Și marmota… învelea ciocolata…

În lipsă de marmotă, am veveriță curioasă.

Îmi era dor de sfârșitul de semestru… acel moment unic, când se strânge toată școala și trage linie. Probleme, soluții, fiecare cum s-a descurcat mai bine. Cele mai interesante cazuri sunt clasele „problemă”, la care, culmea, unii se descurcă, unii… nu. Atunci vine acel moment al adevărului în care cel care a scăpat cu nervii nepuși pe bigudiuri de vreun puști neînțeles împărtășește tuturor secretul. Acea apă a vieții pe care toți abia așteaptă să o soarbă.

Numai că stai apoi și te uiți, te minunezi, și nu realizezi că era „atât de simplu”. Se dă o clasă mică. Cu câțiva copii care sunt lăsați de capul lor, care nu știu ce sunt acelea limite. Bine, nu știu ei nici ce e respectul, bunul simț, scopul efortului de a veni la școală, rolul adultului care intră pe ușă, multe lipsuri. Dar cum modelele proaste prind cel mai repede, normal că se mai găsesc niște papagali care să-l imite, ba chiar să-l întreacă.

Ca să ți se ducă ora pe apa sâmbetei e suficient să ai un clovn sau doi. Oo da, captăm atenția, trezim interesul… să fim serioși, unele subiecte, nici dacă te dai peste cap acolo nu îi faci să moară de plăcere. Cert e că la această clasă de care toată lumea se văita (slavă Domnului că am clasa mea și atât!) nu se găseau soluții… până când un profesor a descoperit magia. El a reușit să își țină lecțiile, să comunice cu copii, și le spunea tuturor că ei sunt de vină, că nu încearcă orice până merge. Așa a făcut și el, cu frumosul, cu vorba bună, n-a mers, dar uite, n-a renunțat, tot  a găsit o soluție!

Toată lumea îl privea cu admirație. Mințile erau larg deschise, așteptam o soluție. Și, ca de obicei, când vine, te pălește în moalele capului. Le-a cumpărat, oră de oră, ciocolată. Și afirma mândru că, și dacă se întâmplă să uite o dată, ei tot stau cuminți, căci știu, vor primi data viitoare. Așadar iei niște copii care probabil mănâncă ciocolată la fel de des cum mânca Charlie al lui Roald Dahl și îi mituiești. Îi dresezi. Apoi te lauzi că faci educație.

M-a umflat râsul. Mi-am amintit instant de una din profesoarele mele din facultate, care ne spunea că, dacă vrem să picăm cu brio la o inspecție, să le dăm copiilor recompense dulci, ca să arătam că nu știm care e diferența între ce ar trebui să facem noi și dresaj. Apoi imaginați-vă animalele de la circ, care sar prin foc ca să-și primească hrana. Cât am evoluat! Nu mai învățăm de frică (cum erau bătuți pe vremuri copiii la școală se știe), învățăm prin dresaj. Cred că de trei ori am dat ciocolată. Prima, demult, când am primit o cutie de bomboane, și i-am servit pe toți, spre disperarea celui are o adusese. A doua, la o activitate desfășurată în spațiu închiriat, unde gazda a trecut peste mine și le-a pus bomboane pe masă, în timpul activității, de-am simțit că o iau razna – vă închipuiți pe ce erau acum concentrați copiii, iar a treia, tot la o cutie cu ciocolată primită, pe care am împărțit-o iar cu clasa mea. În rest… nu.

Aviz și părinților, că în magazine vuiește de „îți iau ciocolată dacă stai cuminte”…

Homeschooling-ul, moda și realitatea

Am primit săptămâna trecută un material dedicat home-schooling-ului în România, însă înainte de a vorbi despre acesta, aș prefera să mă opresc un pic la termeni. Ca viitor profesor de învățământ primar, fost profesor de gimnaziu și liceu, și actual student la o universitate de stat, cursuri de zi, îmi permit să spun că, în România, dacă vrei să faci ceva cu adevărat, trebuie să vrei și să te descurci singur să o faci cum trebuie. Ceea ce la noi a rămas din sistem, doar pe hârtie, nu garantează nicidecum un viitor „luminos”. Dacă n-ați văzut Wall-E, priviți cu atenție „produsele umane” ale progresului și tehnologiei, că spre acel model de îndreptăm cu încăpățânare.

Personal am fost „victima” de nevoie a home-schooling-ului la matematică. La școală nu aveam profesor, tata preda mate, așa că patru ani de gimnaziu dădeam pe la școală la lucrări și teze, ca să am notă în catalog, și tot ceea ce știu am învățat cu el și de la el. Trist! Foarte trist, să fie nevoie să recurgi la așa ceva doar pentru că „sistemul” a fost incapabil să gestioneze o catedră, într-o școală, într-un orășel de provincie.

