crop teacher explaining lesson to pupils at table with laptops

A fi sau a nu fi: dreptul la școala online

Înainte de a citi rândurile de mai jos, vă rog să parcurgeți scena următoare. Dacă nu o știți și nu vă ajută engleza, căutați varianta cu subtitrare a desenului animat, pledoaria lui Pinocchio este una dintre cele mai geniale ale ultimelor decenii, un exemplu dus la perfecțiune de fofilare atunci când trebuie de fapt să iei o decizie. 

Au sau nu au dreptul copiii la școala online? Adevărul e, ca de obicei, pe la mijloc…

Celebrul ordin 3235 din 04/02/2021 (pomenit fie-i numele și numărul) care reglementează modul de întoarcere la școală, pentru cei mici, indiferent de culoarea pericolului ce ne pândește la orizont, n-aș putea spune că specifică clar, dar nici că nu specifică, cam cum zice Pinocchio, care sunt condițiile de desfășurare a activităților online. Adică… ne-am întors la școală, dar, stai să vezi, că nu ne-am întors toți. Unii au dreptul să stea stea online și, punându-mă în papucii celor pe care îi știu că au făcut această opțiune oficială, îi înțeleg perfect. Și eu aș fi făcut-o. (Pe de alta, din papucii mei, mă bucur că ai mei copii sunt mari, nu sunt nici an terminal și stau online, măcar am scăpat de-o grijă și o să mai curgă multă apă pe Dâmbovița până văd eu scenariu verde în București, la ce cultură a igienei și curățeniei există în orașul meu de adopție.)

Așadar, avem bine definită categoria întâi pentru care profesorii sunt obligați să asigure lecții online. A doua categorie definită de ordin este cea a copiilor afectați de covid, direct sau indirect, care sunt pozitivi, în izolare, în curs sau în orice variantă. Și ei intră online.

Se prevede că nu vin la școală copiii care „prezintă simptome“ și aici se deschide cutia Pandorei. Dacă am fi un popor bine-crescut, cu un simț al datoriei și onoarei puternic dezvoltat, nu ar fi nicio problemă dacă și ei ar fi încadrați în categoria celor care au dreptul să acceseze online lecțiile din ziua nefericită în care părinții au procedat corect și i-au ținut acasă. 

Dar nu trebuie să uităm că noi suntem nația care are scutiri în alb acasă, care e obișnuită să doarmă dimineața, să nu ducă copilul la școală dacă bate vântul, plouă, sau, Doamne-ferește, ninge! Așa că realizez de ce nu s-a prevăzut nimic pentru aceste cazuri: pur și simplu ar fi fost liber la absențe și văzut lecțiile ca la tv, de-acasă, fără stres. 

Argumente sunt și de-o parte, și de alta.

Dacă copilul e bolnav și stă acasă, evident că nu e „apt“ de lecții, la ce bun să îl lași online? Tot sfidând logica, un copil care nu ar fi în stare, nu ar cere să urmărească online lecțiile, nu-i așa? Și dacă el vrea să vadă lecția și să învețe ceva, de ce să nu îl lași?!

Sunt două cazuri pe care le accept ca valabile:

1) În situația în care există deja copii care au acordul pentru lecții online, profesorul oricum transmite lecția. În acest caz, de ce să nu le permiți și celor rămași acasă din te miri ce motive să asiste ca observator? Nu se consideră prezenți, ei sunt absenți în catalog, dar măcar recuperează, poate și înțeleg ceva, nu trebuie să mai apeleze la colegi și să-și facă temele. Este marele plus pe care îl aduce tehnologia prezentă în școală.

2) în clasa respectivă nu se transmite live. 

Cazul 1

Aici mă regăsesc și eu. Când am citit ordinul, eram sută-n mie convinsă că vor fi, cât de curând, copii care lipsesc o zi sau două și care nu sunt atât de grav afectați încât să zacă în pat. Aveam deja online copii, așa că în momentul în care mi s-a cerut voie să se alăture clasei din online, nu am refuzat. De ce? Pentru că legea, așa cum știm, este interpretabilă, cât timp nu scrie clar că nu ai voie, iar partea de permisiune… lasă loc de mai multe opinii și reacții. 

