rupte – din punctul meu de vedere, de încercarea de a le face mai „accesibile”. În acest context, testul de anul acesta a fost… naiv. Am căutat cu disperare partea de gramatică – şi nu am găsit-o. O singură întrebare – prin care se cerea identificarea a două însuşiri – părea să ajungă în acest sector.

Andrei a avut textul cu lebede, şi prin urmare şi controversata cerinţă de a încadra preotul ca personaj pozitiv sau negativ… Din fericire, logica şi bunul simţ sunt peste îndoctrinarea care se face acum în şcoli, şi Andrei a răspuns corect. Indiferent cine eşti, dacă răneşti pe cineva, eşti un personaj negativ. Concluzia copilului? Pentru ce m-ai bătut la cap, mami? Ştiam să citesc de la grădiniţă… Aşa că la matematică s-a relaxat, eu am tăcut şi când o vedea pe sora lui că încă îşi face griji, o liniştea… tu nu vezi, dacă nouă ne-au dat aşa, doar nu crezi că la voi o să fie mai greu!

La matematică nimic nou.

Metodele de rezolvare a problemelor sunt SF. De tabla înmulţirii nu mai vorbesc, dacă nici măcar o biată adunare cu trecere peste ordin nu au avut. Ah, da, un exerciţiu vizual de adunare a fracţiilor cu acelaşi numitor. Dar ceea ce a pus capac – probabil pe undeva pe-acolo, prin sferele înalte, unii se cred mai cu moţ – a fost ultima problemă, cea de şah.

Habar n-am dacă geniile decizionale au făcut la viaţa lor trei boabe de logică, să ştie că dintr-un silogism de forma: Toţi copiii studiază matematica. Unii copii studiază şahul. Concluzie: Toţi copiii ştiu şah. – concluzia este falsă. Da, au arătat mutările posibile, da, au arătat tabla de şah… dar de aici până să presupui că un copil de 10 ani, în condiţii de stress relativ, este capabil la prima vedere să se orienteze pe două coordonate, să înţeleagă mişcările unei piese – una din cele mai grele după părerea mea de şahist mai mult decât amator – şi, mai mult, să găsească şi cel mai mic număr de mutări…

Doamne, dar pe ce planetă trăim?? Mă bucur că bunicul joacă şah. Mă bucur că pe plajă am jucat şah. Dar de aici până la o problemă de genul acesta… Sunt curioasă care au fost obiectivele acestui item. Ce s-a urmărit? Oare ştiu cei care au făcut subiectele?

La clasa a II-a, nimic surprinzător.

Iris nu e nici pe departe genul „tocilar”. A mers la şcoală în clasa I fără să ştie să citească. I-am repetat mereu că asta se învaţă în clasa I, chiar dacă unii parcă se nasc învăţaţi şi citesc cursiv la grupa mică. A fost frustrată de colegele care ştiau deja, a învăţat încet, ca ţestoasa din cursa cu iepurele. A ajuns acum la un nivel la care sunt mai mult decât mulţumită de ea. Nu este prima, dar este în frunte.

La citit mi-a spus că a fost mult. Că a terminat, dar că nu a avut timp să verifice, aşa cum am învăţat-o. La partea a doua mi-au rămas 5 minute, m-am corectat! La matematică a venit nedumerită… de ce au primit acelaşi test, doar cu mici schimbări, adică în loc de cărţi – timbre… Dar impresia generală – uşor.

Cadrele didactice au văzut mai mult. Subiectul cu „biletul”, pregătit diferit pentru cele două numere, unul cu spaţiu pentru dată, altul nu; tehnoredactare care nu a ţinut cont de mijloacele învechite de multiplicare, rar color, cel mai des un xerox hârâit, care înnegreşte tot ce e gri… mă enervez dacă continui…

As vrea ca într-o zi sa le fiu copac. Sa-i sprijin, sa-i leg când nu se vad, sa-i ajut sa viseze.

As vrea ca într-o zi sa le fiu copac. Sa-i sprijin, sa-i leg când nu se vad, sa-i ajut sa viseze.

Copiii au trecut de primul examen din viaţa lor.

Ce au înţeles? Că nu trebuie să te stresezi, că treci ca gâsca prin apă? Că nu se cere mai nimic dificil? Şi pentru ce mă chemi pe mine, ca părinte la şcoală? Să iau la cunoştinţă că nu am un copil analfabet? Că ştie să citească şi înţelege ce citeşte? Asta este evaluarea naţională? Şi asta ar trebui să ne crească procentul de promovabilitate la bacalaureat? Sau numărul de adolescenţi înecaţi în manele şi forme fără fond? Asta le comunicăm?

Că e suficient un efort minim pentru a promova un examen? Dacă tot nu contează în parcursul şcolar această evaluare, de ce nu s-a făcut corect? Pe grade de dificultate, să putem, la final, să spunem: avem circa o treime care ştie doar să citească, două treimi de nivel mediu, şi câţiva răsăriţi, care vor uimi lumea cu medalii la olimpiadele de ştiinţe. Sau suntem în an electoral şi trebuie să ne batem cu pumnul în piept că viitor de aur ţara noastră are…?

Ruşinică, domnilor evaluatori, v-aţi bătut joc.

V-aţi bătut joc în primul rând de munca copiilor, de respectul lor pentru şcoală, pe care unii dintre noi, părinţii, încercăm încă să-l cultivăm. V-aţi bătut joc de mine, ca părinte, de munca mea cu copiii, de banii investiţi în culegeri-model, de încrederea mea, de mine, ca elev- student- tânăr- adult neemigrant, care a sperat că lucrurile se pot schimba în ţara asta. V-aţi bătut joc de cadrele didactice, cărora le-aţi cerut luna de pe cer, începând cu prezenţa în şcoală de la ora 5 dimineaţa, o muncă imensă, neremunerată!, pentru a vă oferi vouă materiale să vă lăudaţi că „lucraţi”.

Am mai auzit asta, în direct, la revoluţie… fă-te că lucrezi… Eu nu m-am făcut că lucrez, nu m-am făcut că-mi plătesc taxele şi m-am săturat să vă faceţi că vă pasă! Îmi pare rău că la catedră nu sunt oameni de piatră, care, ca muncitorul de la strung, să apese butonul roşu şi să iasă în faţa fabricii, să spună stop bătăii de joc. Pentru că, după ceea ce aţi făcut, cel puţin la ciclul primar – la gimnaziu nu comentez, căci nu am urmărit problema – aşa aţi fi meritat! Nimeni să nu corecteze, nimeni să nu se obosească. Să vă trimită lucrările pachet, să faceţi ce ştiţi mai bine cu ele!

Peste doi ani, copiii mei vor fi din nou în „evaluări”. O minune doar ne-ar putea duce peste graniţă, la fel cum o minune ne-ar putea convinge că aici avem un viitor. Iar eu nu cred în minuni. Sper doar ca peste doi ani, aici, pe blog, să postez un articol diferit.

Oricât aş încerca, nu pot ucide Speranţa din cutia Pandorei.