Îi înțeleg și pe cei care caută cu disperare soluții alternative pentru un „sistem” în suferință, și cred că le găsesc la privat. Însă din ce feedback am, puțini sunt cei satisfăcuți, și ies din școli precum Lauder, unde regulamentele contează, și nu se acceptă abateri. Altfel la privat, cu mici excepții, ești plăcut mângâiat pe cap și felicitat…

Sunt de acord că sistemul de home-schooling ar trebui reglementat în România, pentru că, deși toți avem aceleași drepturi, nu tuturor ne-a zâmbit soarta, și unii chiar își permit o astfel de abordare. Personal aș prefera, ca învățător, să stau 6h/zi cu 1-2 copii, cu care să lucrez aceeași programă de la școală, să-i pregătesc pentru testări și echivalări, și să intre abia la gimnaziu în sistemul școlar. Dar o astfel de legiferare trebuie să țină cont și de nevoia de socializare a copiilor – se pot face în grup orele de educație fizică, joc și mișcare, muzică… chiar dacă pentru celelalte s-ar lucra individual. Căci sistemul, reglementat, ar putea să meargă și pe colaborare între tutori.

Dacă stau totuși bine să mă gândesc, un sistem cu 5/10 copii la clasă ar fi de preferat celui de home-schooling… V-o amintiți pe Heidi și Clara? De ce a plecat Heidi din munți…? Și cât de bine au început apoi să meargă lecțiile…?

Noi, de fapt, avem o problemă – un sistem în colaps – și soluții proaste de rezolvare, pe principiul scapă cine poate. Nimeni, dar nimeni nu are curaj să taie în carne vie… Avem profesori slabi, și ce facem cu ei? Recent am pus cap la cap niște informații, și persoana, care nu știe să folosească corect cratima, este adepta statului „cuminte” pe scăunel la grupa mică și a lucrului pentru „performanță” la trei ani. Facem… ce… cu persoana? Îi dăm diplomă, și o transformăm în persoană „calificată”… Avem clase suprapopulate, dar la noi părinții fac legea, mută domiciliu și divorțează ca să aibă prioritate la „doamna X”, care face minuni cu 35 în clasă, după ce strânge 900lei/copil ca să te treacă pe „lista ei” și te cocoșează cu teme, trei povești de citit pe weekend, la clasa I, și probleme din Gazetă, doar ai vrut nivel de excelență.

Dar vrea cineva să rezolve?

Ne facem că muncim, și închidem ochii, părinții cu bani cumpără educație pe doi lei, iar cei fără strâng din pumni pe la colțuri, poate-poate cu cele câteva firimituri copilul lor va avea o șansă în viață, că mai mult de un caiet și un creion nu își permit.

Nu sunt în niciun caz adepta home-scholing-ului făcut de părinți bine intenționați, dar fără niciun pic de experiență didactică. Sunt niște limite pe care un economist, un inginer, o casnică, nu le pot trece, oricât de bine s-ar descurca la matematică. Sunt limite și pentru profesorașii creați pe bandă, care ies din facultate ca gâsca din apă, n-au învățat nimic, și ajung la clasă mai rău decât unii dintre elevii lor în învățământul de masă…

Revenind la materialul primit, vizibil aici, este realizat de MKOR, și a strâns opinii referitoare la acest sistem de educație alternativă. Vi-l recomand, ca material informativ, mai ales în prima sa parte, despre ce înseamnă home-schooling, la noi, dar mai ales în afară. În schimb rezultate prezentate sunt, din punctul meu de vedere, departe de orice realitate reprezentativă, în ciuda numărului mare de respondenți – peste 1700. Selectați pe nișa de părinți cu studii superioare (peste 93% – procente pe care eu nu le-am văzut niciodată în studii), aproape în totalitate din mediul urban (95%), mi se par mai mult decât naturale răspunsurile lor referitoare la această alternativă educațională. Ca metodă de cercetare, menționat ca interviul, și apoi ca sondaj, nu are specificate obiectivele. Nu știu ce s-a dorit exact prin acest demers. Dacă s-a dorit doar evidențierea unui vid legislativ, atunci este ok. Există interes și doritori. Dar îmi este teamă că ne aruncăm înainte ca acum 150 de ani, spre a crea repede forma fără fond. Că, nemulțumiți de un rău mai mare, alegem ceva ce se poate dovedi un rău mai mic.