Nu sunt clar de acord ca această decizie de participare să aparțină părinților. Mă anunți și pe mine, în timp util, că lipsește copilul și soliciți permisiunea, nu așa, una-două, aterizezi la lecția online că ai decis să stai acasă. Ca să nu mai zic că, pentru copiii oficial online, mă străduiesc să pregătesc din timp materialele, să le transmit pentru print, căci ei nu sunt în clasă. 

Din motive tehnice complicate – acces de pe mai multe dispozitive, din care unul de folosință publică, am decis să nu utilizez linkul din Classroom. Am generat unul din Google Calendar pe care se poate intra oricând de către cei invitați, fără să fie nevoie ca eu să deschid „clasa“, dar păstrându-mi în același timp drepturile de administrator al întâlnirii. 

Cazul 2

Are și el multe fețe, iar cea tehnică este cea mai importantă. Multe colege au susținut și susțin partea online cu aparatura proprie, școala nepunând la dispoziție cele necesare, sau fiind insuficiente. Dacă în clasă nu mai sunt alți copii online, a anunța la 7:50 că copilul tău este bolnav și tu vrei online în acea zi este pur și simplu lipsă de respect față de acel om. Asta dacă nu anunți la 8 și ceva, după ce încep orele. Cam ce ar trebui să facă profesorul respectiv? Să se teleporteze acasă să-și ia laptopul? Să anunțe informaticianul că îi trebuie un dispozitiv? Sau să pregătească materialele pentru clasa care așteaptă, fizic, începutul lecțiilor?

Iarăși e adevărat că nu ai cum să știi de seara că copilul tău se va trezi de dimineață cu febră și nu îl duci a doua zi, însă ai o limită de decență și nu îi cere unui om (care nu e până la urmă vinovat) să se dea de trei ori peste cap ca-n poveste că consideri tu că ai tu drepturi. 

A doua problemă la care mă opresc e că lecția transmisă online nu se rezumă doar la a apăsa pe un buton ca să emiți live. Materialele se pregătesc altfel, dacă vrei cu adevărat claritate, dispozitivul trebuie să îndeplinească anumite condiții, așezarea în clasă – ce mai, o întreagă poveste, rezumată simplu de mulți părinți în nu, domnule, e rea-voință, nu vrea profesorul!

Aș vrea tare mult să îmi iau o pungă de popcorn și să mă retrag puțin pe margine din toată povestea asta, să judec la rece. Oare ce calamitate trebuie să ne lovească pe noi, ca popor, ca să ne rescrie genetic în niște ființe evoluate, nu rămase la stadiul nevoilor de bază și al sacrificării a orice numai să fie individul mulțumit?

Până una alta, ajung la școală la 7:10, încep epopeea montării rețelei capabile să susțină o lecție cât de cât „altfel“, atât pentru cei din clasă, cât și pentru observatorii de acasă. Mor când îmi spun că „nu se vede / nu se aude“ cum trebuie, nu e ce ar trebui să fie, și nu pentru că nu se poate, ci pentru că… cei care ne conduc nu au utilat la timp școlile pentru mileniul trei.  

scoala online pandemie

Elev la școala online

Pentru hibrid ne-am împărțit în două grupe, cum am spus deja săptămâna trecută. Grupa 1 a mers în prima săptămână la școală, iar în a doua a stat acasă. Distracție și mai mare cu noul sistem de învățare online…

Pe scurt:

Luni. La religie am înțeles că nu s-au putut conecta. Eu nu particip, așa că nu este treaba mea. La TIC  nu prea se auzea, iar profesoara dicta în draci și schimba slide-urile la fel de repede; la matematică nu a venit profesorul (o problemă cu orarul, se pare). La fizică a fost distracție maximă: profesoara ne întreabă pe toți dacă am înțeles, din online a răspuns o fată cu un da mai timid, iar profesoara s-a apropiat de monitor și ne-a spus că fețele noastre spun tot, așa că ne-a mai explicat o dată. Ora de română mi-a plăcut foarte mult, sincer mi s-a părut că am răspuns mai mult cei din online.