După de accesați studiul, vă recomand articolul Mihaelei, bine argumentat. Sunt chiar curioasă ce părere aveți despre acest subiect.

muscata

Să crești o floare… un copil

Între flori și copii există o legătură: în momentul în care îi vezi „înflorind”, ai un sentiment unic de reușită. Nu se compară cu nimic altceva.

muscataN-am mai avut mușcate de când eram copil. Aveam din cele clasice, roșii-portocalii, și făcusem rost, nu mai știu cum, de o „bulgăroaică”. N-am idee dacă așa se chema, dar era mov și foarte frumoasă. Anul acesta nu știu ce m-a apucat, și-am vrut să am, din nou, mușcate. Era simplu să le iau de la florărie, se găsesc pe toate drumurile, dar nu sunt omul care să o ia pe calea cea ușoară. Din vorbă-n vorbă, o colegă ce stă prin preajma capitalei, s-a oferit să-mi aducă niște altoi. Au ajuns la mine într-o zi toridă, după drumuri de kilometri, și cu mențiunea nu știu cât de bine le-a făcut!

Lecția era simplă, le pui în apă, aștepți câteva zile, le dau rădăcinuțele, le pui în pământ. Însă, precum ursul cu coada în baltă, așa au stat și mușcatele mele… degeaba. Au trecut zile, au trecut săptămâni, s-a făcut luna… și nu dădeau semne nici că renunță la luptă, dar nici că le crește ceva. Metodele clasice n-au dat rezultate. Nimic din ceea ce știam nu mergea. Și, dacă ele n-au renunțat, n-am făcut-o nici eu. Am decis să încerc altceva. Le-am înfipt direct în pământ și le-am udat bine. Am privit mugurii de creștere cu disperare în primele zile, apoi prima săptămână; mângâiam frunzele și le simțeam viguroase, până s-a văzut clar că le e bine: cresc. Una a abandonat lupta, era cea mai mică și mai firavă. După primele frunzulițe, au apărut primii muguri de flori. De o săptămână îl pândesc, ieri i-am zărit culoarea, și azi am atins-o… am reușit!

Mi-am dat seama că munca mea cu mușcatele seamănă foarte mult cu cea de la catedră. Când primești o clasă, n-ai nici cea mai mică idee de unde vin, ce știu, ce pot, ce traume au suferit copiii deveniți acum „ai tăi”. Îi tratezi pe toți la fel, așa cum știi sigur că ar trebui să dea rezultate. Și pare să meargă. Totuși, la un moment dat constați că nu e așa. Că lucrurile nu sunt ceea ce ar trebui să fie, și vine momentul deciziei: ce faci? Continui cu aceleași metode, pentru că experiența îți spune că așa trebuie făcute lucrurile, și cu siguranță vor da rezultate, pentru că au mai făcut-o în X cazuri, sau schimbi macazul și încerci altceva, nou, diferit. N-ai idee dacă va merge, dar ar putea. Nu merge pentru toți, și e un semn că trebuie să lucrezi diferențiat.

Muncești, pui suflet, vezi reacții, și te trezești într-o bună zi că ai ajuns acolo unde ți-ai propus inițial, doar că pe un drum mai lung, mai greu, cu totul altul decât îți ți-ai planificat la început. Și mai constați un lucru: satisfacția reușitei este mult, mult mai mare decât îți imaginasei. N-ai avut nevoie decât de puțin curaj să ieși din tipare și să încerci altceva.

Viața și managementul educațional

Uneori îmi vine să plâng când privesc în jur, de neputință. Dar lacrimile nu rezolvă nimic, așa că scriu. Dacă scrisul ajută la informare și măcar pentru un om reușesc să schimb ceva, atunci n-am plâns cu litere în zadar. (Râdeam la un moment dat cu o prietenă, că sunt genul care cu siguranță era ridicat în miez de noapte în orice altă epocă istorică, ori de securitate acum vreo 50, ori de Inchiziție acum vreo 500. )

Unul dintre cele mai „SF” cursuri de la facultate este cel de Management educațional. Discutăm, la nivel teoretic, despre cum ar trebui să funcționeze lucrurile, într-o realitate normală… Dar parcă citim „Utopia” lui Morus… Unde există acea școală ideală, în care directorul este manager dedicat funcției sale, pentru care cinstea și corectitudinea sunt principii de la care nu abdică sub nicio formă. Și acest manager e cel preocupat în fiecare secundă de calitatea procesului de învățământ din instituția sa, de starea de bine a elevilor și profesorilor, și toate acestea, într-un consens general de bună comunicare cu toate părțile implicate, inclusiv cu părinții, comunitatea și instituțiile statului.