Ce nu înțeleg eu este de ce profesorii ne lasă cu camera înspre catedră și fereastră în loc să ne lase să-i privim pe coleguții noștri dragi. Le-am recunoscut după voce pe două fete din a doua grupă, Mi. și R., dar atât. Cam asta este interacțiunea dintre cele două grupe… Bine, oricum mai vorbim și pe grupulețul de whatsapp, dar nu prea poți să o consideri ca „socializare”.

Marți. Mai mulți profesori au impresia că noi, cei de acasă, nu vrem să participăm la ore și că nu ne interesează. De exemplu, profesoara de biologie a intrat în forță cu ascultare la cei din online (celor din clasă nu le-a adresat nicio întrebare). Nu am înțeles de ce ne-a întrebat despre personalități importante în biologie (nici nu mi-am dat seama că trebuie să notez așa ceva), dar mă bucur că nu m-a „ascultat“ pe mine. A, și conexiunea mea la internet a avut puțină pică pe profa, a trebuit să reintru în meeting de cel puțin patru ori, iar de două ori mi s-a întrerupt fix când răspundeam. La ultima oră am descoperit un lucru… pot face printscreen la slide-uri (am fost nevoită, din cauza maratonului în care se credea profesoara, căci nu apucam să scriu).

Miercuri și joi. Am reușit să ne conectăm la toate orele cu chiu, cu vai, un coleg din clasă a ajutat profesorul cu zoom-ul și ne-a și făcut cu mâna. Am descoperit că nu putem ieși la tablă… Chiar dacă avem tablă smart și teoretic putem scrie pe ea, ar trebui s-o facem cu mouse-ul. Dacă eu scriu hieroglife cu pixul, cu mouse-ul nici nu vreau să mă gândesc…

Vineri. Cea mai tare zi dintre toate… din cauza alegerilor, profesorii au predat de la ei de acasă. Profesorul de matematică a încercat să ne scrie pe un flipchart, dar la o imagine cam pixelată și o lumină mai slabă în cameră (care de asemenea se reflecta în foaie)… nu prea se vedea. După o mică discuție pe grupul clasei, un coleg i-a spus că nu se vede bine. Ce-a urmat? O serie de „mai sus“, „mai jos“, „mai la stânga“. Ce oră interactivă de matematică!

La ora de muzică a fost la fel de interesant. Din fericire nu am cântat, doar am spus cam ce simbolizează un cântec împreună cu alți colegi. Unul dintre cei care aveau aproape mereu camera și microfonul oprit a fost întrebat dacă a fost vreun cuvânt pe care nu l-a înțeles, a răspuns că nu, apoi a fost întrebat ce înseamnă ciocoi. Dacă nu știați, e ceva asemănător cu ciocănitoarea

scoala online pandemie

Concluzii

O să încep cu părțile bune. Am vorbit mai mult ca oricând cu cei din grupa mea, căci până ne conectau trebuia să facem și noi ceva. De asemenea Ș. și M. m-au salvat de la o zi plictisitoare de școală, ne-am dat chiar și mesaje vocale, am râs până a început să mă doară burta. Bineînțeles, nu am vorbit (foarte mult) în timpul orelor, un mesaj-două acolo, să mai destindem atmosfera.

Am ajuns să ne cunoaștem mai bine între noi și am realizat ce colegi mișto am. Acum mai trebuie să-mi cunosc și cealaltă jumătate din clasă.

Nu mai mor de cald, este mult mai lejer fără mască. Și nu mai trebuie să stau să-mi asortez pantalonii cu bluza, pot sta în cei de pijama.

Părțile rele: se pierde conexiunea, profesorii se mai depărtează de microfon și nu se aude, avem dificultăți la sharescreen. Puțini stăm cu camera pornită, așa că ai mei colegi au devenit niște ecrane negre. Mi-am ținut camera pornită mai mereu, iar cei care în mod normal o aveau închisă o mai deschideau când li se cerea. Sunt destul de sigură că nu toți cei care sunt în meeting conectați sunt aici și cu mintea.