Nu știu cât ne folosește ori ne va folosi acest curs. Directorul pe mâna căruia vom ajunge are mari șanse să fie numit politic. Să aibă în birou un telefon roșu care, dacă sună, cad capete și se șterg infracțiunile comise de elevii recalcitranți. Că poate, în afară de unii părinți, nimeni nu dă doi bani pe calitatea procesului, dar toți vor „forma” perfectă – adică note mari. Este o tristețe „iremediabilă” ce transpiră din sistem, și pe care… nimeni nu vrea s-o schimbe, iar dacă încerci, se scoate din debara patul lui Procust.

Toți urlăm „să existe reguli”, să „se aplice la sânge regulamentele”, dar… pe ici-pe colo, și nu în punctele esențiale, adică în niciun caz odraslei proprii. Asistând la o discuție deloc plăcută, fiul meu îmi scrie pe un bilețel și mi-l dă…

Suntem toți niște ipocriți!

Și am plâns… cu lacrimi de neputință… El are 12 ani. Îl învăț să fie corect, să respecte regulile, să îndure până când, așa cum se terminau poveștile pe care le citeam când erau mici, „mergi și spune lumii că binele învinge întotdeauna”. Însă eticheta pe care a lipit-o adulților responsabili de lumea în care vor trăi ei, generația de azi, este cumplită.

Săptămâna trecută, pe facebook, era povestit un caz de agresiune. Un părinte, față de un copil mai mic, și oprit de un adolescent. Adultul susținea că așa se face disciplină, că așa a ajuns el „om”. Replica tânărului a fost pe măsură: n-ai ajuns nimic. Ai ajuns un individ care își bate copilul. Legând aceasta de replica lui Andrei, îmi doresc să trăiesc în țara pe care și-o vor construi acești copii, dacă îi lăsăm. S-ar putea să ne placă. Ei se încăpățânează să rămână „verzi” într-o lume rece, înghețată.

La_Multi_Ani_2016_beginning-DSC5484-web

Sursă foto: triaxon.ro

Este o carte, editura Gama

Tabletă versus carte. Dilemă în educație.

Uneori am impresia că „planetele” se aliniază în unele zile, și parcă cer ele câteva rânduri… Azi mi-am prezentat una din temele de semestru, temă pe care nu aș fi reușit s-o fac fără ajutorul vostru, cei care mă urmăriți. Așadar, dacă ați răspuns la chestionarul privind folosirea tehnologiei în procesul de predare-învățare, verificați mailul (în cazul în care mi l-ați lăsat, sau lăsați-mi un mesaj, dacă sunteți interesați) pentru a vedea rezultatele cercetării.

O concluzie ce transpare din tot studiul – deși există dorință: este încă foarte greu să integrăm mijloacele tehnologice în procesul de învățare. Nu vorbesc aici despre materiale suport, care pentru un sfert de oră să le capteze atenția. Vorbesc despre abordarea lecției având la îndemână instrumente moderne. Știu că ar însemna muncă… și am văzut pe pielea mea. M-am apucat să pregătesc o lecție de istorie pentru clasa a IVa, pe tema „Uniunea europeană”. Ei bine, manualul e din 2006, adică dinainte ca România să adere. Pot folosi manualul? Nu. Hărți? Atlasele cam tot de pe-atunci sunt. În schimb am avut la dispoziție lucrări precum Vino să cunoști Uniunea europeanăsau materiale primite la centrul Uniunii europene din București. Și, pe lângă multiplicat câteva pentru un joc cu harta mută, mi-a fost mai ușor să fac repede o prezentare utilă toată ora, și care m-ar scuti în același timp de scris schema pe tablă, căci am realizat-o treptat în slide-uri, cu iconiță specială „scriem în caiet”. Deodată un suport pentru întreaga oră a devenit soluția tuturor problemelor mele cu materialele… în plus am integrat și link către imnul Uniunii. Acum 15 ani aș fi spus că e o lecție ultra-modernă, acum mi se pare atât de „normală” și deloc ieșită din comun că parcă e o a doua natură.

La fel cred că se simt și copiii. Au enorma șansă de a avea acces la niște instrumente de învățare extraordinare. Doar că cineva – și aici e problema, nu știm cine – trebuie să-i ajute să nu mai vadă tabletele, telefoanele, calculatoarele, ca jucării. M-am amuzat teribil la afirmația unui participant la dezbaterile de azi: părinții au inventat pentru copiii mici o suzetă miraculoasă – le dai telefonul/tableta și tac instant, nu mai deranjează cu orele. Ei bine, dacă atunci când erau mici le dădeați suzeta… poate vă gândiți la afirmația aceasta.