Nu putem ridica mâna pentru a răspunde, adică putem, dar nu știu cum ar trebui un profesor să se uite și la cei de acasă și la cei din clasă. Așa că ori vorbești, ori rămâi mut acolo. 

Uneori nu aveam timp de pauză pentru ne chinuiam să ne conectăm.

Am prea multe elemente în jur care îmi distrag atenția, de fapt unul: fratele meu. În primul rând, împărțim aceeași cameră, iar el nu vrea să se mute în sufragerie (cu argumentul că este și camera lui). Râde la orele mele, a râs mai ales la franceză. Când vorbește la telefon, eu nu mai pot să răspund sau să pun întrebări la oră pentru că vorbește el. În final am ajuns la o înțelegere, a observat vineri că și el are nevoie de liniște la orele lui online.

Majoritatea profesorilor interacționează cu toți elevii, dar avem câțiva care zici că după ce ne conectează uită de noi. Când au întrebat dacă totul este clar, iar cei din online am spus  nu, nu prea, profesorul și-a continuat liniștit lecția.

După ziua de vineri am realizat că orele online se pot desfășura cât timp profesorii au cu ce.

Să închei cu o scurtă întâmplare amuzantă. La ora de fizică i-am dat mesaj lui Ș., dacă noi nu am putea „ieși“ la tablă dacă avem mousepad, referindu-mă de fapt la tableta grafică a mamei. În momentul în care mi-a explicat ce este de fapt mousepad-ul și că nu mă ajută la nimic, m-a bufnit râsul, a trebuit să-mi opresc câteva minute camera, dar mi-am revenit.

În final, poate o să spuneți că nu-mi convine nimic. În clasă nu e bine, dar acasă e mai acceptabil; dacă am fi toți conectați online sau toți în clasă, ei, atunci ar fi ceva ce mi-ar conveni. La școală suntem prizonieri, iar acasă suntem niște surzi.

P.S: Profu’ de sport tocmai ne-a anunțat că la ora lui o să facem dans, atât cei de la școală, cât și cei de acasă. Voi cum desfășurați ora de sport?

 

 

Cariera de elev: repetent sau corigent?

În ultimul timp am observat cu tristeţe că din ce în ce mai mulţi elevi vin la şcoală nepregatiţi. Nu-şi învaţă lecţiile, nu-şi fac temele, nu sunt disciplinaţi. Instrumentele de “constrângere” aflate la îndemâna unui profesor au scăzut îngrijorător. Nota la purtare nu-i mai interesează!

Corigenţa parcă nu-şi mai are rostul. Vin la corigenţa şi cu un efort “mai mic” decât minim, trece clasa pentru a reveni anul următor – la aceeaşi corigenţă – de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Se fac în şcolile noastre o sumedenie de studii, acesta ar trebui să fie unul dintre ele: în ce măsură corigenţa reprezintă un punct „normal” în cariera unui elev.

Îndrăznesc să mă gândesc în acest sens la eliminarea corigenţei şi a repetenţiei. Pentru aceasta propun să notăm în mod real elevii, cu note, cu adevărat de la 1 la 10. În acest mod avem o situatie reală asupra modului cum învaţă în prezent copiii. De ce să le dăm nota cinci la corigenţă, pentru că el nu a învăţat cu adevărat niciodată?!

Va trece clasa cu medii de doi şi trei, va fi şi mai uşor la repartizare la liceu, pentru că nu poate ridica pretentii. Ar mai fi ceva. Între cel care învaţă permanent şi are nota 10 şi cel care nu învaţă sistematic şi are nota 5, distanţa este prea mică, şi nu reflectă deloc realitatea. Dacă cel ce nu învaţă ar avea media, ori medii de 2, am fi mai aproape de adevăr. Ar trebui luat în seamă că, în ultimul timp, la Evaluarea naţională, sunt destui elevi care au note sub 5 şi tot intra la liceu. Atunci de ce să nu notăm aşa cum am propus mai sus?

Nu propun acest lucru pentru a-i pedepsi pe cei care nu consideră că şcoala merită o investiţie de efort, ci pentru a le recunoaşte cu adevărat meritele acelor elevi pentru care şcoala reprezintă o treaptă în dezvoltarea lor.