Putem transforma procesul de învățare. Doar că nu trebuie să căutăm mereu calea cea mai ușoară. Calea corectă presupune multă muncă, multă pregătire, timp investit, și nu neapărat bani.

Am să închei cu o recomandare: un volum de care m-am îndrăgostit instant la târgul de carte, și pe îl văd folosit cu grupurile de copii, atunci când încercăm să-i motivăm pentru lectură. Este o carte, apărută la editura Gama, este dilema în imagini expresive a două personaje care nu-și găsesc calea comună, cumva personificarea luptei dintre generațiile tradiționaliste și cele IT de azi. Nu trebuie să fie o luptă în care unul să câștige și unul să piardă, ci una din care fiecare să afle mai mult despre celălalt și să iasă amândoi în câștig.

  • Ce-ai acolo?Este o carte, editura Gama
  • Este o carte.
  • Și… cum derulezi mai jos?
  • Nu derulez. Dau pagina. Este o carte. […]
  • Postezi pe blog cu ea?
  • Nu. Este o carte.[…]
  • Poate să dea sms-uri?
  • Nu.
  • Să scrie pe Tweeter?
  • Nu.
  • Are wi-fi?
  • Nu.[…]
  • Deci… ce mai știe cartea asta să facă? Are nevoie de parolă?
  • Nu. 
  • De un nume de utilizator?
  • Este o carte! […]
  • Nu-ți face griji, o pun la încărcat când termin!

Este o carte, editura Gama

Și acum, la final, întrebarea de baraj: cum folosiți aceste „device-uri” cu copilul? Suzetă IT? Instrument de învățare?

Le facem oare… un bine?

Orice bun părinte are un singur scop în viaţă, de când şi-a adus pe lume copilul. Tot ceea ce face este pentru copil. Nu contează la ce nivel ajunge sacrificiul de sine, până la ce oră zaci pe birou la muncă, nu te gândeşti decât să-i fie bine copilului. Că te dai de ceasul morţii să-l înveţi să ţină creionul în mână, să-l pronunţe pe R, sau să-l trimiţi la o şcoală privată, care să-i acorde o altă şansă în viaţă.

Fiecare atât cât poate. Şi cât reuşeşte. Dar fiecare îşi iubeşte copilul în felul lui, şi reacţionează în consecinţă. Te chinui, pui un ban de-o parte, să poţi să-l ajuţi să-şi ridice o casă, sau să nu mai treacă prin tot ce-ai trecut tu, de unul singur.

Şi totuşi… până unde?

De ce pun întrebarea asta? Simplu… merg spre grădi dimineaţa. În drum avem şi o şcoală. Dacă suntem mai matinali, ne întâlnim şi cu şcolarii. Cu foarte rare excepţii, majoritatea copiilor sunt însoţiţi. Ceea ce nu mi se pare exagerat, dar fiind lumea nebună în care am ajuns să trăim.

Dar… există un Dar… de ce domne părinţii sau bunicii trebuie să care ghiozdanul odraslei?! Uite asta nu o să înţeleg. Fii-mea de mică îşi duce rucsăcelul. Are în el sticluţa cu apă. Nu o dărâmă, dar este A EI, şi este responsabilitatea ei să şi-o transporte. Şi face asta de la 3 ani, căci de-aia are ghiozdănel.

Dar azi priveam o bunică, cam pe la 1.50, ce înota prin zăpadă ducând pe umăr sarsanaua odraslei, care deja o depăşea cu un cap, si după constituţie putea juca şi rugby. Dar nu-şi putea căra singur rucsacul cu spider man, care probabil costase şi-o căruţă de bani după cum arăta.

Aşa că mi-am pus întrebarea… până unde le facem copiilor noştri viaţa mai uşoară? Până la a-i scuti de orice responsabilitate?

Încerc să găsesc un punct de echilibru. Nu trebuie să-i dau cu linguriţa, daca de la un an jumătate mănâncă singur. Să facă singur ceea ce este în stare. Ok, poate nu e destul de mare să se îmbrace singur, dar să se dezbrace poate. Poate nu ştie să încheie nasturii, dar e în stare să tragă bluza pe el…

„Mami, mă speli?” Nu. Încearcă întâi singur, şi vin să văd daca ai reuşit.
„Mami, mă ştergi la fund?” Nu. Încearcă singură! „Prinţesele nu pun mâna pe kk!” Eeeeeiiii nu mai spune… uite că nu ştiam că născusem în purpură!

Secretul… încă îl caut. Dar cred că primul pas este să te opreşti, tu, ca adult, să-i usurezi viaţa mai mult decât este necesar.